A decedat academicanul Silviu Berejan

0
20
Silviu Berejan
 

Silviu Berejan, lingvist şi membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, a încetat din viaţă la vârsta de 80 de ani.

Specialist în lingvistică romanică şi slavă, academicianul Berejan a fost după 1991 unul dintre cei care au combătut constant termenul de „limbă moldovenească”.

A publicat circa 400 de lucrări de specialitate, iar în 1996 a fost coordonator al volumului „Limba română este Patria mea. Studii. Comunicări. Documente”.

Silviu Berejan era membru de onoare al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” al Academiei Române.

Mitingul de doliu şi ceremonia religioasă se vor desfăşura marţi, 13 noiembrie, începand cu ora 9.30, în incinta Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

Înmormântarea va avea loc la Cimitirul de pe str. Armenească, la Chişinău.

Sursa:  BBC

NICIUN COMENTARIU

  1. GÎLCEAVA ÎNŢELEPTULUI CU LUMEA
    sau
    RESPONSABILITATEA CIVICĂ A SAVANTULUI SILVIU BEREJAN

    … nu regret totuşi viaţa trăită, căci, la urma urmei,
    am studiat şi mi-am apărat, cît şi cum am putut,
    limba neamului. Şi asta vreau s-o afirm acum,
    înspre apusul vieţii, deschis: am iubit
    întotdeauna limba şi neamul
    (Silviu Berejan)

