Ar trebui să facem mult mai mult pentru contactele reciproce”

0
49
autor: Irina Nechit

Interviu cu actorul Mircea Diaconu, director al Teatrului Nottara din Bucureşti

– Stimate dle Mircea Diaconu, premiera cu „Variaţiuni enigmatice” de Eric-Emmanuel Schmitt a avut loc la Teatrul Nottara din Bucureşti în 2003. Care e secretul longevităţii acestui spectacol, prezentat pe 17 şi 18 octombrie şi pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău?

„Variaţiuni enigmatice” se joacă de cinci ani şi cred că o să se mai joace încă cinci ani fiindcă e o piesă excelentă a cunoscutului dramaturg francez de origine germană Eric-Emmanuel Schmitt – e o poveste atât de bine scrisă, încât nu are cum să nu fie apreciată şi gustată de public timp de mai mulţi ani. E şi foarte bine montată de regizorul Claudiu Goga, de aceea rezistă şi va mai rezista.

– E şi bine jucată.

Asta s-o spună publicul.

– Există în piesă situaţii similare cu unele episoade din viaţa dumneavoastră?

Nu, nu am trăit aşa ceva în experienţa mea personală, eu sunt un om foarte serios şi foarte aşezat. „Variaţiuni enigmatice” e o poveste de dragoste atât de specială şi de extraordinară, încât e posibil să nu se fi întâmplat niciodată, nimănui, şi e cu atât mai interesantă.

– Aveţi trac înainte de a ieşi în scenă?

Se spune că un maestru bătrân a fost întrebat de un actor tânăr înainte de începutul unui spectacol: „Maestre, aveţi emoţii?” şi maestrul a răspuns: „Cine nu are emoţii, nu are talent”. Sigur că şi eu am emoţii înainte de fiecare ieşire în scenă, le simt în carne, în sânge, în unghii, în nervi.

– Aveţi ambiţia de a-i face pe oameni să râdă?

Nu e o ambiţie! E un rezultat al jocului, al actului scenic.

– Ce trebuie să facă spectatorul când urmăreşte piesa jucată de dumneavoastră – să stea liniştit, să se concentreze ori să se relaxeze, să se amuze?

E treaba lui. Spectatorul vine să asculte povestea. Dacă râde sau plânge, e un rezultat al artei actorilor, regizorului, realizatorilor montării. Dacă publicul nu reacţionează în niciun fel, înseamnă că spectacolul nu s-a întâmplat.

– De multe ori aţi întruchipat personaje inocente, un pic naive, care se lasă păcălite. Aţi fost vreodată păcălit?

De foarte multe ori. Mă păcălesc întotdeauna, şi când cumpăr un kilogram de roşii, şi când aleg o soluţie în viaţă sau când am încredere în cineva. Abia după ce se întâmplă asta, îmi dau seama că m-am lăsat păcălit.

– Ce loc ocupă teatrul în activităţile dumneavoastră, foarte diverse? Cât timp rezervaţi teatrului?

În viaţă sunt foarte multe de făcut, iar eu niciodată nu mă uit la ceas şi nu calculez câtă vreme petrec într-un loc sau altul. Sunt un om care aleargă în lumea culturală, între ceva şi altceva, între ceva de azi, ceva de mâine şi ceva de ieri. Accept provocările şi văd uneori, în lucruri din trecut, un nou început.

– Ce reacţie aveţi când auziţi cuvântul Basarabia?

Mă emoţionează întotdeauna, sunt un îndrăgostit de Basarabia. Pentru prima dată am fost aici în 1990, atunci m-a invitat Emil Loteanu să joc într-un film al domniei sale. Am mai făcut şi alte filme mari în Basarabia, de exemplu, „Dănilă Prepeleac”, am mai colaborat cu diferiţi oameni de teatru şi cineaşti. Mă bucur că am ajuns şi acum în Chişinău, e o toamnă superbă, ca la comandă, cu soare, cu copaci de aur şi cu lună plină.

– Vă simţiţi mai european de când România a intrat în UE?

Nu m-am simţit niciodată altfel decât european, chiar şi când România făcea parte din lagărul sovietic. Cultura noastră e una eminamente europeană, noi am ştiut mereu multe limbi străine, toate contactele noastre şi informaţia culturală sunt europene. Cultura română se extrage, practic, din cea europeană.

