RSS Feed

„Suntem un popor statornic, agitat însă de demonii nestatorniciei”

2

noiembrie 30, 2010 by Românism

Fără doar şi poate suntem un popor paradoxal. Unul dintre paradoxurile noastre profunde este acela de popor statornic, agitat însă de demonii nestatorniciei. Un exemplu: Suntem unul dintre foarte puţinele popoare ale Europei care n-au venit de nicăieri; şi totuşi: care popor mo­dern şi-a schimbat de-atâtea ori imnul naţional cum am făcut-o noi, românii? Francezii îşi cântă Marsilieza de peste două sute de ani, germanii se ţin de acelaşi imn de peste un secol şi jumătate. Până în 1947 cântecul identităţii noastre naţionale a fost imnul regal. În următoarele două-trei decenii, imnul s-a schimbat de trei ori, versul inaugural sunând, pe rând: „Zdrobite cătuşe în urmă rămân”, apoi „Te slăvim, Românie, pământ părintesc”, optându-se ulterior pentru „Trei culori” (în asociere cu muzica lui Ciprian Porumbescu).

Chemarea „Deşteaptă-te, ro­mâne!” s-a potrivit cum nu se putea mai bine cu starea de spirit a lumii româneşti în mişcarea socială de la 1989. Alegerea acestei chemări ca imn naţional, corelat cu data de 1 Decembrie ca Zi Naţională, a stabilit o punte peste timp cu „răsunetul” de la 1848 al lui Andrei Mureşanu, adică, în fond, a dat un semnal de constanţă în afirmarea demnităţii noastre ca neam. Or, tocmai o asemenea constanţă (sau cum vrem s-o numim: continuitate, permanenţă) semnifică o validare a simţului istoric al unei naţii (şi, mai departe, o premisă a vocaţiei sale istorice).

Cei ce reclamă 10 Mai ca Zi Naţională (în loc de 1 Decembrie) ar putea măcar să invoce drept argument originea divină a regalităţii. Ei bine, argumentul domniilor lor vine din pojghiţa subţire a unei fragile subiectivităţi: frumoasele amintiri din copilărie şi adolescenţă, plus atmosfera călduţă de primăvară! Ca şi cum sentimentul istoricităţii s-ar putea întemeia pe nostalgii personale! Dacă e să introducem în discuţie ideea de regalitate, atunci să nu se uite că cel dintâi mare rege al autohtonilor a fost Burebista. Cât despre anotimp, „orele astrale ale istoriei” (ca să facem uz de o expresie a lui Stefan Zweig) nu ţin seama de meteorologie. Când au plecat de-acasă, din colţuri îndepărtate, miile de participanţi la marea adunare populară de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, nu s-au temut că vor tremura de frig!…

În fapt, 1 Decembrie 1918 simbolizează regăsirea, după aproape două mii de ani, a blocului etnic al populaţiei autohtone între graniţele originare ale Daciei Felix! După cucerirea Daciei de romani, entitatea etnică nou apărută în ipostaza poporului român s-a constituit drept o sinteză spectaculoasă – Vasile Pârvan şi-a imaginat-o ca rezultat al iubirii înflăcărate dintre o Romă masculinizată (Romul) şi frumoasa fecioară sălbatică Dacia. A fost însă şi dureroasă această sinteză, fiindcă venea în urma unei căderi. Ca urmare, istoria entităţii etnice nou apărute devine un urcuş continuu către redobândirea stării de plenitudine iniţială. Este ceea ce se numeşte cu un termen teologic „apocatastază” – restabilire a stării primare (în teologie: a paradisului originar).

Aşadar, aceasta este istoria românilor: o apocatastază, iar 1 De­cembrie ca Zi Naţională este o axiomă a acestei istorii.

Odată acceptată această axiomă, orice discuţie privind schimbarea Zilei Naţionale ne aruncă într-un re­lativism păgubos. E ca şi cum s-ar pune la îndoială că triunghiul are trei laturi sau că Trinitatea Divină reprezintă trei persoane şi totuşi e Una!…

Autor: Gheorghiţă Geană, profesor de antropologie la Universitatea Bucureşti, Facultăţile de Sociologie şi Filosofie

Sursa: Jurnalul Naţional


2 comments »

  1. Osoianu Iurie spune:

    Primul rind,al doilea dintre cei asezati din stinga ,este sta-stra-stra bunelul meu CONSTANTIN OSOIANU…Ma mindresc cu el!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+