    1. 1. Nu e taină că istoria oricărei lingvistici naţionale din perioada regimului totalitar, precum şi direcţiile investigaţiilor în domeniul limbii erau determinate, de regulă, de orientarea şi culoarea cursului ideologico-politic la zi. Şi, deoarece acest curs era un imperativ inatacabil, specialiştii în domeniu au fost nevoiţi, fireşte, ca în cercetările lor lingvistice să caute particularităţi „definitorii”, distincţii „relevante”, argumente „concludente”, specific „naţional”, stabilind o evoluţie apriorică „deosebită” a obiectului investigat. La acest capitol, lingviştii basarabeni, probabil, ca nimeni alţii din ex-Uniunea Sovietică au fost puşi în situaţia (mai ales, pînă la 1989) de a plăti tribut regimului şi ideologiei timpului respectiv.
    1.1. Formula „război lingvistic”, atît de frecvent utilizată în ultimii 12-13 ani, e şi ea o invenţie artificială a regimului, deoarece, pentru oamenii de bună credinţă, adevărul despre identitatea limbii moldo-române era destul de limpede şi pînă la declanşarea acestui „război” (deşi, şi după declararea „războiului”, doar o mică parte din populaţia republicii, făcîndu-şi un examen de conştiinţă, a trecut de partea adevărului). Meritul războiului în cauză (intenţionat folosim această expresie oximoronică) constă în impulsionarea trezirii conştiinţei naţionale, în oferirea posibilităţii ca oamenii de bună credinţă să-şi expună, după 50 de ani de tăcere plurivocă, punctul de vedere în mod explicit (cei de rea-credinţă rămînînd şi în continuare robi ai minciunii).
    În ceea ce priveşte poziţia academicianului Silviu Berejan – pentru că despre ea intenţionăm să vorbim – referitor la problema unităţii limbii moldo-române şi a denumirii corecte a limbii din Republica Moldova, ea a fost şi este una constantă: a existat şi există o singură limbă şi denumirea ei corectă „e cea ştiută de toată lumea – româna”.
    2. Începute în istoricul an 1812, discuţiile privind denumirea unui idiom, vorbit irecuzabil pe pămîntul Basarabiei, continuă anacronic, paradoxal şi banal. Motivate mai mult prin politica escrocă (deşi subtilă) a perindătoarelor guverne decît prin complexitatea problemei înseşi, aceste discuţii succed (şi mai rar preced) acţiunile de legiferare a statutului, denumirii şi modalităţii de redare grafică a limbii române în partea basarabeană a Moldovei istorice. Chiar şi o scurtă incursiune în istoria acestui colţ de ţară pune clar în lumină politica consecvent tendenţioasă a guvernelor „băştinaşe” din perioadele respective.
    2.1. După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, localnicilor le este inoculată metodic denumirea, pentru idiomul lor, limba moldovenească. În 1818, prin „Regulamentul organizării administrative a Basarabiei”, această limbă este „săltată” la rang de limbă oficială, alături de limba rusă. Situaţia durează pînă la 1828, cînd limba rusă substituie, în uzul oficial, printr-un nou regulament, limba localnicilor. Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, calificativul moldovenesc din sintagma limba moldovenească reapare (în scopuri politice) în unele lucrări (mai cu seamă, în dicţionarele bilingve, din fericire sau nu, încă nu moldo-române) iarăşi cu aplicare la vorbirea populaţiei basarabene. Iar în perioada sovietică, prin regulamentul oficial, denumirea „limba moldovenească” este deja opusă clar limbii române.
    2.2. În ciuda politicii lingvistice (şi nu numai lingvistice), în Basarabia apolitică, retrasă cuminte din istorie, continuă, inconştient şi nerecunoscut, dar consecvent, să se vorbească româneşte.
    Contradicţia esenţială, uneori inversată şi întotdeauna şocantă, între de iure şi de facto în Basarabia, transpusă în planul discuţiilor, impune, în „dialoguri socratice” devenite tradiţie, gîlceava Înţeleptului cu Lumea. Tema discuţiilor, constant aceeaşi, relevă aspecte singulare, individualizante şi epatante ale gîndirii basarabene.
    3. Primul aspect, cel al confundării genului cu specia, prin denumirea idiomului vorbit în Basarabia limbă moldovenească, reclamă implicarea Înţeleptului, cu o logică normală, în logica, repugnantă la calificative, a Lumii basarabene.
    Sub raport logic (într-o logică normală!), noţiunea generică include în extensiunea sa toate noţiunile de specie subordonate, exprimînd, sub aspectul intensiunii, doar trăsăturile esenţiale, relevante pentru întregul gen şi incluzîndu-se, ca parte componentă obligatorie, în conţinutul tuturor noţiunilor de specie subordonate. Noţiunea de specie înglobează, respectiv, trăsăturile genului, dar, în afară de această componentă, include şi trăsături suplimentare specifice, relevante doar speciei.