– Aţi văzut spectacole foarte bune, realizate în R. Moldova?

Am văzut, dar cu vreo zece ani în urmă. Pe atunci teatrele basarabene veneau mult mai des la festivaluri în România. Era perioada aceea euforică de după revoluţia din 1989 şi dialogul dintre teatrele de pe ambele maluri ale Prutului era mult mai intens. Acum ne vedem mai rar şi nu e bine. Cred că ar trebui să facem mult mai mult pentru contactele reciproce. Chiar azi dimineaţă (17 octombrie – n.a.), am băut o cafea lungă cu Ion Grosu, directorul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” şi am pus la cale un proiect de microstagiuni reciproce – Teatrul Nottara va veni în fiecare toamnă la Chişinău şi va juca în decursul unei săptămâni şapte spectacole la rând, iar primăvara, Naţionalul „M. Eminescu” va juca acelaşi număr de spectacole pe scena teatrului Nottara din Bucureşti. Personal, o să susţin acest proiect cât pot. E un proiect care ţine efectiv de decizia mea ca director la Nottara, dar se pot face şi multe alte lucruri prin care să intensificăm relaţiile culturale.

– O să rămâneţi fidel teatrului dacă veţi deveni senator în Parlamentul României?

Nu ştiu dacă o să devin. Sunt doar nişte demersuri din partea unor oameni inimoşi din zona în care m-am născut, Argeş, Câmpulung-Muscel. Până la urmă, trăiesc într-o capitală care se numeşte Bucureşti şi vreau să mă reîntorc în oraşele care au fost primele capitale ale Ţării Româneşti, Câmpulung şi Curtea de Argeş. Dacă voi fi ales senator, va fi doar o continuare a ceea ce fac de 38 de ani în domeniul teatrului, al culturii, doar că voi avea o altă putere de decizie.

– Ce mesaj doriţi să transmiteţi publicului prin spectacolul „Variaţiuni enigmatice”, în care jucaţi împreună cu minunatul actor Alexandru Repan?

E vorba de misterul uman. E o aventură a sufletului omenesc într-o lume în care ţi se poate întâmpla absolut orice, chiar ceva ce nu-ţi trece prin cap. E o poveste atât de frumoasă, ca un bibelou fragil, delicat, în care găsim şi definiţia teatrului: în clipa când spectacolul s-a încheiat şi aplauzele şi luminile se sting, spectacolul, ca un bibelou, se sparge, dispare în întuneric.

– Vă puneţi problema binelui şi a răului în meseria dumneavoastră?

Întotdeauna mi-am pus problema binelui şi a răului. Cândva, în perioada ceauşistă, chiar spuneam că eu sunt „un activist al binelui”. Orice aş fi făcut, cu instrumentele profesiei sau în contactele umane, sau în familie, încerc să fiu de partea binelui, să pledez pentru el, să-i îndemn pe oameni să fie mai cuminţi, mai deştepţi, mai blânzi, să ne iubim unul pe altul. Asta fac de când mă ştiu. Altminteri, eu sunt nepot de preoţi. Pe crucea noastră de familie scrie: „preot Ion, mort în 1610, în vârstă de 110 ani”, el a fost primul şi după el urmează un şir lung de preoţi… Primii care nu suntem preoţi suntem fratele meu, inginer, şi eu, actor. Dar nu mă simt deloc altceva. Asta făceau şi străbunicii, şi bunicii mei – vorbeau cu oamenii, comunicau cu ceilalţi.

– Nu vă influenţează negativ faptul că vă aflaţi, pentru două zile, într-o ţară comunistă?

Nu cred că R. Moldova e o ţară comunistă. Câtă vreme discursul oficial este unul democratic şi de integrare europeană, nu cred că poate fi vorba de comunism – e doar un sunet, o noţiune care prinde la alegător, e folosită în campania electorală. Noi în România ştim ce înseamnă comunism real, l-am trăit în adâncime şi nu cred că aici e comunism, atâta doar că e o amorţire, o anemie a societăţii, e ceva anacronic.

– Sperăm să mai reveniţi cât de curând la Chişinău.

Da, trebuie să realizăm proiectele de colaborare şi să facem cât mai multe în acest sens. Tot ce ne mai trece prin cap, e de făcut.

http://www.jurnal.md/article/9321/

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