“La sud, foametea a făcut multe victime”

0
84

din Jurnal de Chisinau

autor: Mărturii ale scriitorului Nicolae Baboglo

În anul 1945, m-am dus să lucrez învăţător la şcoala din sat (s. Copceac, r. Comrat – n.r.). Ţin minte că în acel an a fost o iarnă foarte geroasă.

Era zăpada cât casa. Eu am fost numit învăţător la clasa întâi. La începutul anului, aveam în clasă 45 de copii, dar până la sfârşitul anului de învăţământ am rămas doar cu patru dintre ei. Restul au pierit în faţa ochii mei, unul câte unul.
Sărmanii copii veneau la şcoală mai mult pentru a nu muri de foame. Or, la şcoală li se dădea câte o sute de grame de pâine pe zi. Ţin minte că aveam în clasă şi copii mai mici de şapte ani. Deşi prea mici pentru a fi şcolari, aceştia învăţau pentru bucăţica ceea de pâine, pe care de cele mai multe ori erau nevoiţi să o împartă şi cu cei de acasă.
Îmi amintesc că în sat se auzeau strigătele preşedintelui Sovietului sătesc, un vândut şi un scârbos, care umbla şi strângea postavkă (impozit alimentar – n.r.) de la bieţii oameni.

„Din acea bucăţică mânca toată familia”

Cel mai trist episod pe care mi-l amintesc din acele timpuri este legat de unul dintre elevii mei. Îi spunea Martin-gic. Nu avea încă şapte ani. Venea la şcoală primul şi se aşeza cuminte la locul lui. Avea un mare interes pentru carte, iar când venea vremea să se aducă pâinea, el primul se ducea să şi-o ia. Într-o bună zi, Martin-gic n-a mai venit la şcoală. Pentru că, am aflat mai târziu, pâinica aceea nu numai pentru el era. Din acea bucăţică mânca toată familia lui. Desigur, pentru că nu mânca cât trebuie, copilul slăbise şi nu mai putea merge. M-am dus la el acasă să-i duc pâinica. Când am intrat în casa ceea, să te ferească Sfinţii de străşniciile pe care le-am văzut acolo! Tatăl lui zăcea mort într-un colţ al odăii, bunelul băieţelului murise în alt ungher, iar mamă-sa abia-abia vorbea.

„A mâncat bucata de pâine şi şi-a dat sufletul”

Când m-a văzut, femeia ceea a căzut în genunchi în faţa mea şi a început să mă implore să-l iau pe Martin-gic şi să-l scap de moarte. Băiatul era atât de slăbit încât nici nu putea să mănânce.
I-am întins mamei lui bucăţica de pâine pe care am adus-o şi am rămas şocat de repeziciunea cu care a băgat ea toată hrinca în gură şi a înghiţit-o fără a o mesteca.

M-am pornit să-i aduc şi băieţelului o bucăţică de pâine de la şcoală, dar pe drum am aflat că nişte înfometaţi au prădat căruţa cu care se aducea la şcoala din sat pâine din Taraclia. Atunci m-am dus acasă şi am luat suta de grame de pâine pe care o primeam pentru mama mea şi i-am dus-o copilului cela. Când am ajuns la ei, Martin-gic abia sufla. A mâncat bucata de pâine pe care i-am adus-o şi şi-a dat sufletul.

La fiecare trei-cinci metri zăceau cadavre

I-am povestit despre acest caz unui coleg de-al meu din Taraclia şi el m-a sfătuit să-i iau sub protecţia mea pe vreo câţiva dintre elevi. Pe toţi n-avea cum să-i scap. Am refuzat, pentru că nu aş fi putut să aleg dintre ei. Am încercat să-i protejez pe toţi. Am mers la raion pentru a le povesti cinovnicilor despre prăpădul din sat, dar nu am reuşit să discut cu ei. Abia la sfârşitul anului de învăţământ am reuşit să vorbesc cu un nacialnik de la raion care m-a întrebat dacă sunt mulţumit de munca de învăţător. Atunci i-am spus verde-n ochi că aş fi preferat să fiu păstor şi să mă hrănesc din rezultatul muncii mele decât să-mi dea statul câte o bucată de pâine pe zi pe care o împărţeam cu cei cinci copii ai mamei mele.

La sud, foametea a făcut multe victime. Au fost şi cazuri de canibalism, pe care acum nu mi le mai amintesc. Dar ţin minte când, în primăvară, mă întorceam de la Taraclia unde fusesem cu treburi, pe marginea drumului, la fiecare trei-cinci metri, vedeam cadavre ale oamenilor pe care îi cunoşteam pentru că erau săteni de-ai mei.

Trădătorii şi nebunii de sovietici adunaseră de la câţiva oameni mai bogaţi din sat vreo doi saci de pâine şi i-au dus în Taraclia, la depozit. Acolo, pâinea avea să mucegăiască, pentru că nu o lua nimeni, iar sărmanii pe care i-am văzut zăcând morţi pe marginea drumului se porniseră într-acolo pentru a rupe măcar o bucăţică din pâinea ceea. Dar n-au mai ajuns.

Nicolae Baboglo a refuzat să mai vorbească. „Mai bine nu-mi aminteam despre asta”, a spus scriitorul şi a izbucnit în hohote de plâns.

NICIUN COMENTARIU

  1. E dureros sa aud astfel de suferinte ale neamului meu. Stiu ca au fost multe si crancene dar nu trebuie sa ne lasam calcati in picioare. E vremea sa ne facem istoria asa cum o vrem noi – nu cum ne-o dicteaza altii. Nu va mai lasati intimidati de incercarile mizerabile de manipulare ale bolsevicilor. Ridicati-va fruntea din tarana si luptati pentru ce e al vostru

LĂSAȚI UN MESAJ