    3.1. Aplicînd aceste noţiuni la fenomenul limbă, se poate afirma că limba română este denumirea generică pentru toate diferenţele interne proprii ei, inclusiv pentru cele diatopice (dialecte şi subdialecte). Fiecare dintre dialecte are un nume propriu care nu se poate însă substitui denumirii generice, pentru că româna, ca limbă istorică, nu coincide cu o formă a sa (deşi se realizează prin intermediul variantelor sale), ci se constituie prin existenţa unei limbi comune mai presus de varietăţile dialectale.
    Denumirea generică românesc însă „se aplică liber, mai ales atunci cînd particularităţilor suplimentare specific locale nu li se acordă o importanţă deosebită, la orice varietate de vorbire romanică nord-dunăreană de ambele tipuri (moldovenească, bucovineană, maramureşeană, bănăţeană, dar şi muntenească, oltenească sau oricare alta) şi la toate varietăţile sud-dunărene (aromâna, istroromâna, meglenoromâna)” [2, 120-121]. Evident, inversarea raportului gen / specie este inadmisibilă şi inadecvată realiilor desemnate.
    În Basarabia însă … devine posibilă orice inversiune.
    4. Starea de mono-, bi- şi trilingvism debordează aici, real şi subtil, în cvasilingvism. În Basarabia, şi doar în Basarabia, cine cunoaşte moldoveneasca este trilingv: vorbeşte absolut necesar rusa şi cunoaşte absolut implicit româna. Prin urmare, numind idiomul moldovenesc, Lumea se califică drept polilingvală, uitînd că o asemenea limbă, pur şi simplu, nu există. Or, recunoaşterea identităţii unei limbi implică evidenţierea unor particularităţi individualizante, relevante în raport cu alte limbi. Identitatea unei limbi nu depinde de plasarea într-un anumit spaţiu geografic. Iar limba „moldovenească” (pentru consecvenţă ar trebui numită basarabeană, pentru că între Prut şi Nistru se află doar Basarabia, şi nu întreaga Moldovă) nu are nici un lexic diferit de cel al limbii române, nu are nici o structură gramaticală şi fonetică deosebită. În acelaşi sens, „spaniola este spaniolă, indiferent de ţara în care se vorbeşte: Spania, Mexic, Argentina, Columbia, Cuba etc., rusa este rusă indiferent de faptul dacă se vorbeşte în Rusia, S.U.A., R. Moldova etc.” [3, 32].
    Trilingvismul, prin urmare, decade.
    4.1. Monolingvism, în Basarabia, ar însemna comunicarea într-o limbă străină – rusa. Din acest motiv, pentru românii de aici situaţia cea mai plăcută rămîne a fi cea a bilingvismului armonios (care, vorba Înţeleptului, numai armonios n-a fost).
    Bilingvismul presupune situaţia în care vorbitorii cunosc şi utilizează curent două limbi. Bilingvismul basarabean însă, ca orice fenomen produs aici, are particularităţile sale: (1) bilingvi nu sînt toţi membrii societăţii, ci doar purtătorii nativi ai limbii române; (2) cei care sînt bilingvi vorbesc corect, în marea lor majoritate, o singură limbă – rusa; (3) vorbitorii monolingvi, indiferent de naţionalitate şi limbă maternă, vorbesc, cu mici excepţii, o singură limbă, „străină” – rusa.
    4.1.1. Acest tip de bilingvism este corolarul politicii lingvistice (şi nu doar lingvistice) în Basarabia. Or, învăţarea unei limbi presupune crearea unor constante psiho- şi sociolingvistice dominante pentru cel care învaţă. Evident, motivaţia intelectuală a învăţării unei limbi nu poate fi dominantă pentru toţi vorbitorii unei comunităţi. În Basarabia însă o altă motivaţie, pur şi simplu, nu se creează. Cu statutul unei limbi „de colibă”, româna nu poate folosi nimănui, nici chiar vorbitorilor nativi, impuşi să vorbească o altă limbă. Defavorizaţi în această situaţie sînt nu doar românii basarabeni, ci şi bulgarii, ucrainenii etc., care nu au nici ambiţia de a-şi cunoaşte, cel puţin, limba maternă, dacă nu şi pe a populaţiei băştinaşe.
    4.2. Corolarul politicii basarabene este bilingvismul unilateral. Corolarul bilingvismului unilateral este cel al „limbilor amestecate, creolizate s-ar putea spune , impracticabile la un nivel superior de cultură”, dar şi afectarea psihicului „aşa-numiţilor „bilingvi”, creîndu-le serioase (în foarte multe cazuri, ireversibile) complexe de inferioritate naţională şi etnică, ce au pînă la urmă grave repercusiuni asupra vieţii lor sociale şi culturale” [4, 43].
    Mai mult, în Basarabia s-ar putea întîmpla „ceea ce s-a mai întîmplat: cîteva generaţii nu vor cunoaşte la nivelul necesar nici limba maternă, nici limba fratelui mau mare, şi atunci porecla de catîri („mulî”), care le-a fost aplicată moldovenilor de fraţii ruşi anume pentru faptul că nu-şi pot exprima coerent gîndurile în nici o limbă, din cauza amestecului indigest de elemente româneşti cu cele ruseşti, va dăinui şi în viitor!” [5].
    Situaţie tristă de cvasilingvism care, în mod normal, n-ar trebui să placă nici celei mai inveterate lumi basarabene. Dar … totuşi place.
