7 ani de răzbunare

0
16

Viaţa noastră monotonă este întreruptă deseori de jubilee zgomotoase. 60 de ani de la victoria asupra fascismului, 15 ani de Independenţă, 20 de ani de la înfiinţarea unui glorios partid, şapte ani sub generalul Voronin. Cuprinşi de iureşul sărbătorilor, nu mai avem timp să ne întrebăm: care sunt rezultatele acestor evenimente istorice: avem o viaţă mai bogată, ne realizăm mai deplin ca popor şi, cel mai important, avem mai multă libertate? Generalul Voronin declară fără drept de apel că asistăm la epoca de aur a democraţiei moldoveneşti. Rezistă însă aceste afirmaţii dacă e să comparăm situaţia de azi cu cea de la sfârşitul anilor ’80?…

1988-1989. RSSM este cuprinsă de Mişcarea de Eliberare Naţională. Zeci de mii de cetăţeni participă la acţiunile în favoarea limbii române şi a grafiei latine, dar şi în sprijinul transformărilor democratice. Presa tot mai mult iese de sub controlul de partid, susţine obiectivele mişcării naţionale şi democratice. „Literatura şi Arta” a avut un rol decisiv, dar treptat articole „revoluţionare” apar în „Făclia”, „Tinerimea Moldovei”, revista „Orizontul” şi chiar în „Moldova Socialistă” şi „Sovetskaia Moldavia” – toate organe de presă de partid, comsomol şi de stat. Singurul post TV, predecesorul „Moldova 1”, transmite diverse puncte de vedere şi reportaje de la acţiuni de amploare, culminate cu Marea Adunare Naţională de la 31 August 1989.

2008. Cu excepţia a câteva ziare care încearcă să semnaleze abuzurile guvernării comuniste şi a extensiilor unor posturi TV din România şi Rusia, totul este strict înregimentat propagandei comunisto-pepecediste. Nicio ştire, nici un articol sau comentariu care nu se înscrie în politica oficială, şi o campanie permanent agresivă şi murdară de discreditare a opoziţiei. Pretinsele mass-media publice nici nu pot fi comparate cu prestaţia presei de acum 20 de ani…

1988-1989. Organele de forţă au încercat să intenteze câteva dosare manifestanţilor care, chipurile, au încălcat ordinea publică. Toţi judecătorii au achitat protestatarii, chiar dacă atunci sistemul judecătoresc era oficial supus Partidului Comunist. Pe parcursul acestor ani n-a fost înregistrată nicio condamnare la comanda politică şi nici deposedări de proprietăţi în favoarea copiilor secretarilor CC sau acaparări de televiziuni şi tipografii.

2008. Sute de dosare de la CEDO şi milioanele de euro despăgubiri cetăţenilor nedreptăţiţi sunt cei mai direcţi indicatori ai gradului de independenţă a justiţiei moldoveneşti. Ministerul de Interne, Procuratura, SIS-ul sunt organe represive tipice ale regimului comunist. Demidenco şi Lavranciuc, şefii Procuraturii şi Securităţii de atunci, în comparaţie cu Gurbulea şi Reşetnicov, actualii conducători ai organelor de forţă, par a coborî din tratatele lui Aristotel despre democraţie…

1989. Au loc alegeri în Congresul deputaţilor din URSS. Ca să ne dăm mai bine seama că alegerile, în linii mari, au fost corecte, este suficient să amintim că numeroşi oponenţi ai regimului comunist de atunci au câştigat scrutinul. Printre ei – Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi şi mulţi alţii care erau în opoziţie clară faţă de regim.

2008. Cu zece luni până la alegerile parlamentare din 2009, şeful statului a declarat că va exista democraţie în alegeri, dar numai pentru partidele „bune”. Le-a şi enumerat, ca să nu existe confuzii: PPCD pe dreapta, PD pe centru şi PCRM pe stânga. Tactica e simplă: alegerile sunt fraudate cu mult înaintea scrutinului prin concentrarea mass-media în mâinile lor, hărţuirea oponenţilor politici şi utilizarea în scopuri propagandistice a resurselor administrative.

Loc pentru comparaţii mai există, însă este evident că la sfârşitul anilor ’80 în Moldova exista mai multă libertate decât acum, în „epoca integrării comuniste în Uniunea Europeană”. Bineînţeles că Partidul Comunist din Moldova era o filială a PCUS şi trebuia să accepte, măcar parţial, reformele democratice adiacente restructurării gorbacioviste. Exact în acea perioadă, generalul sovietic Voronin era nevoit, în pofida caracterului său răzbunător, să tolereze acţiunile „neformalilor”. Ura pentru democraţie se acumula şi devenise aproape insuportabilă când, în primăvara lui 1990, la şedinţa a patru comisii parlamentare, candidatura lui Voronin la funcţia de ministru de Interne a fost respinsă de Panţâru, Cotorobai, Arseni, Ghimpu şi alţi deputaţi din primul parlament democratic al RM. Dorinţa de revanşă l-a urmărit pe Voronin şi pe parcursul „exilului” benevol în Rusia, unde se pare că s-a pregătit, cu ajutorul serviciilor ruseşti, de revenirea în scena politică moldovenească. Marea răzbunare de la 2001, când, printr-un populism deşănţat, Voronin câştigă alegerile şi devine şef de stat, a fost insuficientă pentru a-şi tămădui orgoliile rănite. Şapte ani de răzbunare a preşedintelui pe propriul popor au măcinat societatea, au distrus începuturile democratice şi au făcut ca R. Moldova să rateze mai multe vagoane ale trenului spre UE. Astăzi, Voronin mimează integrarea şi continuă războiul cu tot ce-i aminteşte de mişcarea democratică şi naţională, primul parlament şi umilinţa personală. Chiar dacă modul de viaţă şi anii şi-au pus amprenta pe chipul războinic al bravului general, sclipirea din ochi trădează obsesia maniacală pentru suprimare, distrugere şi revanşă fără sfârşit.

www.voceabasarabiei.com

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