28 iunie – 3 iulie 1940: ANEXAREA

1
44

După semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, guvernul sovietic a exercitat diverse presiuni diplomatice şi politice asupra României având drept scop pregătirea unui cadru favorabil anexării Basarabiei. La acestea se mai adăugau numeroase provocări şi conflicte la hotar şi intensificarea acţiunilor subversive pe teritoriul Basarabiei.

Către 23 iunie 1940 toate pregătirile pentru declanşarea operaţiunii erau încheiate. Comandanţii corpurilor de armată şi ai diviziilor primiseră ordine concrete privind ocuparea poziţiilor iniţiale şi cooperarea genurilor de armată.

În vederea asigurării succesului operaţiunii militare, din timp a fost pregătită campania ideologică în rândurile populaţiei Basarabiei. Aceasta cuprindea răspândirea ziarelor şi a literaturii, demonstrarea unor materiale şi filme cinematografice, organizarea de concerte, lecţii cu conţinut ideologic etc. În Basarabia au fost trimise din RASS Moldovenească grupuri clandestine cu misiunea de a cerceta situaţia, de a transmite informaţii cu caracter militar şi a pregăti populaţia „pentru întâmpinarea armatei roşii”. Erau recrutate grupuri diversioniste dintre localnici care instigau la acţiuni antiromâneşti.

Pentru guvernul de la Kremlin deosebit de important era să obţină şi asigure sprijinul, cel puţin tacit al Germaniei, în realizarea planului de anexare a Basarabiei. În acest scop în zilele de 23-26 iunie 1940 s-au desfăşurat intense negocieri diplomatice sovieto-germane. Ambasadorul german la Moscova, contele von Schulenburg declara în corespundere cu Protocolul adiţional secret de la 23 august 1939 că Germania nu contesta pretenţiile guvernului sovietic asupra Basarabiei, însă îşi exprimă nedumerirea faţă de cerinţa de anexare a Bucovinei, despre care nu se menţiona în protocolul din 23 august 1939. Totodată, Guvernul de la Berlin manifesta grijă pentru soarta etnicilor germani din aceste teritorii, insistând asupra soluţionării acestei probleme.

La 26 iunie 1940, prin nota ultimativă transmisă guvernului de la Bucureşti, Moscova cerea României:

„1. Să înapoieze Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.” Textul ultimatumului cuprindea o serie de falsuri şi teze lipsite de orice suport istoric, etnic, economic. După largi discuţii, Consiliul de Coroană al României a votat pentru acceptarea cerinţelor sovietice. Numai şase din membrii Consiliului s-au pronunţat pentru rezistenţă în faţa agresorului. Regele Carol al II-lea nota în zilnicul său: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu.”

Primul-ministru al României, Gheorghe Tătărăscu, avea să menţioneze cu referire la dictatul sovietic că „rezistenţa era soluţia cea mai uşoară; era soluţia instinctului; soluţia bărbăţiei”, dar rezistenţa în faţa enormei forţe militare sovietice nu avea sorţi de izbândă. La aceasta se mai adăuga şi izolarea României pe plan internaţional, lipsa unor aliaţi pe care i-a avut în anii ’20-’30.

În scopul menţinerii statalităţii, cu speranţa la viitor, cercurile politice conducătoare ale ţării au decis cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În acest sens, primul-ministru al ţării consemna: „Guvernul a hotărât acceptarea ultimatumului ca singura soluţie impusă de raţiune. Am hotărât acceptarea care lăsa deschise toate căile viitorului, preferând-o rezistenţei, care, deschizând drumul şi altor agresiuni împotriva României, putea pune în primejdie fiinţa însăşi a statului român.” Cele două opţiuni expuse la şedinţa Consiliului de Coroană vor fi în centrul atenţiei discuţiilor publice şi istoriografice ulterioare, ele fiind reluate, cu noi argumentări, şi în publicaţiile istorice contemporane.

