Acţiunea 2012: un proiect european al naţiunii române

0
3

Acum o săptămână vorbeam de la Berlin la această rubrică despre semnificaţia căderii zidului berlinez pentru Omenire, pentru Europa, pentru naţiunea germană şi pentru noi. Încercam să evaluez şi câştigurile pe care le-a avut fiecare dintre aceste entităţi geopolitice.

Omenirea a avut de câştigat o pace după un crâncen râzboi rece care a durat mai bine de patruzeci de ani. Căderea Cortinei de fier a eliberat Europa de comunism, anulând prin mişcări populare de masă şi prin revoluţii anticomuniste efectele ruşinosului Pact de la Ialta din 1944. Naţiunea germană a realizat reîntregirea sa şi a ţării şi a căpătat şansa să îşi trateze rănile adânci provocate de regimurile nazist şi comunist. Căderea zidului de la Berlin a însemnat, de fapt, sfârşitul perioadei de ocupaţie sovietică care s-a aşternut peste o bună parte a continentului european în perioada de după cel de-al doilea râzboi mondial. Din păcate numai naţiunea română, împărţită în două state, nu a putut să îşi valorifice şansele aşa, precum au făcut-o multe alte popoare de pe bătrânului continent.

Adepţii cauzelor obiective spun cu foarte multă convingere că unificarea românilor nu a fost posibilă atunci pentru că România a ieşit extrem de extenuată şi dezorientată de sub regimul ceauşist. Cei care invocă factorul subiectiv afirmă cu tot atâta înfocare, că aceasta nu s-a întâmplat pentru că nici România şi nici Republica Moldova nu au avut personalităţi pe cât de lucide, pe atât de responsabile şi curajoase ca să fructifice situaţiile istorice favorabile. Probabil, au dreptate şi unii şi alţii, dar dacă privim mai atent filmul evenimentelor putem distinge fără putinţă de tăgată rolul şi importanţa lui Leh Walessa pentru răsturnarea comunismului în Polonia şi a lui Vaclav Havel, în Cehoslovacia. Ei sunt astăzi eroii Europei dezrobite, dar atunci, cu douăzeci de ani în urmă, nu erau decât emanaţii qvasi-anonime ale luptei pentru libertate a popoarelor pe care aceştea le-au reprezentat cu riscul asumat până la urmă şi cu mare demnitate. Din păcate, la 1989-1991 noi nu am avut nici oameni ca Walessa şi Havel, nici un alt Constantin Stere, alt Ion Buzdugan sau Ion Inculeţ.

Fără să fie preluată de o forţă promotoare autohtonă, unda de şoc a mişcărilor de eliberare şi de unificare, provocată de căderea zidului berlinez s-a oprit la Prut, acolo unde el a fost ridicat cu mult înaintea celui construit în centrul capitalei germane. Şi în România, şi în Republica Moldova societăţile s-au mulţumit cu jumătăţile de măsură. Mişcarea de eliberare de sub comunism, trunchiată la rândul ei pe ambele maluri ale Prutului, s-a oprit speriată, şi la Chişinău, şi la Bucureşti, în faţa efortului de unificare naţională, cu explicaţia laşă precum că ea, reîntregirea, nu este în puterea generaţiilor de azi, şi trebuie lăsată moştenire generaţiilor care vin. Frumoasă evadare colectivă de la muncile istoriei. Prezentul crud nu a ezitat să se răzbune, căci morbul dihoniei naţionale, dacă nu a fost ajutat să moară definitiv, atunci când trăgea să moară, nu ne-a lăsat mai apoi să trăim bucuria împlinirii de neam.

În dosul zidului de la Prut, au apărut forţe noi, plămădite din dospeală stalinistă, care între 2001 şi 2009 ne-au arătat de care lucruri este capabilă. Regimul comunist în interpretarea lui Voronin şi a ciracilor săi a încercat să clădească între Prut şi Nistru o naţiune băştinaşă distinctă, dar nu una paşnică şi zâmbitoare, ci una războinică faţă de România şi duşmană naţiunii române. Aceste trăsături de caracter a aşanumitei noi naţiuni moldave, s-au manifestat din plin în timpul evenimentelor din aprilie de la Chişinău şi nu se ştie cum aveau să se dezvolte, dacă nu era efortul comun al tuturor forţelor anticomuniste din 29 iulie. Un mic, dar foarte convigător crâmpei din acest, am vrea să credem, virtual scenariu de viitor, l-am văzut joi, în distribuţia solitară şi extrem de scandaloasă a liderului comunist Vladimir Voronin. Şarikov, eroul principal din romanul lui Mihail Bulgakov „Inimă de câine”, pare, pe fundalul tiradelor şi a expresiilor extrem de colorate ale contemporanului nostru, un biet şi sărman bolşevic lipsit de ură cu adevărat bolşevică şi de imaginaţie proletară. Deosebirea dintre cei doi eroi este că primul, Şarikov, bolşevic transformat chirurgical din câine, nutrea o ură animalică, ereditară, faţă de pisici, pe care nu obosea să le stranguleze cu cea mai mare satisfacţie în timpul misiunilor lui de partid, pe când eroul zilelor noastre, Voronin, provenit din bolşevici, urăşte cu aceeaşi tărie animalică oameni ca el: dintotdeauna pe români, dar, din acest an, şi pe liberalii autohtoni, dimpreună cu democratul Marian Lupu, care, unindu-se, l-au alungat pe buldog din cuşca puterii. Şi această ură nu are leac. Este o stare clinică pe care o poate vindeca doar mormântul.

Pe malurile Prutului, Voronin şi regimul lui nu a fost un fenomen întâmplător, nu a fost, cum se pare, un accident. El este o forţă cultivată să sugrume şi să erodeze, în timpul şi în spaţiul concret, elementul românesc. Este santinela bolşevică a imperiului de la Est, lăsată aici şi hrănită să ţină în picioare, să proptească zidul care îi desparte pe români. Degrabă se vor împlini două sute de ani de când acest zid durează în pofida încercărilor, uneori reuşite, de a-l dărâma. Însă, în ciuda tuturor obstacolelor aparente, alteori de o complexitate imposibil de depăşit, lucrurile bune pot fi realizate foarte uşor şi simplu de tot. Ne-au demonstrat-o cu douăzeci de ani în urmă popoarele Europei de Est, ne-au arătat germanii cum se face reîntregirea: pragmatic, metodic şi fără jumătăţi de măsură. O acţiune comună a societăţii din Republica Moldova şi din România, un angajament clar al conducerilor politice din cele două state româneşti, o voinţă comună îndreptată către un scop comun, poate şi trebuie să fie fructificată. Acţiunea civică şi populară 2012 trebue să devină nu doar un imperativ naţional, el trebue să se realizeze întrun proiect european al naţiunii române, proiect menit să pună capăt unei nedreptăţi care durează de două sute de ani. La această temă vom mai reveni.

Autor:Valeriu Saharneanu
Sursa: Vocea Basarabiei

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