Batalia de la Cotul Donului

19
63

Un Potez 633B2 din Escadrila 74 la Cotul Donului, pe 14 noiembrie 1942
Acum 63 de ani, la un sfarsit de noiembrie , se declansa la doua mii de kilometri est de Bucuresti o operatiune de anvergura care avea sa duca la cea mai mare catastrofa militara din istoria Romaniei. In batalia de la Cotul Donului si din stepa calmuca au fost pierduti atunci 150.000 de soldati romani, adica aproximativ jumatate din combatantii nostri angajati pe front, in doar doua luni de lupte. Marea ofensiva sovietica de iarna, soldata cu celebra incercuire de la Stalingrad, a debutat chiar in sectorul Armatei a 3-a romane, care, prost pregatita, prost dotata si prost condusa, a fost spulberata de tancurile si artileria rusilor. Aceeasi soarta a avut-o Armata a 4-a, parte cazuta in incercuirea orasului alaturi de aliatii germani, parte decimata in cursul unei retrageri fara speranta prin iarna ruseasca, precum atatia altii inainte. Multe unitati au suferit pierderi de 80% in oameni si 90% in armament, adica au fost practic sterse de pe fata pamantului.
Unul dintre taranii analfabeti si dezorientati care formau trupa Armatei a 4-a, ajuns la Don cu caii regimentului fara sa stie prea bine unde se afla si de ce, era bunicul meu. Impuscat in picior in timp ce fugea cu turma in debandada, orientandu-se catre sud-vest dupa soarele ghicit vag printre nori, prin crivatul stepei, a cazut inevitabil prizonier. Patru ani nu s-a mai stiut nimic de el. Bunica a tinut mereu la tabloul de familie cartea postala scrisa cu caligrafia aceea fabuloasa a functionarilor de dinainte de razboi, disparuta odata cu ei, care constituia anuntul de missing in action (cum s-ar zice acum, pe stil NATO). A aparut la un moment dat, dupa incheierea pacii, tot cu gloata, dar mult mai mica, a celor care se scurgeau incet-incet dinspre URSS. Fusese prima lui plecare din sat; a doua si ultima s-a petrecut la foametea din ‘47, cand s-a dus in Oltenia sa cumpere porumb. Si nimeni ulterior n-a putut scoate mai mult de la el despre cum a fost in prizonierat, decat ca au mers luni intregi spre nord, prin zapada, iar din cand in cand le dadeau sa manance o varza la patru oameni.
Cum ziceam, Cotul Donului a fost cel mai mare dezastru suferit vreodata de trupele romane – si totusi ramane complet absent din constiinta publica. N-a fost niciodata reflectat substantial in film sau in literatura, desi altminteri suntem patrioti si provincial-nombrilisti in toate cele. (Nici studii cu audienta la public nu s-au facut de altfel. Cateva memorii, precum cele ale generalului Sanatescu, trec tangent la subiect; blog-uri obscure precum www.worldwar2.ro ofera date tehnice pentru cateva duzini de pasionati). In ultima vreme, am invatat pe de rost debarcarea din Normandia de pe Discovery Channel si din Saving Private Ryan. Povestea marilor batalii ale frontului de vest, de la Tobruk, Monte Cassino si pana la razboiul submarinelor din Atlantic, am sorbit-o in copilarie din cartile colectiei Delfin. Chiar si filmele rusesti, ideologizate pe cat de romantate erau multe din cele occidentale, mai reflectau cate ceva din drama umana a ultimului razboi. Insa pentru suta de mii de romani evaporati pe vesnicie la Cotul Donului, suferinta a cazut din pacate exact la mijloc intre tabere politice si epoci. Ea n-a apucat sa se decanteze in