Guvernul de la Bucureşti, în răspunsul său la nota ultimativă sovietică de la 26 iunie, îşi exprima dorinţa de a desemna delegaţi pentru negocieri, în speranţa că „…conversaţiile cu reprezentanţii guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relaţii trainice de bună înţelegere şi prietenie între URSS şi România.” Moscova a considerat însă răspunsul guvernului regal ca „imprecis” şi în noaptea de 27 spre 28 iunie adresa României un nou ultimatum, stipulând:

„1. În decurs de patru zile, începând cu orele 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.

2. Trupele sovietice, în acelaşi timp, să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei.” Chiar în prima zi, 28 iunie, trupele sovietice urmau să ocupe oraşele Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă. Astfel, România, pentru a evita declanşarea unui război cu Uniunea Sovietică, a fost nevoită să evacueze teritoriile menţionate. După cum se afirma în Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei internaţionale „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” din 28 iunie 1991, România nu a cedat cele două provincii, ci „doar le-a evacuat sub ameninţare”.

Evacuarea. În literatura istorică şi în lucrările cu caracter memorialistic s-a menţionat că evacuarea Basarabiei în zilele de 28 iunie – 3 iulie 1940 s-a făcut în grabă, cu mari dezordini, într-un cadru psihologic de panică şi frică în rândurile populaţiei. Împreună cu armata s-au evacuat instituţiile administrative, judiciare, bisericeşti, o parte din instituţiile de învăţământ, inclusiv cele două facultăţi ale Universităţii din Iaşi cu sediul la Chişinău: Facultatea de Teologie şi Facultatea de Ştiinţe Agricole.

Cu trenuri, cu maşini, căruţe şi pe jos spre Prut se îndreptau sute de mii de militari, funcţionari ai statului şi populaţia civilă. În acest context nu putem trece cu vederea comportamentul inuman, acţiunile violente şi agresive ale unor grupuri organizate din rândurile etniilor minoritare, orientate împortiva autorităţilor româneşti şi a regimentelor Armatei Române care se retrăgau din Basarabia. Documentele atestă numeroase atrocităţi şi maltratări comise de acestea în diverse localităţi.

În scopul realizării planului de anexare a Basarabiei, trupele sovietice, fără a ţine seama de prevederile Notei ultimative, au început trecerea Nistrului încă în dimineaţa zilei de 28 iunie. După ocuparea oraşelor Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă, ofensiva sovietică a continuat, depăşind termenele stabilite. Drept consecinţă, unităţi ale Armatei Româneşti au fost încercuite, multe dintre ele fiind dezarmate, s-au produs ciocniri soldate cu victime. Populaţia minoritară era instigată la acte de violenţă şi însuşirea bunurilor Armatei Române. Unităţile Armatei Române, dezorganizate, erau atacate de bandele de răsculaţi şi de grupuri de soldaţi sovietici.

Ocuparea militară era însoţită de pătrunderea ideologiei bolşevice. Organele politice ale armatei, comisariatele militare, aparatul de partid au desfăşurat o amplă activitate de propagandă în rândurile populaţiei. Opt redacţii de ziare, completate cu cadre pregătite în acest scop, au fost trimise pe teritoriul cedat. Presa sovietică era angajată masiv la pregătirea condiţiilor pentru instituirea şi consolidarea regimului comunist.

Consecinţele. La 3 iulie 1940, ora 14.00 hotarul pe râul Prut a fost închis. Grupuri de soldaţi şi ofiţeri ai Armatei Române, care nu reuşiseră să se retragă, au fost dezarmate de către sovietici. Bunurile materiale, depozitele militare, tehnica şi armamentul rămase în teritoriul ocupat deveneau proprietate a noilor autorităţi. Numai o parte din acestea, în urma negocierilor de la Odesa, au fost retrocedate statului român.