    5. Monolingvii din Basarabia sînt implicaţi în următoarea contradicţie: lor li se lezează … obligaţia de a cunoaşte româna. Deoarece de lezarea obligaţiilor nu se plînge, direct, nimeni, monolingvii o fac indirect, pretextînd lezarea drepturilor. Guvernele însă nu descifrează metafore. Pentru a nu confunda drepturile cu obligaţiile, acestea au împărţit drepturile la o parte a societăţii, iar obligaţiile la altă parte: românii basarabeni sînt obligaţi să cunoască rusa, iar alolingvii din acest spaţiu au dreptul să cunoască româna. Aşa cum nimeni nu poate impune la folosirea drepturilor, plîngerile în acest sens nu pot fi calificate decît aberaţii. Se încearcă, în asemenea cazuri, a invoca lezarea altor drepturi prin faptul că românii basarabeni mai vorbesc încă româneşte.
    Însă „a considera că li se lezează drepturile altor naţionalităţi ce locuiesc într-un stat suveran şi independent, prin singurul fapt, absolut legic şi firesc, că în acest stat se foloseşte în calitate de mijloc oficial de comunicare limba populaţiei majoritare autohtone, este mai mult decît o pretenţie prin nimic justificată, mai mult decît o aberaţie, este pur şi simplu o rătăcire” [6, 125].
    Pretenţiile nejustificate, aberaţiile şi rătăcirile în Basarabia însă … sînt considerate drepturi.
    6. Teoretic, delimitarea drepturilor şi a obligaţiilor s-ar putea face, dacă Lumea n-ar fi devorată atît din interior, cît, mai ales, din exterior, de problema orizonturilor cucerite. Lumea se întreabă (retoric) ce va fi cu orizontul „cucerit” de limba rusă, ce va fi cu statutul ei, care are implicaţii energetice, materiale şi dublu politice: naiv de la Prut pînă la Nistru şi subtil ribentropic de la Nord pînă la Dnestr. În opinia Înţeleptului, există două soluţii, ambele fiind acceptabile în funcţie de politica şi orientarea statului: „Statutul limbii ruse, în ipoteza că vom rămîne ca stat suveran în sfera C.S.I.-ului, ar trebui să fie cel al limbii engleze în partea francofonă a Canadei , unde în ultimii cîţiva ani s-a produs francizarea tuturor întreprinderilor (anterior anglofobe) sau, în ipoteza că vom deveni într-adevăr un stat suveran şi independent, acela al tuturor limbilor minorităţilor naţionale din orice stat suveran şi independent: al germanei în Franţa, al românei în Ucraina, al ucrainenei în Canada, al polonei în Germania, al bulgarei în România ş.a.m.d.” [6, 125].
    6.1. Problema esenţială şi cardinală însă este modul de înţelegere a suveranităţii statului de către Lume. Vorba e că suveranitatea presupune supremaţia puterii de stat în interiorul ţării şi independenţa faţă de puterea altor state. Lumea-Farfuridi de aici însă are, de altfel, ca întotdeauna, un amendament (unul, dar esenţial) la modul de tratare a independenţei: suverani, dar în componenţa S.N.G.-ului. Şi, în aceeaşi ordine de idei: constituţia ţării să reflecte adevăruri (inclusiv, adevărul despre limbă), dar adevărurile să fie revizuite (inclusiv, cel despre limbă).
    6.1.2. Adevărul despre limbă este însă constant în esenţă, pentru că limba este refractară la acţiuni volitive, iar fiinţa ei nu se supune legilor şi decretelor parlamentare. A vorbi o limbă şi a stăpîni o limbă nu este unul şi acelaşi lucru. Ba mai mult, a stăpîni o limbă este, pur şi simplu, imposibil. Limba îşi urmează cursul, dominîndu-ne şi modelîndu-ne pe noi, iar prin aceasta şi pe sine. Iar „limba română, cîte strădanii n-ar depune lumea, tot limbă română rămîne. orice particularităţi specifice (în sensul incorporării unor rusisme şi sovietisme) ar fi căpătat şi ar mai putea căpăta, eventual vorbirea moldovenească din R. S. S. M. şi din R. M., ea n-ar fi încetat şi nu va înceta să fie o varietate a vorbirii româneşti, căci elementele specifice, oricît de numeroase ar fi ele, nu pot schimba esenţa primordială” a ei. Mai mult chiar: admiţînd, prin absurd, „o situaţie ipotetică în care majoritatea unităţilor lexicale semnificative ar fi substituite prin unităţi străine, împrumutate şi în acest caz o asemenea „limbă amestecată ” va fi recepţionată de cei ce ştiu româneşte ca românească în esenţa sa, iar nu ca „altă” limbă, ca o limbă „nouă”. Asta pentru că apartenenţa unui mesaj verbal la o anumită limbă este determinată, de fapt, nu de lexic, ci de gramatică” [7, 113].
    Farfuridi rămîne însă … în picioare: nu schimbăm gramatica şi vocabularul, dar schimbăm limba în esenţa ei.
    7. Politica insistent aberantă de aproape două sute de ani în acest spaţiu a reuşit totuşi să schimbe nu limba în esenţa ei (căci ea s-a dovedit a fi mai viguroasă), ci – tristă constatare – conştiinţa identităţii naţionale. A fost posibil acest lucru, „deoarece basarabenilor li s-a inoculat mulţi zeci de ani şi prin mijloace dintre cele mai variate (unele de-a dreptul monstruoase!) că ar fi altceva decît întregul din care istoriceşte făceau parte organică. Tocmai de aceea basarabenii au încetat treptat să mai simtă şi să mai cugete româneşte, adică să se conceapă pe sine ca parte componentă a întregului originar” [8, 58-59].
