Averescu Alexandru

0
102

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, Ismail- d. 3 octombrie 1938, Bucureşti), general de armată, apoi mareşal, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1923, a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului. Generalul Alexandru Averescu a reprezentat un caz aparte în istoria politică a României. Speculând la maximum nemulţumirile oamenilor după Primul Război Mondial, şi-a întemeiat propriul partid, cu care a reuşit să se impună pe scena politică a primului deceniu interbelic. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”. Acesta se va spulbera rapid în timpul guvernărilor sale, când s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. A acceptat influenţa politică dominantă a lui Ion I.C. Bratianu, prin intermediul căruia a ajuns de fiecare dată prim-ministru, iar când a încercat o oarecare politică guvernamentală de independenţă, fruntaşul liberal l-a „pedepsit” aspru. Astfel, de la alegerile din iulie 1927, când partidul său nu a mai întrunit scorul electoral necesar accederii în Parlament, eroul general Averescu nu a mai avut un cuvânt important de spus în viaţa politică.

Originea. Studiile

Alexandru Averescu era fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armata ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos Iniţial, tânărul Averescu se înscrie la Semminarul Teologic din Ismail, dar, după un an, se mută la Bucureşti şi urmează cursurile Şcolii de Arte şi Meserii. La 18 ani, în 1877, se înscrie voluntar ca jandarm, participând astfel la Războiul de Independenţă. Pentru curajul cu care a luptat pentru ţara sa, Averescu este înaintat la gradul de sergent. După această experienţă, decide să îmbrăţişeze o carieră militară şi se înscrie la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu (1881), apoi urmează cursurile Şcolii Superioare de Război din Torino, al cărei absolvent devine în 1886.

Ascensiunea în ierarhia militară. Ministru de Război

Întors în ţară, Averescu devine director la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (1894-1895), ataşat militar la Berlin (1895-1898), apoi şeful Secţiei Operaţii în Marele Stat Major(1899-1904). Pe 10 mai 1906, regele Carol I îl înaintează la gradul de general de brigadă. Pe 12 martie 1907, Averescu este numit ministru de război în guvernul Sturdza, iar la alegerile din mai 1907 candidează independent pentru Senat. Din poziţia de ministru, a avut sarcina dificilă de a reprima răscoala ţărănească izbucnită în Moldova. Printr-un plan bine întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni anti-ţărăneşti din istorie. Însă evenimentele au degenerat. Mulţi ofiţeri au continuat să împuşte instigatorii reali sau prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese sistată.

Între 18.11.1911 -02.12.1913, este numit Şef al Marelui Stat Major General, coordonând acţiunile militare ale României în Al Doilea Război Balcanic. În acest timp, este înaintat la gradul de general de divizie (01.04.1912), iar pe 02.12.1913  îi este încredinţată conducerea Corpului I Armată.

Campania din Primul Război Mondial. Pacea de la Buftea

Alexandru Averescu şi-a legat numele în istorie de marile victorii ale românilor în Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe 1 ianuarie 1917, regele Ferdinand I îl înaintează la gradul de general de armată. Va conduce Armata a II-a spre marile victorii de la Mărăşti şiOituz. Într-un moment critic pentru România,  şeful statului i-a încredinţat misiunea formării unui guvern, care să încheie armistiţiul umilitor cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, Averescu reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea. Ferdinand I era convins că un filogerman convins, precum Alexandru Marghiloman, va reuşi să încheie o pace mai blândă. În aceste condiţii, generalul îşi depune mandatul pe27 februarie pentru a facilita negocierile.

Începutul carierei politice

După experienţa din fruntea Consiliului de miniştri, Averescu demisionează din armată şi îşi întemeiază propriul partid, Liga Poporului, pe 3 aprilie 1918, profitând şi de imensa popularitate de care se bucura în rândul oamenilor. Cu privire la acest moment, generalul declara:

„Am intrat în viaţa politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat [..] în mijlocul frământărilor de război, conştiinţa generală şi-a dat seama că răspunderea nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităţilor oamenilor care au avut destinele ţării în mâini, adică partidelor politice care au cârmuit ţara până la război. S-a născut atunci dorinţa neînfrânată de a se rupe cu trecutul şi a se porni pe o cale nouă în viaţa politică. Această dorinţă a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărata lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână. ”

Între mit şi decadenţă

Cum oamenii îşi doreau ceva nou în politica românească, iar Averescu era generalul-erou care obţinuse marile victorii ale românilor din război, în jurul personalităţii sale s-a creat un adevărat mit, nemaiîntâlnit până atunci în istoria României. Un colaborator apropiat al generalului, Constantin Argetoianu , scria în notele sale politice:

„În toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zărise coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, cei care făcuseră războiul povesteau că trăiseră cu el în tranşee. Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural şi fel de fel de legende începuse să-şi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc. Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au dus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate. ”