Tragedia era abia la început. A urmat calvarul regimului sovietic. Consecinţele anexării Basarabiei s-au resimţit din primele zile de ocupaţie sovietică.

După publicarea în ziarul „Pravda” din 10 iulie a proiectului de formare a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, s-a trecut la realizarea acestui plan, răşluindu-se importante teritorii ale Basarabiei. La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS, la sesiunea a VII-a a adoptat legea, prin care se stipula:

„1. A înfiinţa Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională.

2. A include în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti oraşul Tiraspol şi raioanele: Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele: Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca.” Astfel, se legifera răpirea judeţelor Cetatea Albă, Ismail şi Hotin care, prin decizile ulterioare ale guvernului sovietic, erau încorporate în hotarele Ucrainei Sovietice.

În Basarabia s-a instituit un regim represiv, orientat mai ales împotriva intelectualităţii şi a tuturor celor bănuiţi de a fi duşmani ai puterii sovietice. Se vehicula ideea intensificării luptei de clasă, în special, după naţionalizarea întreprinderilor şi a pământului şi în urma restricţiilor impuse aşa-numitor „gospodării chiabureşti”. Primul secretar al CC al PC(b) al Moldovei, P. Borodin, la şedinţa activului de partid, în septembrie 1940, afirma în discursul său următoarele: „Duşmanul, tovarăşi, este viclean, el nu capitulează, dar, camuflându-se, dibuieşte punctele noastre vulnerabile şi apoi începe să acţioneze.” Acţiunile represive erau organizate şi efectuate sub egida partidului comunist, de către organele speciale, aşa precum: Comisariatul Norodnic al Securităţii de Stat şi Comisariatul Norodnic al Afacerilor Interne. Aparatul represiv s-a constituit după modelul altor republici sovietice. La 9 iulie 1940, V. Molotov semna o hotărâre specială „Cu privire la activitatea tribunalelor militate pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord”. Acestea erau împuternicite să examineze, la alegere, dosarele care cuprindeau „crime contrarevoluţionare”. Se urmărea, de fapt, răfuiala cu elementele neloiale puterii sovietice. Tot atunci s-a dispus sporirea numărului trupelor de convoi, destinate pazei închisorilor şi a sediilor organelor judiciare şi a tribunalelor militare. Către sfârşitul anului 1940, în închisorile subordonate Comisariatului Afacerilor Interne a Moldovei se aflau 2624 de deţinuţi, numărul lor sporind în câteva luni la 3951 de persoane.

O metodă caracteristică sistemului sovietic era mobilizarea forţată a populaţiei la muncă în minele din Ural şi Siberia. Astfel, numai în regiunea Permi lucrau în mine circa 2,5 mii de basarabeni. Ei erau impuşi la munci istovitoare, în condiţii de viaţă deosebit de grele, inumane.

Punctul culminant al represaliilor l-a constituit însă arestările şi deportările în masă ale populaţiei din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Operaţia a fost pregătită cu minuţiozitate din timp. Împuternicit pentru RSSM a fost numit în mai 1941 S. A. Goglidze – un satrap credincios lui Stalin. El a adresat CC de la Moscova un demers, prin care cerea deportarea foştilor membri ai partidelor politice româneşti, marilor proprietari de imobil, foştilor moşieri, a ofiţerilor albgardişti, a comercianţilor şi a diferitelor „elemente antisovietice”. S-a alcătuit lista acestor persoane, pregătindu-se, astfel, baza pentru deportările ulterioare. Operaţia de deportare a fost efectuată cu opt zile înainte de angajarea României, alături de trupele germane, în războiul antisovietic. Pentru efectuarea deportărilor, Comisariatul Securităţii de Stat al RSSM cerea Moscovei să pună la dispoziţie 1315 vagoane, un numeros personal de convoi şi asistenţă medicală.

