TERORISTUL NUMĂRUL 1 AL ROMÂNIEI DE EST

0
13

 
 

 

ÎNTR-UN STAT DE DREPT LEGEA SE APLICĂ PENTRU TOȚI, LA NOI TERORIȘTII AU PRIORITATE. NIMENI NU-I DERANJEAZĂ CI DIN CONTRA ÎI PROMOVEZĂ CU MEDALII DE MERITE DEOSEBITE.  DE CE ?

UNDE SUNT SENTINȚELE DE CONDAMNARE ?

MOLDOVENII DIN ROMÂNIA DE EST, STAU AICI DOAR PENTRU CĂ VOR SCAUNE, SAU VIN LA CONDUCERE PENTRU A FACE BUSINESS ?

 

TERORISTUL NUMĂRUL 1 AL ROMÂNIEI DE EST SUSȚINUT DE MANCURȚII MOLDOVENI ȘI RUSOFONI

Igor Nicolaevici Smirnov (în în rusă Игорь Николаевич Смирнов) născut la 23 octombrie 1941, Petropavlovsk Kamciațki, estul Sibieriei, Rusia este un om politic rus din Transnistria, care îndeplinește funcția de președinte al autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene (din 1991).

El era fiul lui Nikolai Stepanovici Smirnov, activist în aparatul Partidului Comunist din Uniunea Sovietică și al Zinaidei Grigorievna Smirnova, ziaristă și editor de ziar. Deoarece Partidul l-a promovat pe Nikolai Stepanovici în poziții importante în nomenclatura de partid, familia s-a mutat din Petropavlosk în RSS Ucraineană, unde Armata Roșie eliberase teritoriul ocupat anterior de către Germania Nazistă. Familia Smirnov a beneficiat inițial de reușitele profesionale ale lui Nikolai Stepanovici, care fusese numit în funcția de Prim-secretar al Comitetului raional de partid Golopristansk din Ucraina Sovietică.

Cu toate acestea, în vara anului 1952 Nikolai Stepanovici a fost arestat din cauza neregulilor constatate în aprovizionarea colhozurilor din raion . El a fost condamnat la 14 ani de muncă silnică urmat de o perioadă de cinci ani de exil pe teritoriul URSS. Fiind familia unui inamic al poporului, viața Zinaidei Grigorievna și a celor trei copii ai săi, Vladimir, Oleg și Igor a fost foarte dificilă. După moartea lui Iosif V. Stalin în martie 1953, Nikolai Stepanovici a fost eliberat împreună cu un mare număr de deținuți sovietici. Familia Smirnov s-a reunit în Rusia centrală, în apropiere de Munții Ural unde Nikolai Stepanovici, a fost director al unei școli primare, iar Zinaida Grigorievna a lucrat ca editor al ziarului local al Comsomol-ului

Din data de 31 august 1989, limba română fusese proclamată ca limbă de stat în RSS Moldovenească. În septembrie 1989, sovietele locale din Tiraspol, Tighina și Râbnița au respins legea limbii de stat, inițiindu-se astfel o mișcare de nesupunere față de autoritățile statului moldovenesc.

După ce campania de greve și mitinguri de protest împotriva limbii române și a alfabetului latin desfășurată în perioada 16 august – 22 septembrie 1989 nu a reușit să producă efecte la Chișinău, OSTK și-a reexaminat tactica. În perioada decembrie 1989 – ianuarie 1990, au avut loc referendumuri la Tiraspol și Râbnița pentru obținerea statutului de “teritoriu autonom” al Transnistriei, în cadrul RSS Moldovenească.

Smirnov și apropiații săi au văzut alegerile proxime din Republica Moldova ca o oportunitate de a face o serie de schimbări și de a-și impune ideile. Smirnov a câștigat două funcții la alegerile din februarie 1990, consilierul nr. 32 din Sovietul orășenesc (parlamentul municipal) din Tiraspol și deputatul nr. 125 din Sovietul Suprem al RSSM (parlamentul republican). În cadrul sovietului orășenesc, Smirnov a candidat pentru postul de președinte al acestui organism. Într-o încercare dramatică care a arătat cât de mult se disipase puterea Partidului Comunist, Smirnov și-a înfrânt contracandidatul, primul secretar al Comitetului orășenesc de partid, Leonid Țurcan, adunând un număr dublu de voturi. De la acel moment, Tiraspolul a fost un oraș aflat sub controlul OSTK.

În acest timp, la 27 aprilie 1990, fusese adoptat tricolorul cu cap de zimbru ca steag național al RSS Moldovenești, dar sovietele locale din Tiraspol și Tighina au refuzat prezența tricolorului în aceste orașe.

