„Nu aş accepta niciodată ca scrierile mele să fie cenzurate”

0
28

„E un om peste care au trecut multe necazuri. Ţara asta l-a chinuit la fel cum l-a chinuit şi cealaltă; de fapt, nu ţările, ci instituţiile lor aşa-zis democratice. Sandu le-a ucis în cărţile lui, le-a înjurat, le-a descompus, şi până la urma a găsit puterea să meargă mai departe. Însă, atenţie! Ca noi toţi, Sandu iartă, dar nu uită…“, scrie Mihnea Blidariu de la formaţia Luna Amară. Alexandru Vakulovski este, probabil, cel mai controversat nume din literatura românească contemporană. Scrie proză şi poezie, traduce din literatura rusă pentru editurile din România, îi este străină superficialitatea specialiştilor „de profil îngust”, de fapt, nu este un specialist, este un scriitor „necontrafăcut”. . „Binevoitorii” îl căinează: „E talentat, păcat de dânsul cu limbajul lui…” Vakulovski este însă, scriitorul pe care-l face remarcat nu limbajul licenţios (limbaj despre Dudu (Dumitru Crudu) spune că poate fi raportat mai degrabă la tradiţia prozei «negre» americane), ci stilul elaborat, îngrijit. De fapt, la ce bun să-l încarci cu adjective, e suficient să spui doar stil, pentru că asta face diferenţa. Recent Alexandru Vakulovski a lansat la Bucureşti romanul „Bong” (Ed. Polirom (colecţia Ego. Proza), 2007), fapt ce a servit drept motiv pentru discuţia de mai jos.