Ultimele investigaţii documentare relevă că în urma operaţiei de la 12-13 iunie 1940 din Basarabia au fost deportaţi peste 25720 de oameni. În cea mai mare parte, ei au fost repartizaţi în lagăre şi colonii speciale din Kazahstanul de Sud, regiunile Aktiubinsk, Karaganda, Kustanai, Kzâl-Orda, Novosibirsk. Cea mai mare parte a basarabenilor arestaţi şi deportaţi erau originari din judeţele Bălţi şi Tighina. Comisariatul Securităţii de Stat al RSSM raporta autorităţilor superioare de la Moscova că operaţia, în linii mari, a decurs „organizat”, iar arestarea elementelor antisovietice a fost efectuată în baza unor probe, ce confirmau activitatea lor antisovietică. În acest sens ne întrebăm care era vina celor arestaţi şi ce pericol puteau să prezinte femeile şi copiii, care alcătuiau circa 2/3 din numărul celor arestaţi.

În plan social-economic, regimul totalitar a întreprins măsuri decisive, orientate spre lichidarea proprietăţii private şi la introducerea modelului sovietic de trai. Deja la 15 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis decretul cu privire la naţionalizarea băncilor, a întreprinderilor industriale şi comerciale, a transportului feroviar şi a telecomunicaţiilor din Basarabia. În temeiul acestui decret au fost naţionalizate 545 de întreprinderi industriale, 4 centrale electrice, toate băncile şi instituţiile de credit etc. Numai astfel era posibilă funcţionarea unei economii dirijate de la nivel central şi jefuirea resurselor materiale din Basarabia.

Treptat, s-a extins modelul sovietic de organizare a agriculturii, obiectivul primar al regimului bolşevic fiind colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti. Prin înfiinţarea colhozurilor, Partidul Comunist urmărea însuşirea unor cantităţi impunătoare de cereale şi alte produse agricole. Nu mai puţin important pentru noile autorităţi era anihilarea spiritului de proprietar şi a tradiţiilor de organizare a gospodăriilor individuale ţărăneşti. Regimul sovietic a impus gospodăriilor ţărăneşti un sistem fiscal dur, care, de fapt, avea menirea să le ruineze şi astfel să faciliteze politica de colectivizare.

După 28 iunie 1940, în Basarabia a demarat politica de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, folosindu-se în acest mod metode de teroare fizică şi morală, de suprimarea valorilor spirituale naţionale. Au fost lichidate instituţiile de învăţământ româneşti, impunându-se sistemul sovietic de instruire şi educaţie. S-a declanşat o intensă campanie împotriva a tot ce era românesc, etnonimul „român” şi glotonimul „limbă română” fiind interzise. Au fost retrase din circulaţie şi interzise cărţile româneşti, iar alfabetul latin – înlocuit cu grafia chirilică. Mai mult ca atât, s-a purces la crearea unei limbi artificiale – numită „moldovenească” – un amestec din dialectisme, termeni născociţi şi cuvinte din limbile rusă şi ucraineană.

Politica promovată de regimul sovietic în anii 1940-1941 a fost continuată după 1944 cu o insistenţă şi mai mare. Basarabenii au cunoscut tragedia foametei din anii 1946-1947, precum şi noul val de arestări şi deportări în masă. S-a impus definitiv sistemul sovietic de organizare a vieţii spirituale, ideologizarea populaţiei căpătând forme grave.

Au trecut 65 de ani de la evenimentele tragice din iunie 1940. Acţiunile agresive, anexioniste ale imperiului sovietic au avut cele mai grave consecinţe pentru soarta Basarabiei şi a întregii populaţii dintre Prut şi Nistru. A fost întreruptă evoluţia firească a provinciei în cadrul statului român, impunându-se pentru multe decenii un sistem social-economic străin intereselor populaţiei şi un regim politic totalitar, represiv.

Autor: Gheorghe Palade, doctor în ştiinţe istorice, conf. universitar pentru ziarul Timpul din Chişinău, 2005

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