„Taica Averescu” era pe buzele tuturor sătenilor. I. G. Duca, în memoriile sale, relatează că sătenii din judeţul Vâlcea trăiau o adevărată „nevroză”. Aflat în campanie electorală, Duca menţionează că ţăranii pe care îi întâlnea pe drum „te salutau strigând: Trăiască tata Averescu!” Generalul refuză să participe la alegerile din noiembrie  1919, primele pe baza votului universal, dar, cu destulă greutate şi în urma unor stăruitoare insistenţe, acceptă să facă o vizită prin mai multe sate din judeţele Ilfov şi Călăraşi. Constantin Argetoianu relatează modul de desfăşurare a acestor vizite:

„Întregul traseu era străjuit de ţărani aşezaţi pe două rânduri, veniţi spontan la auzul că vine generalul. În capul coloanei erau autorităţile, cu popii, cu învăţătorii. Averescu cobora din maşină cu mantaua sa albastră, fără galoane, pe care o purtase pe front. Şi atunci începea nemaipomenitul spectacol. Bărbaţii cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc şi şopteau: Ţine-l Doamne, ţine-l pentru mântuirea noastră. Femeile nu îndrăzneau să se apropie, dar plângeau toate, cu hohote, şi îşi împingeau copiii înainte să se atingă ei de mântuitorul lor.

La insistenţele regelui, Averescu acceptă portofoliul Ministerului de Interne în guvernul Blocului Parlamentar, însă îşi va depune mandatul după scurt timp.

Primul mandat de prim-ministru. Sub influenţa lui Brătianu

Anul 1920 a marcat intrarea generalului sub influenţa politică dominatoare a lui Ion I.C. Brătianu. Nemulţumit de unele măsuri luate de guvern, fruntaşul liberal a intervenit pe lângă şeful statului pentru a determina căderea Consiliului de miniştri. Brătianu a mizat pe popularitatea exacerbată a lui Averescu, iar la sfârşitul lunii februarie, cei doi lideri politici au avut o întâlnire. Averescu şi-a asumat responsabilitatea înfăptuirii reformei agrare şi restabilirii ordinii în ţară, iar preşedintele liberalilor i-a promis că-l va sprijini la putere. Întocmai, pe 13 martie 1920, Alexandru Averescu devine primul ministru al României, iar la alegerile din mai 1920 obţine o majoritate zdrobitoare. Totodată, din 17 aprilie 1920, formaţiunea politică fondată de el se va intitula Partidul Poporului Pe timpul guvernării, s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. Astfel, a început spulberarea „mitului Averescu”. Deşi a reuşit să înfăptuiască unificarea monetară, reforma financiară şi desăvârşirea reformei agrare, aşteptările populaţiei erau mult mai mari, astfel că şi „mitul Averescu” a intrat într-un proces de rapid de erodare. Cei mai dezamăgiţi erau ţăranii, care nu numai că nu au primit cele 5 hectare promise, dar reforma s-a înfăptuit cu foarte mare greutate.

Mai mult, generalul a căzut victima propriilor manevre politice. În vara anului 1921 Brătianu a declanşat campania de înlăturare a guvernului. Fruntaşul liberal l-a convins pe rege că Averescu nu mai face faţă situaţiei, iar la sugestia şefului statului, ministrul de externe Take Ionescu şi-a depus demisia pe 11 decembrie 1921. Criza politică ce s-a declanşat l-a determinat pe Averescu să depună mandatul guvernului două zile mai târziu .

Perioada de opoziţie. Manifestaţia de la Arenele Romane (1924)

Generalul a ieşit extrem de şifonat de la guvernare, atât în ochii populaţiei, cât şi în propriul partid. Pe 15.12.1923, Constantin Argetoianu s-a autoproclamat şef al partidului, declarând că „steagul generalului Averescu a apus”. Însă Partidul Poporului însemna înainte de toate Alexandru Averescu, astfel că gruparea lui Argetoianu va fuziona cu PND-ul condus de Nicolae Iorga După cum însuşi a mărturisit, pentru a demonstra că partidul încă „trăieşte”, Averescu va organiza în perioada următoare mai multe întruniri publice prin ţară. Cea mai importantă a fost cea organizată pe 3 iunie 1924 la Arenele Romane din Bucureşti. Incitaţi de discursurile rostite, cei 50.000 de participanţi au adoptat o moţiune prin care cereau regelui demiterea imediată a guvernului liberal condus de Ionel Brătianu.

Politician abil, Brătianu a acţionat imediat şi a purtat o discuţie cu Averescu prin care l-a convins să renunţe la aceste manifestaţii şi să promoveze o politică de continuitate. În schimb, fruntaşul liberal se angaja să sprijine „la momentul potrivit”, după încheierea celor patru ani legitimi, aducerea lui Averescu la putere. Revenit la Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizanţilor săi că „lupta noastră şi-a atins scopul”, cerându-le să se întoarcă la casele lor . El îşi va îndeplini cuvântul şi nu se va lăsa antrenat în campania zgomotoasă declanşată de opoziţia naţional-ţărănistă. Mai mult, Averescu va sprijini proclamarea principelui Mihai I ca moştenitor al tronului şi instituirea unei Regenţe care să execute prerogativele regale în caz că acesta va ajunge la tron înainte de majorat, chiar dacă această măsură îi aducea mari beneficii lui Brătianu. Încă odată, Averescu va cădea în capcana liderului liberal.


Un nou mandat de prim-ministru. Conflictul cu Ionel Brătianu

Pe  27 martie 1926, guvernul Brătianu şi-a încheiat cei patru ani legitimi de guvernare. Deşi regele dorea să formeze un guvern de coaliţie între naţionali şi ţărănişti, vocea autoritară a fruntaşului liberal s-a impus încă odată. Pe 30 martie 1926, Ferdinand îl desemnează pe Alexandru Averescu să formeze noul guvern. Dacă în 1920, chemarea lui Averescu la putere apăruse ca un act normal, acum ea constituia o surpriză de proporţii pentru opinia publică. Într-un manifest lansat de naţionali şi ţărănişti se aprecia că guvernul Averescu „n-a fost adus la cârma ţării prin indicaţiile voinţei naţionale, ci este un guvern impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenţă, un locţiitor al fostului guvern Brătianu” . După adoptarea unor măsuri cu caracter economic, în primăvara anului 1927, Averescu se simţea stăpân pe situaţie şi a început să se îndepărteze de la linia dictată de Brătianu. Ceea ce a provocat ruptura a fost atitudinea generalului faţă de criza dinastică. Boala regelui Ferdinand se agrava şi Averescu a stabilit, în secret, legătura cu principele Carol, aflat la Paris, pentru a găsi o modalitate de revenire a acestuia asupra actului de abdicare. Brătianu a aflat şi în aprilie 1927 i-a reproşat că s-a abătut de la „cele convenite împreună”. La auzul acestora, Averescu i-a răspuns: „Pentru numele lui Dumnezeu lăsaţi-ne să guvernăm cum înţelegem noi!” Fruntaşul liberal s-a enervat şi l-a ameninţat că îi retrage sprijinul: „Va să zică, după ce te-am adus la guvern acum vrei să te ridici şi să mă domini?” Într-un moment de iritare, Averescu replică: „N-am nevoie de sprijinul dumitale, prefer să părăsesc guvernul! Iată, poftim, ia guvernul!

Pierderea puterii politice

Regele Ferdinand pleda pentru formarea unui cabinet de concentrare naţională, lucru dorit şi de fruntaşul liberal. Deşi Brătianu se gândise la un cabinet prezidat de generalul Constantin preyan, şeful statului s-a opus cunoscând relaţiile proaste dintre cei doi generali, iar Averescu putea să considere această numire ca pe un act personal împotriva sa. La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ş tirbey, principalul personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, care i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi de însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a forma noul cabinet . Din acel moment, Averescu şi-a dat seama că va fi împins spre periferia vieţii politice. Acest lucru a devenit o certitudine la alegerile de la începutul lunii iulie, când PP nu a întrunit scorul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament. Gazetele epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor .

Mareşal al Armatei Române. Sfârşitul activităţii

Acest moment a fost unul de cumpănă în activitatea lui Alexandru Averescu. Deşi beneficia de fotoliul unui senator de drept, vocea sa nu mai era importantă pe scena politică din România, iar partidul începea să se scindeze, cea mai notabilă fiind plecarea grupării Goga, care a înfiinţat Partidul Naţional Agrar pe 10 aprilie 1932. Averescu a sprijinit vehement restauraţia lui Carol II pe Tronul României, petrecută la 8 iunie 1930. Un moment semnificativ s-a întâmplat pe 14 iunie 1930, când noul rege l-a înaintat pe Averescu la gradul de mareşal al României, alături de vechiul său rival Constantin Prezan. Cei doi, împreună cu Ion Antonescu, sunt singurii mareşali din istoria României. Deşi mareşalul se pronunţa împotriva camarilei regale, Carol l-a folosit pentru legitimarea regimului său autoritar. Pe 10 februarie 1938, a răspuns pozitiv la chemarea şefului statului de a face parte din guvernul de uniune naţională, condus de Patriarhul Miron Cristea, ca ministru de stat, alături de alţi şase foşti prim-miniştri. Din 30 martie, după decretul regal de dizolvare a partidelor politice, Carol al II-lea îl numeşte consilier regal.

Pe 3 octombrie 1938, mareşalul Alexandru Averescu a trecut la cele veşnice, la vârsta de 79 de ani. Trupul său neînsufleţit a fost depus în cripta de la Mărăşti, în mausoleul ridicat aici prin străduinţa sa, pentru a cinsti pe eroii bătăliilor din vara anului 1917.

Opere

  • Călăuza ofiţerului, 1904
  • Răspunderile, 1918
  • Spulberarea unei insinuaţiuni, 1925
  • Criza politică şi cauzele ei, 1927
  • Situaţia politică de azi, 1927
  • Dictatura şi comunismul, 1936
  • Notiţe zilnice din război, vol.I-II, 1937

Sursa: Enciclopediaromaniei.ro

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