BASARABIA ÎN DOCUMENTE BRITANICE ŞI AMERICANE ÎN ANII ’60

0
6

Se spune că, neputând desface nodul gordian, Alexandru cel Mare a scos sabia şi l-a tăiat, rezolvând astfel o problemă în faţa căreia mulţi nu reuşiseră să se descurce. Aflată în faţa nodului gordian care este problema Basarabiei, se va dovedi naţiunea română propriul său Alexandru? Probleme de natură teritorială, politică şi economică au marcat timp de mai multe secole istoria relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice. Dar parcă niciodată nu au fost atât de complexe precum în perioada în care acelaşi sistem politic, cel comunist, „împărăţea“ la Moscova, ca şi la Bucureşti. Ce poate fi mai ilustrativ pentru nivelul relaţilor dintre cele două state decât acest fragment dintr-o replică a lui Leonid Brejnev rostită în cursul întrevederii la nivel înalt cu delegaţia română condusă de Nicolae Ceauşescu, la 9 septembrie 1965, după pauza de prânz, când „ţuica a încurcat puţin lucrurile, însă esenţa lor a rămas clară“: „Nu vreau să mai subliniez că această carte [este vorba despre volumul lui Karl Marx, Însemnări despre români – M.R.] a fost editată de trei ori. Tocmai aceste extrase [cele referitoare la politica Rusiei ţariste în Basarabia – M.R.] au început să apară pe scară largă în multe reviste. Când aceasta capătă un caracter atât de larg şi este reluat de restul presei, atunci în mod natural, istoricii şi persoanele competente văd în aceasta o acţiune cu caracter tendenţios. Aceasta determină îngrijorare în rândul opiniei publice sovietice, care doreşte relaţii bune cu România“. Ce l-a supărat oare pe „ursul siberian“ atât de tare, încât a numărat ediţiile unei cărţi tipărite la Bucureşti?

„Cunoaşte-ţi adversarul ca pe tine însuţi“, suna un principiu al artei războiului pe care combatanţii din perioada Războiului Rece au căutat să-l satisfacă. Pentru aceasta au fost aruncate în luptă mijloace dintre cele mai variate, diplomaţilor revenindu-le mare parte dintre activităţile desfăşurate la lumina zilei. Din Ambasada britanică de la Moscova, Thomas Brimelow transmitea în februarie 1964 unele consideraţii asupra relaţiilor din cadrul blocului comunist şi a felului în care acestea erau reflectate de mediile de informare din capitala sovietică. „Relaţiile în interiorul blocului sunt unele asupra cărora ruşii păstrează o adâncă tăcere. Totul trebuie prezentat în cea mai favorabilă lumină; orice nervozitate care se face simţită trebuie ascunsă. În consecinţă, noi doar putem ghici care sunt adevăratele sentimente ale ruşilor. La recepţia de anul trecut dată cu ocazia zilei naţionale a României, cuvântarea ambasadorului român, deşi într-un mod extrem de politicos faţă de ruşi, a reflectat poziţia pe care ţara sa a luat-o în C.A.E.R. Dimpotrivă, Podgornîi în răspunsul său a evitat toate subiectele care pot evidenţia diferenţe de vederi şi, citându-l pe Hruşciov, a spus că dezvoltarea economică a României este armonioasă. Această escamotare a controverselor şi disputelor înseamnă că noi [ambasada britanică de la Moscova, – M.R.] nu putem analiza în cunoştinţă de cauză relaţiile româno-sovietice. Românii rămân sursa principală asupra acestui subiect şi în general reacţionăm la lucrurile pe care le auzim de la ei“. Sigur, Thomas Brimelow nu se putea plânge că orbecăie în hăţişul relaţiilor româno-sovietice, el primind, via Londra, telegramele colegilor săi de la Bucureşti şi din alte capitale ale lumii comuniste.

„Nici un singur cuvânt nu ne-au spus ruşii şi nici un cuvânt nu a apărut în presa sovietică despre procesul de derusificare din România. Ruşii, care sunt atât de mândri de limba şi cultura lor, trebuie să se simtă ofensaţi; dar nu doresc să arate aceasta în public. Ei au publicat articolele lui Bârlădeanu care făceau referire la punctele de vedere româneşti asupra cooperării economice din cadrul C.A.E.R., dar nu au intrat într-o controversă publică în legătură cu acest subiect. Opiniile lor despre «cooperarea socialistă» şi despre «diviziunea socialistă a muncii» sunt cunoscute şi un cititor avizat poate conchide că între guvernele sovietic şi român există divergenţe de opinii. Dar nici o declaraţie formală nu a fost făcută asupra acestui punct. Evident, conducătorii sovietici, care preferă să tempereze tonul disputei cu China, nu doresc să adauge la controversele existente altele noi“. De la Bucureşti, din localul situat în strada Jules Michelet, E.L.B. Hunter punea în lumină „determinarea regimului de a elimina semnele «prezenţei» ruseşti în România şi, în acelaşi timp, de a-şi îmbunătăţi imaginea în ochii opiniei publice. Urmărind acest obiectiv, regimul şi-a consolidat propriile trăsături «naţionaliste» şi caută ca aceasta să se petreacă la nivelul întregii ţări“. I se părea simptomatic pentru această tendinţă schimbarea numelor unor străzi şi pieţe care ar fi trebuit să simbolizeze „eterna prietenie româno-sovietică“: strada şi piaţa Kuibîşev au primit numele de strada şi piaţa Cosmonauţilor; strada Popov (fostă Berthelot) a fost rebotezată Nuferilor, iar strada Jdanov – Primăverii. Limba rusă nu mai era obiect de studiu obligatoriu în învăţământul românesc, diferite instituţii de inspiraţie sovietică (Institutul „Maxim Gorki“, Editura „Cartea Rusă“) au fost desfiinţate, la fel organe de presă (Timpuri noi), iar mediile româneşti se făceau ecoul unor ascuţite polemici susţinute de români. Astfel, o lucrare germană (care expunea punctul de vedere sovietic) – Probleme de bază ale cooperării internaţionale între membrii C.A.E.R. – a fost, cum se spune neacademic, desfiinţată în paginile săptămânalului Viaţa economică printr-o „virulentă critică“.

Şi tot acum s-a publicat volumul la care făcea referire Leonid Brejnev. Această lucrare şi agitaţia din jurul ei sunt evocate şi de diplomatul Dalton Murray, de la Bucureşti, care, într-o corespondenţă către Foreign Office, din februarie 1965, aminteşte că „Mesia comunismului [Marx – M.R.] credea că Basarabia trebuie să aparţină României, şi nu Rusiei“. Din scrisorile schimbate între Foreign Office şi diferitele sale misiuni din blocul comunist european, reiese că „publicitatea pe care românii o fac părerilor lui Marx despre Basarabia i-a atins pe ruşi acolo unde-i doare cel mai tare“.

Basarabia constituia o problemă extrem de încâlcită, căreia diplomaţii britanici încercau să-i dea de capăt. În aceeaşi corespondenţă, Murray transmitea o informaţie provenită pe filiera franceză: într-o întâlnire cu ministrul de Finanţe al Franţei, Valery Giscard d’Estaing, premierul român, Ion Gheorghe Maurer, i-a spus că „România nu doreşte să primească înapoi Basarabia, chiar oferită pe tavă, din două motive. Primul: dintre cele 2,5 milioane de români care trăiau acolo nu au mai rămas decât o parte, restul fiind dispersaţi pe cuprinsul U.R.S.S. Al doilea, pentru că populaţia românească care a mai rămas este prea «rusificată» pentru a fi reasimilată în scurt timp“. Diplomaţii N.A.T.O. de la Bucureşti erau însă de părere că spusele lui Maurer nu trebuie înţelese „neapărat aşa cum le-a spus, ci, mai degrabă, ca o asigurare că Basarabia nu este mărul discordiei între România şi U.R.S.S. şi că Bucureştii doar doresc ca românii de acolo să se bucure de un tratament rezonabil… Nimeni nu se gândeşte în mod serios că în 25 de ani românii şi-ar fi putut pierde caracteristicile rasei“.

Faţă de ştirile care i-au sosit de la colegul său de la Bucureşti, Thomas Brimelow i-a răspuns că în remarca lui Maurer poate fi „un element de genul «ce acrii-s strugurii»… Maurer realizează că nimic nu-i înfurie mai mult pe ruşi decât orice reînnoire a cererilor de restituire a Basarabiei. Una este să publici texte din Marx care critică politica Rusiei ţariste şi cu totul altceva este să evidenţiezi guvernului sovietic ambiţii iredentiste actuale“. CIA era de părere „că în ultimul an şi jumătate au continuat fricţiunile dintre România şi U.R.S.S. pe tema iredentei româneşti în problema Basarabiei, fără însă a se produce incidente apreciabile. Dar recentele remarci ale primului secretar al partidului comunist din Moldova evidenţiază că el este îngrijorat de valul de propagandă naţionalistă care a creat nelinişte în rândul populaţiei. El a sugerat că sursa acesteia se află în România“. La rândul ei, principala agenţie de informaţii a Statelor Unite aprecia că „datorită apropierii de România, în Moldova Sovietică, a cărei populaţie este în proporţie de 60% românească, a pătruns un sentiment naţional inspirat de Bucureşti“.

Analiştii CIA considerau că forurile decizionale de la Bucureşti foloseau sentimentele naţionaliste în scopul de a consolida popularitatea regimului şi că este de aşteptat, „cu ocazia împlinirii a 45 de ani de la crearea partidului [comunist român – M.R.] “, ca aceste manifestări să se intensifice, „chiar dacă riscul iritării Uniunii Sovietice creşte“.

Trecuseră aproape doi ani de la întâlnirea evocată la începutul acestui articol. Relaţiile româno-sovietice se menţineau între aceleaşi coordonate, iar cancelariile occidentale căutau explicaţii. Analiştii Direcţiei Informaţii şi Cercetări din Departamentul de Stat al S.U.A. au întocmit în martie 1967 un memorandum intitulat Naţionalismul românesc atacă în Moldova Sovietică: „Sentimentele naţionaliste româneşti cu privire la Moldova Sovietică [Basarabia – M.R.] au devenit o problemă semnificativă a ultimilor ani […] Acest raport, se arată în continuare, prezintă ultimele îngrijorări sovietice relative la acest subiect, manifestate la plenara Partidului Comunist din Moldova“. „Printre regiunile de la graniţa de vest anexate de Uniunea Sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial, Moldova (care cuprinde cea mai mare parte a provinciei româneşti numite Basarabia) s-a dovedit a fi centrul unei considerabile agitaţii naţionaliste. Populaţia republicii este în proporţie de peste 65% de origine românească şi conştiinţa strânselor legături lingvistice şi istorice cu România vecină pare să crească pe măsură ce aceasta demonstrează o tendinţă spre o tot mai mare independenţă economică şi politică faţă de Uniunea Sovietică. Mai mult decât atât, românii înşişi au purtat o discretă campanie după 1964, sugerând că Moldova Sovietică este o adevărată terra irredenta românească“. Sigur că reacţiile la atitudinea României nu au întârziat să apară. În cadrul plenarei partidului comunist din Moldova sovietică, desfăşurată la 13 februarie 1967, vorbitorii (între care I.I. Bodiul, prim-secretar al C.C. al partidului comunist din Moldova, S.V. Ţaranov, şeful departamentului de istorie a partidului din cadrul Institutului Politehnic din Chişinău) au „demascat falsificarea burgheză“ a istoriei şi au cerut declanşarea unor acţiuni multiple de propagandă, care să contraatace „spectrul expansionismului românesc către est şi sud“. În mod special, conducătorii de la Chişinău se arătau angoasaţi de cele două relee de televiziune instalate la Iaşi şi Galaţi, care acoperau cu transmisiile lor cea mai mare parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru. „Fără nici o îndoială – se arăta în încheierea memorandumului –, conducătorii sovietici sunt îngrijoraţi de faptul că ideea apartenenţei de drept a Moldovei la România îşi găseşte un sprijin din ce în ce mai puternic în interiorul Moldovei Sovietice“.

La doar două săptămâni de la elaborarea memorandumului Departamentului de Stat, Yorkshire Post a publicat un articol semnat de publicistul Henry Shapiro şi intitulat Ochii românilor sunt pe Basarabia. Atât a fost necesar ca ideile, argumentele, fragmentele din cuvântările prezentate la plenara partidului comunist din Moldova să ajungă de la Departamentul de Stat în paginile unui cotidian. Şi aceasta în condiţiile în care accesul la document era limitat la persoane oficiale! Mai este un lucru interesant. Semnatarul articolului evidenţiază legătura care există între cursul pe care se aşază politica românească, „inde-pendent dacă nu chiar antagonic faţă de Kremlin“, şi susţinerea acesteia de către China. „Cu trei ani în urmă, Mao Zedong, într-o convorbire cu membri ai Parlamentului nipon, a declarat că ruşii ţin pe nedrept Basarabia. Deşi Mao nu este pe deplin obiectiv în această chestiune, el revendicând un teritoriu de peste un milion km pătraţi, românii nu îl contrazic“. Este ca şi cum românii „i-ar lăsa pe chinezi să le scoată castanele din foc“.

În toamna lui 1964, aflând de apariţia volumului Însemnări despre români, un redactor de la Der Spiegel îşi intitula inspirat articolul Cu Marx împotriva Moscovei. Astăzi ne trebuie mai mult decât inspiraţie: o susţinută muncă de „despuiere“ şi de interpretare a arhivelor. Dar dincolo de acestea, rămâne întrebarea pusă la început…

Autor: MIHAI RETEGAN

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