    7.1. E uimitor (pentru unii şi supărător) faptul că, după secole de politică de falsă independenţă, orientată, în realitate, spre înstrăinare faţă de sinele etnic şi naţional, în Basarabia se mai vorbeşte româneşte. Acesta este singurul indiciu al posibilităţii de recuperare a identităţii naţionale. Din acest motiv, „în ultimul timp s-a purces la o serie de măsuri coercitive în această direcţie, ca cea de readucere a limbii ruse în prim-planul procesului de comunicare din republică” [ibidem, 59].
    Prin acestea, Lumea basarabeană îşi „dizolvă” însă … chiar propria identitate.
    8. Cu pretenţii de ţară europeană, Basarabia neagă tocmai tot ce o poate apropia de Europa. Exemplul cel mai elocvent îl oferă situaţia ştiinţei. Ştiinţa este popularizată aici pe toate căile de toţi „cui nu-i lene”: agronomii – lingvistică, politicienii – matematică, muzicienii – geografie etc. Ca urmare, tocmai ştiinţa devine inutilă şi neputincioasă în Basarabia, adevărurile în domenii concrete fiind parcă ştiute de toţi şi neinteresînd pe nimeni.
    Dar … „dacă pe ei adevărul nu-i interesează, dacă ei nu au încredere în ştiinţă şi consideră că ştiu totul, deciziile şi hotărîrile luate rămîn pe conştiinţa lor şi îi va judeca istoria” [1, 53].
    9. Fiind contradictorie prin esenţă, Lumea nu recunoaşte totuşi decît falsele contradicţii, prin care încearcă să le camufleze pe cele adevărate, insinuînd comportamentul incorect al lingviştilor chiar în probleme de limbă. Astfel, Lumea afirmă tranşant că lingviştii numesc acum limbă română ceea ce numeau, în trecut, limbă moldovenească.
    În acelaşi timp, Lumea uită cine impunea această fantasmagorie, insuflînd frica de a fi consideraţi, în caz contrar, duşmani ai puterii şi ai poporului. Pare indicat în acest caz întîrziatul îndemn de a fi recitite materialele semnate de S. Berejan (cu privire la problema în discuţie), începînd cu Raportul prezentat Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al R. S. S. M. din 28 decembrie 1988 [9, 31], continuînd cu articolele, interviurile apărute în diverse periodice [5; 7; 10; 11] şi comunicările la Congresul al V-lea al Filologilor Români din iunie 1994 [3, 29-38], Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numele corect al limbii noastre” din iulie 1995 [12, 20-24] şi terminînd cu intervenţiile promte din „Rezoluţiile…”, „Declaraţiile…”, „Apelurile…”, „Răspunsurile…” [13], publicate în presă în ultimii ani. Recitindu-le, credem, Lumea va conştientiza argumentele prof. S. Berejan şi, poate, în felul acesta, vor găsi curajul să izgonească din sine ignoranţa sau ambiţia şi „să-şi aplece urechea” la adevărurile apodictice ale celui „incriminat”.
    E un prilej potrivit … pentru pocăinţă!
    10. În ţara contradicţiilor, Înţeleptului ce-i rămîne să facă?
    Personalitate proeminentă a culturii române, lingvist remarcabil, model de demnitate naţională, dl Silviu Berejan a ştiut să pună mai presus de orice adevărul ştiinţific şi să-şi facă datoria civică pînă la capăt. Dar „să se ia la harţă meschină cu neştiutori, rău intenţionaţi sau, pur şi simplu, necinstiţi în acţiuni nu are nici un rost. lingvistul Berejan a avut şi continuă să aibă satisfacţii de altă natură, satisfacţii de creaţie, satisfacţia, în parte, că rezultatele muncii şi meritele sale de om de ştiinţă, de cercetător al fenomenului „limbă” sînt cunoscute şi recunoscute în cercurile ştiinţifice. Iar aceste satisfacţii nu pot fi comparate în nici un caz cu cele în care se complac activiştii politici de moment” [6, 59].
    10.1. O simplă trecere în revistă a arsenalului bibliografic semnat cu numele acad. Silviu Berejan (circa 400 de publicaţii) conturează manifest personalitatea ilustră a autorului. Iniţierea în opera Domniei sale întregeşte imaginea cu rigurozitatea ştiinţifică, disecarea profundă, argumentarea logică privind complicate probleme general teoretice de lingvistică generală, romanistică, lingvistică comparată, lexicologie, semasiologie, lexicografie, gramatică, stilistică, istorie a limbii ş.a. Cei favorizaţi a-l cunoaşte pe omul Silviu Berejan descoperă o corectitudine, consecvenţă şi cumsecădenie rară. În sfîrşit, pentru lingviştii (şi poate nu doar pentru aceştia) din Basarabia (şi poate nu doar din Basarabia), Silviu Berejan este “calea” spre adevăr, ştiinţă şi universalitate.
    11. Contradicţia esenţială în problema basarabeană: Înţeleptul şi-a spus cuvîntul … gîlceava Lumii continuă.

    REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
    1. S. Berejan, Denumirea limbii noastre e cea ştiută de toată lumea – româna // LR (Chişinău), 1995, nr. 3.
    2. S. Berejan, Ce semnifică determinativul moldovenesc în lingvistică // Omagiu academicianului Nicolae Corlăteanu, Chişinău, 1995.
    3. S. Berejan, Aspecte ale studierii limbii române în Republica Moldova // LR (Chişinău), 1994, nr. 3.
    4. S. Berejan, Monolingvismul populaţiei rusofone în R. M. şi bilingvismul populaţiei băştinaşe // LR (Chişinău), 2000, nr. 6-12.
    5. S. BEREJAN, Aşa-zisa „limbă moldovenească”, recunoscută de aşa-zisa „Republică Transnistreană”, e tot limba română, chiar fiind scrisă cu chirilice // Literatura şi arta, 15 octombrie, 1992.
    6. S. Berejan, Limba oficială în orice stat este, de regulă, una singură… // LR (Chişinău), 1992, nr.2-3, p. 125.
    7. S. Berejan, Varietatea moldovenească a vorbirii orale româneşti şi limba literară scrisă // Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente, Chişinău, 1996.
    8. S. Berejan, Pierderea identităţii lingvistice şi etnice // Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva globalizării, Iaşi, 2002.
    9. Raportul Secţiei II a Comisiei interdepartamentale: Cu privire la statutul lingvistic şi social al limbii moldoveneşti, prezentat de Silviu Berejan, dr. în şt. filol., profesor // Limba şi literatura moldovenească, 1989, nr.2.
    10. S. Berejan, De ce glotonimul moldovenesc nu poate rivaliza cu glotonimul român cu aplicare la limba literară? // RLŞL, 1990, nr. 6.
    11. S. Berejan, Limba culturii noastre comune este română, nu moldovenească // Literatura şi arta, 11 octombrie 1990.
    12. S. Berejan, De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii Moldova nu poate fi numită moldovenească // LR (Chişinău), 1995, nr. 4.
    13. Limba română este patria mea // Studii. Comunicări. Documente, Chişinău, 1996.

LĂSAȚI UN MESAJ