– În perioada când erau tineri părinţii noştri, a fi scriitor sau poet era o meserie romantică. Sau, cel puţin, asta era percepţia generală. Pe cât de romantic este azi să ai de-a face cu literatura?
– Nu cred că era chiar atât de romantic… Tatălui meu, de exemplu, din cauza asta nu i-au fost editate cărţile. El a ales să nu scrie despre colhozuri, în schimb alţii au scris şi au devenit mari scriitori ai patriei noastre. Nici azi, romantismul nu e în floare. În schimb, mai găseşti prin tomberoane rămăşiţe de liberă exprimare. Din ea creez eu. Şi nu aş accepta niciodată ca scrierile mele să fie cenzurate.
– Ceea ce scrii tu este atât de autentic încât majoritatea te confundă cu personajul scrierilor tale. Pe cât de mult te regăseşti în personajele romanelor tale şi pe cât de comod te simţi în această nouă piele?
– Păi sunt personaj al romanelor mele. Chiar dacă nu vreau uneori. Nu pot fi confundat, dar toată ideologia din proza mea e în creierul meu, aşa că, deşi nu mă poţi clasa la memorialişti – mă regăsesc în acele pagini. Totuşi ar fi cea mai mare prostie să încerci să mă găseşti în carne şi oase acolo.
– Ce este „Bong” şi cum a fost primit la lansarea pe care ştim că ai avut-o acum câteva zile la Bucureşti?
– „Bong” e ultimul meu roman din trilogia „Letopizdeţ”. Cu el se încheie ceea ce am început să spun în „Pizdeţ”. E vorba despre o lume pierdută, marginală – deşi ea ar trebui să fie ceea ce se numeşte “viitorul ţării”. În loc de speranţe, bucurii – personajele mele, ca şi tinerii de azi, în special artiştii, găsesc refugii în droguri şi depresii, atunci când nimeni nu-i mai poate ajuta.
Lansarea a fost “pe măsură”, aş spune. Adică – o atmosferă plăcută într-un club plin. Totuşi nu am putut scăpa de scandal nici de data asta – s-au găsit oameni care s-au simţit iritaţi de literatura basarabeană, cică noi am veni şi le-am sparge lor clasamentele etc. Prostii. E loc şi de Planeta Moldova, şi de Paraziţii. În rest, a fost frumos – deşi mizeria Bucureştiului mă deprimă.
– Cum se face că intelectualii basarabeni tânjesc după Ţară la Chişinău şi odată ajunşi la Bucureşti, tânjesc după oraşul de pe Bâc şi după piaţa centrală?
– Păi, în primul rând, intelectualii basarabeni visează prea mult. De ce Ţară şi nu ţară? Dacă porneşti aşa – ajungi urât, în partidul lui Vadim sau al lui Becali. Românii sunt şi ei oameni, sunt ca şi noi – românii din Modova, au plusurile şi minusurile lor. Mie mi-e dor de Moldova, pentru că acolo e mama mea. În rest, parcă mă satur de Chişinău în 2-3 zile. Nu că ar fi extraordinar în oraşul acesta ardelenesc – Cluj.
– Cum te simţi în mediul literar de pe Dâmboviţa şi care sunt prejudecăţile pe care le au românii despre basarabeni?
– Văd că eşti pornită pe râuri. Nu ştiu, eu nu fac deosebire foarte mare după locuri. În primul rând, eu sunt “pe Someş”, dar asta contează mai puţin. Nu mă interesează ceea ce se numeşte “lumea literară”, fie ea în Chişinău, Cluj sau Bucureşti. Pentru că e putredă. Mai bine mă întâlnesc la o cafea cu prietenii mei care fac muzică. Sau cu tinerii scriitori care încă nu s-au virusat cu paranoia şi alte boli fizice sau mentale.
– Care sunt scriitorii tăi preferaţi şi pe cine dintre contemporani citeşti cu plăcere?
– Hm. Grea întrebare. Îmi place foarte mult Federman. Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich mi-a fost la un moment dat ca o Biblie. Şi mulţi alţii, nu sunt original – Nabokov, Salinger… Din contemporani – Sorokin (mă trec fiorii când mă gândesc că suntem contemporani), Baştovoi, George Vasilevici, Dumitru Crudu, Ernu, Sociu… mai mulţi. Nu zic nimic de frate-meu, că veţi spune că ne lăudăm în familie!
– Din punctul tău de vedere, despre şi pentru cine şi ce este literatura zilelor noastre?
– Pentru bucătărese, pentru mecanici, pentru toată lumea. Pentru că e multă şi diversă. Fiecare îşi alege ce vrea şi e foarte bine aşa.
– Există vreo probabilitate ca un scriitor român, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla, să se înscrie în circuitul literar internaţional.
– Sigur că da. Cel mai uşor ar fi să se mute la Berlin. Nicoleta Esinencu, de exemplu, e considerată un dramaturg european “pe val”. Şi merită lucrul ăsta. Dar a fost promovată de şcoala de la Stuttgart. Din Chişinău ar fi durat mai mult. Sau mult mai mult.
– Îţi mulţumim că ai acceptat discuţia noastră şi te rugăm să adresezi un mesaj prin intermediul ziarului FLUX.
– Fiţi pe Flux!
– Îţi mulţumim şi îţi dorim succes!

Un interviu de Liliana POPUŞOI, FLUX

Referinţe critice:
Liviu Antonesei: „Mărturisesc să nu fi citit de ceva vreme un “autor român (şi) în viaţă” cu atâta plăcere, fără să las, practic, cartea din mână”.
Mitoş Micleuşanu: „Vakulovski este unul dintre puţinii autentici din literatura noastră, el vine cu biciul, haltera şi duşul rece, sper doar să nu intre intelectualii în comă de la supraefort şi invidie ermetică”.
Dumitru Crudu: „Prin grila furiei poate fi justificat şi limbajul lui Alexandru Vakulovski. Duritatea lui este o expresie a furiei faţă de structurile sofisticate şi osificate ale societăţii”.
Ovidiu Pecican: „Alexandru Vakulovski crestează adânc şi presară sare peste tot, cu grija să nu scape ceva netratat. S-ar părea că poetul-prozator a învăţat oroarea pe de rost, în ipostazele ei complementare”.

http://www.flux.md/c/pr100.php?action=show&idu=21314&cat=Editia de Vineri&rub=Cultura&num=25

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