În Sovietul Suprem al RSS Moldovenești, lucrurile nu au fost așa de liniștite cum și-a imaginat Igor Smirnov. Candidații OSTK, în majoritate din partea de est a republicii (Transnistria), formau o mică facțiune din soviet, adică aproximativ 15%. În mai 1990, acești deputați ce proveneau din Transnistria au fost atacați și bătuți de către protestatarii care doreau independența republicii și au părăsit Sovietul Suprem plecând la casele lor din partea de est a statului. Incapabili de a influența cursul evenimentelor de la Chișinău, acești deputați au acționat pentru a-și înființa propria republică sovietică, o republică care să rămână parte a Uniunii Sovietice și nu să se separe de aceasta împreună cu restul Moldovei. Mulți cetățeni moldoveni din Transnistria au reacționat cu indignare la această provocare la adresa suveranității statului și guvernul central sovietic i-a criticat sever în mod public pe separatiști înrăutățind situația și împingându-i pe aceștia spre proclamarea independenței.

Igor Smirnov a devenit lider al OSTK la nivel regional și i-a îndemnat pe politicienii și activiștii din Transnistria să militeze pentru independență față de RSS Moldovenească în vara și toamna anului 1990. Când primul Congres extraordinar al deputaților din Transnistria a înființat o zonă economică cu autoguvernare în iunie 1990, Smirnov a fost ales ca președinte al Consiliului de coordonare însărcinat cu pregătirea proclamării independenței.

Un al doilea congres ținut la 2 septembrie 1990 a proclamat crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Nistrene (RSSMN), iar deputații l-au ales la 3 septembrie 1990 pe Smirnov ca președinte al Sovietului Suprem Provizoriu al republicii separatiste.

Imediat după proclamarea independenței, separatiștii au început să ia cu asalt sectoarele de poliție și instituțiile guvernamentale în Transnistria , fapte care au culminat într-o luptă îndelungată între poliția și forțele armate moldovenești și separatiștii în apropierea orașului Dubăsari la 2 noiembrie 1990 .

La data de 15 noiembrie 1990, liderii separatiști, sprijiniți de formațiuni paramilitare proprii și de trupe ale armatei sovietice, au organizat alegeri legislative pentru „Sovietul Suprem” al “Republicii Sovietice Moldovenești Nistrene”. La prima sesiune a Sovietului Suprem al RMN desfășurată la 29 noiembrie 1990, Igor Smirnov a fost ales ca președinte al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești Nistrene.

Cu toate acestea, această proclamare a independenței Transnistriei nu a fost recunoscută de către URSS. Este de menționat faptul că la 22 decembrie 1990, Mihail Gorbaciov, președintele URSS, a semnat un decret prin care a declarat nule hotărârile “Congresului al II-lea al deputaților poporului din Transnistria”

În noul său rol de președinte al Sovietului Suprem al RSSMN, și mai tâziu, în cel de președinte al Republicii Moldovenești Nistrene (RMN), Smirnov a depus eforturi pentru recunoașterea republicii separatiste. Deși nu a câștigat lupta cu Republica Moldova, Smirnov a avut succes în cooperarea cu unitățile Armatei a 14-a staționate pe teritoriul Transnistriei. Beneficiind de pasivitatea inexplicabilă a autorităților statului Moldova, separatiștii și-au constituit o impresionantă forță armată, formată din :

  • garda republicană, de 8.000 luptători, subordonată “Direcției de Apărare” a Transnistriei
  • miliția, inclusiv batalionul Dnestr, de 5.000 luptători, care se subordona “Direcției de Interne” a “Republicii Nistrene”
  • detașamentele teritoriale de salvare – 4.000 oameni, aflați la dispoziția executivelor locale
  • regimentele muncitorești, echivalentul modern al “sovietelor de muncitori înarmați” sau al „gărzilor patriotice”, subordonați Sovietului Unit al Colectivelor Muncitorești (OSTK)
  • cazacii, în numar de 3-4.000, cu statut de “voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decât ale gardiștilor și subordonați direct conducerii “Republicii Nistrene”.

Toate aceste unități au fost înzestrate cu armament cumpărat, capturat sau furat de la Armata a 14-a rusă sau de la unitățile OMON din Transnistria. Liderii Armatei a 14-a, ca de exemplu, generalul Alexandr Lebed, au oferit suport moral, armament și muniții, mijloace de transport și mijloace de luptă separatiștilor din RMN. Chiar și unii soldați ai Armatei Roșii s-au intrat în Armata Transnistriei.

Conflictul a degenerat ajungându-se la sfârșitul anului 1991 și începutul anului 1992 la violente lupte între trupele paramilitare din Transnistria și forțele de poliție din Republica Moldova.

La data de 19 august 1991, ca urmare a puciului de la Moscova, guvernul RSSMN a proclamat starea de urgență la Tiraspol și Tighina. Gardiștii nistreni patrulează prin orașe, iar drumurile sunt blocate. Liderii RSSMN cer populației locale să sprijine puciul care are loc la Moscova pentru a menține Uniunea Sovietică. Unii lideri transnistreni, cum ar fi Igor Smirnov și G. Pologov, sunt arestați de către forțele moldovenești, aduși la Chișinău de câțiva luptători ai Frontului Popular, dar au fost eliberați câteva zile mai tâziu de către președintele Mircea Snegur la presiunile Moscovei. De asemenea, RMN „a amenințat să întrerupă furnizarea de gaz și electricitate către restul Moldovei”.

La data de 6 septembrie 1991, Sovietul Suprem al regiunii separatiste „a emis un ordin, prin care toate instituțiile, întreprinderile, organizațiile, unitățile de miliție, procuraturile, organele judiciare, unitățile KGB și alte servicii din Transnistria, cu excepția unităților militare aparținînd forțelor armate sovietice, trec sub jurisdicția „Republicii Nistrene”.

La sfârșitul anului 1991, s-au intensificat presiunile separatiștilor pentru a-i forța ofițerii de poliție pro-chișinăuieni să plece din Transnistria. La data de 3 decembrie 1991, Armata a 14-a sovietică a ocupat orașele Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol și Rîbnița, din Transnistria.

Ca urmare a presiunilor crescânde între Chișinău și regiunea separatistă, în primăvara anului 1992 au sosit în Transnistria voluntari din Brigada de cazaci de la Marea Neagră și din alte părți ale Uniunii Sovietice . Statul rus a continuat să-i remunereze pe cazaci și pe ceilalți voluntari cu 3.000 de ruble pe lună.

În vara anului 1992, au izbucnit primele lupte în jurul orașului Tighina și al împrejurimilor sale. Trupele gardiste au beneficiat pe lângă ajutorul oferit de voluntari și de cazaci și de implicarea Armatei a 14-a, reușind astfel să evite preluarea controlului asupra orașelor Bender și Dubăsari. Ca urmare a luptelor, aproximativ 1.000 de oameni au fost răniți sau morți, iar 130.000 au devenit intern strămutați sau au solicitat refugiu în alte țări . Luptele au luat sfârșit la data de 21 iulie 1992 prin semnarea unui acord de încetare a focului între Republica Moldova și Rusia (nu de Transnistria).

În urma semnării acelui acord, s-a stabilit organizarea unei forțe de menținere a păcii cu includerea forțelor moldovenești, rusești și transnistrene, retragerea treptată a Armatei a 14-a și stabilirea unei zone economice libere în Bender .

 În Republica Moldovenească Nistreană au avut loc trei alegeri prezidențiale după cea din anul 1991. Igor Smirnov a câștigat toate alegerile cu o majoritate largă.

La alegerile din anul 2001 au fost raportate unele neregularități . Nici una dintre aceste alegeri nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională, care nu recunoaște legalitatea autorităților transnistrene și solicită ținerea de alegeri democratice pe teritoriul autonom aflat pe teritoriul Republicii Moldova.

La data de 8 mai 1997, în urma medierii de către Federația Rusă, Ucraina și OSCE, președintele Republicii Moldova, Petru Lucinschi, și Igor Smirnov în calitate de lider „de facto” al RMN, au semnat un memorandum cu privire la normalizarea relațiilor între Republica Moldova și RMN. Acel acord prevedea ca RMN să stabilească un „stat comun” cu Republica Moldova, însă acest termen nu a fost definit.

Igor Smirnov a fost susținut de către puterea de la Kremlin în toate actiunile sale, consolidându-și puterea și înlăturând cu brutalitate orice formă de opoziție politică. În anul 1996, s-a instituit cenzura în mass-media, apoi în anul 2001, a fost modificată Constituția, extinzându-se atribuțiile prezidențiale și excluzând orice restricții privind numărul de mandate prezidențiale. Președintele este în același timp și președinte al Cabinetului de Miniștri, în timp ce Sovietul Suprem are atribuții restrânse.

Smirnov a anunțat că se va retrage din politică atunci când Republica Moldovenească Nistreană va obține recunoaștere internațională ca stat suveran și a declarat că activitatea sa se circumscrie acestui obiectiv.

Igor Smirnov conduce de obicei prin Transnistria un automobil Skoda și fără gărzi de corp .

Igor Smirnov și soția sa, Janeta Nicolaevna, sunt cetățeni ruși și posedă pașapoarte ale Federației Ruse, acte care le-au fost înmânate de secția consulară a Ambasadei Federației Ruse la Chișinău la 11 și 20 ianuarie 1999 .

Igor Smirnov are doi fii: Vladimir (n. 1961, președinte al Comitetului de Stat al Vămilor, cu rang de ministru) și Oleg (n. 1967, deputat în Sovietul Suprem, președinte al Partidului Patriotic Transnistrean). Fiul său mai mic deține lanțul de magazine „Sheriff” și stadionul echipei orașului, „Sheriff Tiraspol”, fiind și președintele filialei transnistrene a băncii „Gazprombank”.

LEGEA ÎN ROMÂNIA DE EST, dece dragi politicieni nu aplicați LEGEA față de acet individ. UNDE SUNT SENTINȚLE DE CONDAMNARE FAȚĂ DE SUSȚINĂTORII, ACESTUI TERORIST.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