constiinta publicului pana sa pice capacul cenzurii staliniste peste tara. In plus, dupa 1989 exista si disconfortul produs de faptele armatei romane, nu intru totul lamurite, pe drumul ei inspre Cotul Donului, inclusiv rolul jucat in partea de Holocaust care ne revine, pe care abia de curand am recunoscut-o (nici despre asta n-am putut afla nimic de la bunicul). Insa marca unei culturi moderne si puternice este tocmai asumarea infrangerilor si vinovatiilor, nu ingroparea lor in uitare. Cand Günter Grass a scos romanul In mers de rac in 2002, reinviind tragedia vasului Wilhelm Gustloff (torpilat de rusi in Baltica in timp ce aducea 10.000 de refugiati civili germani din Prusia Orientala – cel mai mare dezastru naval petrecut vreodata), discutiile au fost nesfarsite. Dar, datorita acestui roman si a multor altora asemenea, Germania e azi mai sanatoasa mintal decat oricand in ultimul secol.
Evident, nu ma gandesc la filme ieftine de actiune (care de fapt nu sunt deloc ieftine) sau la desene animate istorice de care face uneori Ion Cristoiu impreuna cu scribii lui de casa, cand il apuca intoarcerea la masa de scris. Daca e sa se bage Sergiu Nicolaescu, mai bine lipsa. Este insa curios ca in atatia ani nimeni n-a valorificat cea mai teribila inclestare a armatei romane, daca nu ca subiect principal, macar ca fundal pentru o poveste mare si relevanta. Chiar nu e nimic de spus acolo care sa merite, chiar nu e important ce au trait fiintele acelea, acolo sau in anul dinainte, marsaluind prin orasele si satele Rusiei? Razboi si pace e o carte in primul rand despre oameni, nu despre razboi, la fel ca si mica bijuterie Desertul tatarilor, de Buzzati. Suntem noi romanii mai superficiali, avem memorie scurta? (Dar dupa primul razboi s-a incercat totusi ceva cu Ultima noapte de dragoste…) Sau cei care au trait drama de acum sase decenii si aveau mijloacele intelectuale de a reflecta la ea, in majoritate ofiterime, au fost in totalitate suprimati? Oricum, niste imagini de arhiva pentru un documentar tot or fi ramas, ca sa nu mai spun ca povestile se pot scrie si de cei care nu le-au trait direct – vezi Ispasire de Ian McEwan, Cronica pasarii-arc de Murakami, sau Pacientul englez de Ondaatje, ca sa raman doar la carti dintre cele recente.
La noi sunt acum la moda escapismul artistic sau limbajul dur de cartier, care din experiment indraznet a ajuns manierism, previzibil ca mersul trenurilor, pentru ca nu mi-e clar ce vrea de fapt sa comunice. Instrainare, amoc? Haida de. Daca tot ne occidentalizam asa repede in a ne lasa prada suferintelor imaginare, mai stie cineva cum arata una reala? Mai stie cineva sa puna intrebari care conteaza, sa spuna lucruri mari si complicate despre individ, moarte si destin, intr-un fel direct si lizibil -, iar nu invers, nimicuri obscure? Sau sa construiasca personaje plauzibile, care traiesc pe picioarele lor, nu vesnice autobiografii abia mascate, pline de introspectii care, sincer, ma lasa rece (drama artistului in lupta cu opera sa etc.)? La cati eseisti catastrofici si capete vorbitoare ce anunta sfarsitul lumii la televizor si-au strans in volum editorialele, la cate fabulatii de doi bani au iesit din tipar in ultima vreme pe motiv ca asta cere publicul, as zice ca o incercare s-ar putea face. Daca nici subiectul asta nu e bestseller, nu stiu ce altceva ar fi.

http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2230&nr=2005-11-30

19 COMENTARII

  1. Aveti dreptate in ceea ce spuneti.Cred ca cei care s-au jertfit atunci merita sa le fie respectata memoria.La fel si cei care au suferit de pe urma cumplitului razboi.Marele obstacol il constituie faptul ca atunci am fost invinsi si marele nostru aliat de atunci ne-a gasit raspunzatori de acest lucru,el neputand fi infrant la acea vreme,dupa parerea sa.Ca ulterior infrangerile catastrofale care au venit pentru Germania nu prea i-au dat dreptate n-a mai contat.Aveam noi destule bube in cap pentru a fi numai buni de tapi ispasitori.
    Dar cel mai dureros lucru care se intampla este ca noi romanii chiar ne simtim vinovati si ne amintim cu oarecare jena de cele petrecute atunci.In acest fel noi ii mai omoram o data pe martirii de atunci.De aceea oricine ii pomeneste cu respect pune o lumanare la capataiul acelor martiri,ajuta la restabilirea adevarului si a constiintei noastre ca neam.

  2. De curand am aflat si eu ca 6 strabunici au luptat si au murit la Cotul Donului. Ceea ce ma supara a fost ca si germanii si sovieticii au folosit trupele romane ca si cum ar fi fost niste jucarii si nu oameni. Chiar as dori poate cand voi fi pe „picioarele mele” sa vizitez Cotul Donului pentru a aprinde o lumanare tuturor celor peste 150.000 de romani care au murit in acele zile de cosmar pe care noi nu le vom trai niciodata. SI nu ar trebui sa ne simtim vinovati sau sa ne amintim cu jena de cele petrecute atunci deoarece nu noi am inceput acel razboi. Chiar daca nu l-am inceput putem sa spunem ca soldatii romani au luptat pentru patrie si pentru ca copii si nepotii lor sa aiba un viitor in aceasta tara (exceptand probleme politice din ziua de astazi). Dumnezeu sa ii odihneasca in pace.

  3. SUNT CONVINS CA PRINTRE NOI SUNT DESTUI OAMENI CAR AR VREA SA CITEASCA O CARTE BUNA DESPRE SOLDATI ROMANI, SAU SA VADA UN FILM BUN. mACAR ACUM LA ATAT DE MULTI ANI SI DUPA DECENII DE PROPAGANDA SA INCERCAM SA EMPATIZAM CU CEI CE AU TRAIT ACELE MOMENTE NUMAI PENTRU A NE FI NOUA MAI BINE. DUMNEZEU SA II ODIHNEASCA IN PACE!

  4. Au fost uitati si nestiuti de noi, dar nu de Bunul Dumnezeu, care vede tot si stie tot; si sunt sigura ca judecata Lui a fost dreapta si i-a primit in cetile sfintilor. Dumnezeu sa-i odihneasca, si pe noi sa ne ajute in ceea ce va veni.

  5. vlad noi am perdut 300 de mi de oameni in est dar nemti au pierdut 1 milion in dezastrul de la cotul donului si stalingrad nu cred ca nemti neau folostit ca pe niste jucari pt ca aveau nevoie de noi dar rusi neau folosit cu siguranta …

  6. Nu aveam ce cauta in stepa kalmuca! Acum ne laudam in fel si chip cu armata romana, dar Ardealul si Basarabia au fost cedate fara lupte. Ne-am gasit insa grozavi si am intrat pe teritoriul rusesc. Asta nu ne-a fost iertata nici azi! In 1945 cand intram in clasa I in Bucuresti un sfert din colegii mei erau orfani de razboi. Azi unii il lauda pe Antonescu. Dece? Pentru raul pe care l-a facut Romaniei?

  7. acum cateva zile am vorbit cu tatal meu despre bunicul meu care are 89 de ani el fiind din cate se pare singurul supravietuitor dintr o companie care a fost facuta zob de rusi traieste si acum in loc.Tamaseni neamt a aut norc sa scape cazand intr o groapa de obuz neavand cu ce sa se incalte pt ca un ofiter i a luat opincile lasandu i in schimb o pereche de bocanci mult prea mici pentru piciorul lui,improvizandu si dintr-o suba din manecile acesteia ceva are sa l apere de iarna ruseasca si asa s-a impiedicat cazand in groapa de obuz de unde nu a mai putut iesii fiind groapa care i asalvat viata.Ulterior s-a interesat de soarta companiei lui si din pacate nici un supravietuitor.A continuat lupta pe frontul de la Mircesti jud Iasi intalnindu-l pe lt.dumitru buznea cu care a legat prietenie si a pastrat legatura pana in vara anului trecut cand acesta fiind gral.in rezerva a trecut in randul celor drepti.Un alt membru al familiei care a luptat in basarabia finnd strabunicul meu din partea mamei din jud olt a avut soarta de a nu se mai intoarce neavand sansa sa isi cunoasca copilul .

  8. Am avut si eu un bunic ce luptat si in muntii Tatra si la Cotul Donului,(a fost si decorat ,a avut si grad )a fost luat prizonier de 2 ori si Dumnezeu l-a scapat si l-a adus inapoi acasa .Din pacate s-a stins in 89 chiar cu o luna inainte de revolutie lasand in urma mult prea putine relatari despre ce s-a intamplat acolo.Cert este ca a fost dezastru pentru armata romana.

  9. Bunicul meu a luptat la cotul Donului.Era un om cu 5 clase (ceea ce pe vremea aceea era ceva intr-o familie cu 13 copii dintre care unii au facut si liceu si facultate) si am spus asta ptr ca sa explic de ce am incerdere in ceea ce mi-a povestit.Mi-a spus un lucru care cred ca poate fi confirmat si de alti veterani ce au trait acele vremuri Cei mai buni soldati in al doilea razboi mondial erau sarbii care , cand nu mai aveau de mancare isi mancau bocancii dar nu se predau niciodata apoi romanii si pe urma germanii care se predau de indata ce ramanerau fara mancare si ciocolata.Mi-a spus ca puterea de foc a romanilor era ( pe alocuri probabil) mai mare decat a rusilor.Rusii au avut avantajul numarului aliatilor prin Iran si Marea Nordului si al frigului.Cat despre armata romana prost echipata …Rusii aveau mitraliera cu 200 de focuri pe minut imi spunea el romanii cu 900 iar germanii cu 1200 asa ca exemplu…Nu era erau ( asta mi-a spus chiar el) dar imi spunea ca atunci cand ieseau la atac la baioneta inghetati si infricosati rusii fugeau ca niste puisori si ce gaseau in traistele lor ?O bucata de paine cu rumegus un peste sarat uscat de spargeai masa cu el si o sticla de votca Asta era echipamentul de baza rusului Numarul si votca.Din cate stiu de la el armata romana nu s-a prezentat asa jenant nicaieri nici in Rusia si nici in Vest problema era ca nu puteai acoperii mii de km de front( si ma refer mai cu seama la Rusia) cu ce trupe erau acolo germani romani unguri!Era o lupta fara speranta de cand au intrat adanc in teritoriul rusesc si , dupa cum am spus nu din cauza bunei pregatiri a soldatului rus ! Rusii au avut din nou norocul acelei ierni ca si in campania lui Napoleon!Sa nu uitam mareata armata rusa cum s-a prezentat in Finlanda!!!
    Cred ca trebuie sa fim rezervati, sa recunoastem ce nu a fost bine, dar sa nu ne desconsideram singuri si ne inclinam capul inaintea veteranilor.Romanii credeau atunci ca lupta ptr ceva ce le apartine Nu a fost nimic jenant Ar trebui sa ne fie rusine de faptul ca am pus fruntea in pamant dupa armistitiu si ca au fost romani care au schingiuit si denuntat romani si ca la noi se faceau filme despre maretul partid in vreme ce polonezii si chiar ucrainienii luptau cu Armata rosie!

  10. nu sunt de acord cu dl CONTZ NICOLAE.Sieu sunt fiul unui soldat ,taran cu 7 clase care ascapat din incercuire de la Stalingrad, darde la tata am auzit pt. prima data despre MARESAL, sinumai cuvinte de admirat.Dupa ce am studiat ceva istorie, trebuie sa-i spun d-lui CONTZ ca nu avem in istorie personaje sa se poata compara cu el,fiind cel mai cinstit, corect ,drept si patriot dintre conducatorii ROMANIEI din toate timpurile.Cauta cartile ISTORIE INTERZISA si ROMANIA CU SI FARA ANTONESCU.Veigasi multe scrise de catre adversarii lui politici,de toata admiratia.Cat despre razboi, ce sa spun,pacat ca au murit atatia oameni.In razboi stii cum pleci dar nu stii cand ajungi si cum.Asemeni mie si altora,sa ne fie rusine ca nu am inregistrat si nu le-am scris amintirile.Asta era adevarata istorie!

  11. Mă frământă o întrebare: ce am căutat noi la cotul Donului? Interesele cui ne-au împins dincolo de Nistru? Personal nu cred că badea Ion de la Ciorogârla ar fi avut interese majore pe acolo. Se spune că a generalul Sănătescu Ar fi trădat. Posibil, dar o treabă curioasă ar fi să se ştie ce au ajuns urmaşii unui trădător de neam. Cât despre badea Ion, cine ştie pe unde i-au albit oasele.

  12. Oare nu se răscolesc în mormânt cei căzuţi la cotul Donului, când văd cum sunt trataţi veteranii ce acolo şi ce onoruri se oferă celor care au bătut la uşi deschise. Am fost la revoluţie în primul rând dar nu am cerut şi nici nu cer nici măcar un pix. Participarea mea a fost voluntară şi ca atare a fost un risc asumat. Numai curvele fac dragoste contracost. Unde au fost revoluţionarii cnd tîlharii au dus ţara la dezastru? Azi, de la ei nu vin decât mesaje de a ajunge la ciolan. Ruşine lor. Ar trebuie să îngenuncheze în faţa celor care au fost măcelăriţi la cotul Donului, şi nu numai acolo.

    • Salut! Si eu am un bunic care are 90 ani si care a luptat la cotul Donului.Am intrat sa caut un anume General Gheghel din povestirea bunicului si asa am dat de voi.O singura data mi-a povestit despre razboi (acum vreo 23-24 de ani)cand eu aveam cca 17-18 ani si atat.A zis ca-l doare capul si nu poate sa-mi mai povesteasca.Eu am retinut aproape tot desi totul a durat cca o ora.Acum e prea batran
      .

  13. Acei martiri nu trebuie uitati!
    In niste discutii cu bunicul sotiei mele am aflat ca el nu si-a cunoscut tatal, acesta plecand pe front in al doilea Razboi Mondial si ca a decedat la Cotul Donului.
    Am tot incercat sa aflu cat mai multe cu toata durerea provocata (mie) de lacrimile din ochii sai starnite de indiscretia mea si de amintirile sale de copil orfan, singur in lumea asta rea.
    Mi-a spus ca nu a aflat niciodata prea multe detalii, desi un vecin, veteran, a fost coleg de front cu tatal sau. Veteranul nu dorea sa vorbeasca despre ce s-a intamplat. O singura data a reusit sa obtina niste informatii de la acest om, fiind putin baut si cu limba mai sloboda.
    A aflat ca peste tatal sau a cazut un obuz si ca a fost imprastiat pe campul rusesc. Si aceste detalii au fost totusi foarte marunte.

    Ceea ce am constatat nu doar din povestea mea ci si din toate povestile de pe net este ca supravietuitorii au o teama sau orice alt sentiment despre povestirea celor intamplate si nu inteleg de ce. Astfel in ceva timp se va da uitarii jertfa lor si a celor care au murit pentru o cauza distincta de a lor.
    Probabil au fost traumatizati fizic si mai ales psihic intr-un program de spalare a creierului.
    Dumnezeu sa le odihneasca sufletele ratacite pe taramuri straine si crunte celor cazuti la Cotul Donului!

  14. bunicul din partea tatalui si-a dat viata pentru patrie zdrobit de tanc la cotul donului luptand de partea armatei germane impotriva rusilor ,ulterior fratele bunicei din partea mamei si-a dat viata pentru patrie spulberat de obuz cu tot cu cal ,luptand de partea armatei rusesti impotriva armatei germane ,eu pribegesc lucrand prin tari straine ca sa-mi pot intretine familia iar politicienii romani vor sa scoata sintagma ,,luare de mita ,,la sume mai mici de un milion de euro ,mama ei de socoteala . . . . . . . . . . . .

LĂSAȚI UN MESAJ