RSS Feed

Bogat şi sărac: Unde-i libertatea grupului Ilaşcu?

0

iunie 9, 2007 by Românism

Mass-media de la noi şi de peste hotare, relatând ieşirea din închisorile transnistrene a lui Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa, scrie că, după 15 ani, grupul de români închişi ilegal de regimul de ocupaţie rusească de la Tiraspol s-a reîntregit în libertate.

Sună frumos şi promiţător. Dar apare şi o întrebare. Unde-i spaţiul libertăţii lor individuale? Unde-i lumea pe care ei au pierdut-o în momentul în care au fost băgaţi în cuşca de la Tiraspol? Unde-i ţara lor de dor, vorba poetului, după care au tânjit în detenţie? În mod normal, aceasta ar începe de îndată ce au scăpat de supravegherea temnicierilor transnistreni. Altfel spus,� dincoace de Nistru. Cadrul de referinţă al libertăţii lor ar urma să-l creeze mai întâi de toate Republica Moldova pentru a cărei integritate teritorială au luptat. Pentru a cărei independenţă au avut de suferit, plătind cu ani grei de puşcărie.
Asta cu atât mai mult cu cât ei, chiar zăcând în temniţă, i-au mai făcut un serviciu nesperat statului care acum 15 ani şi ceva i-a trimis într-o misiune specială în stânga Nistrului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, condamnând Rusia printr-o sentinţă judecătorească pentru încarcerarea abuzivă a grupului Ilaşcu, a acuzat-o de agresiune împotriva Republicii Moldova. Astfel, priviţi dintr-un unghi strict juridic, Ilaşcu şi compania sunt astăzi nişte victime care au pătimit de pe urma invadatorilor, apărându-şi statul şi căminul. Mai mult decât atât. Datorită verdictului de la Strasbourg, toţi camarazii lor, dar şi toţi cei care s-au pus de-a curmezişul invaziei străine sunt nişte luptători pentru o cauză dreaptă. În aceste condiţii, membrii grupului Ilaşcu ar fi fost purtaţi pe mâini şi încununaţi cu lauri ca nişte adevăraţi eroi în oricare altă ţară. Numai nu în Republica Moldova.
Nu mică le-a fost, pesemne, mirarea lui Alexandru Leşcu şi Ilie Ilaşcu atunci când, eliberaţi din penitenciar, au constatat că autorităţile de la Chişinău nu numai că nu au de gând să le redea libertatea pierdută în Transnistria, ci şi caută cu orice preţ să-i expulzeze dincolo de Prut. Iată că acum Andrei� Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa, revenind acasă, au fost surprinşi nu doar de� � telefoanele mobile pe care le-au văzut pentru prima dată în viaţa lor, ci şi de un mediu oficial ostil care pentru ei pare să fie o altfel de închisoare decât cea din Transnistria, una sub cerul liber.
Membrii grupului Ilaşcu au ajuns nişte paria în statul pentru care au luptat. Libertatea, care este un dat, li se ia la Chişinău la fel ca la Tiraspol. Diferă doar forma şi dimensiunile cuştii. Şi Ilaşcu, şi Leşcu, şi Ivanţoc, şi Petrov-Popa sunt neglijaţi, bârfiţi pe la colţuri şi eliminaţi din viaţa publică a Republicii Moldova. Pentru ei se roagă Patriarhul României Teoctist. De sănătatea lor au grijă medicii de peste Prut. De revenirea lor efectivă în libertate se ocupă oficialităţile şi clasa politică de la Bucureşti. În acelaşi timp, biserica rusă, care se pretinde dominantă şi cvasioficială în Republica Moldova, îl decorează pe Igor Smirnov, asupritorul lor. Iar preşedintele comunist, Vladimir Voronin, şi complicii săi, care pretind a fi expresia statalităţii moldoveneşti, construiesc monumente ocupanţilor sovietici şi, totodată, dau cu piciorul şi în cei care şi-au sacrificat viaţa pentru eliberarea Basarabiei în cel de-al doilea război mondial, şi în cei care au apărat neatârnarea ei în conflictul de la Nistru.
Surprindeţi atent privirea lui Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov Popa, care dintr-o nelibertate au picat în alta, şi veţi observa că Republica Moldova se uită la noi cu ochi de fiinţă împuşcată, dar nu de tot. Din cauza unor încăpăţânate şi interminabile încercări de a o schimba după chipul, gustul şi tiparele celor cocoţaţi în fruntea bucatelor, ea a ajuns să-şi piardă orice formă. Pare acum o piele de zimbru mulată când pe un corp de urs, când pe cel al altei dihanii, în funcţie de interesele grupului de la putere care o înşfacă.
Ne ucide diferenţa maladivă impusă aici de-a lungul deceniilor de Moscova. Nicolae Chirtoacă, ambasadorul Chişinăului la Washington, cântându-i în strună lui Voronin, susţinea deunăzi cum că, deşi suntem etnici români, am fi deosebiţi de ei pentru că am fost peste 100 de ani împreună cu Rusia. De parcă ataşamentul pentru propriul călău, numit şi sindromul Stockholm, ar fi o stare de normalitate, nu o psihoză.
Consecinţele privării de libertate a unei persoane, ca şi cele ale colonizării unei naţiuni, sunt un diagnostic. Sindromul Stockholm, de care suferă încă destui concetăţeni de-ai noştri, e o boală. Aceasta� trebuie tratată. Nicidecum zgândărită ca să ia forma unui stat în care sunt iubiţi cotropitorii şi desconsideraţi patrioţii.

autor: Petru Bogatu

sursa: http://www.jurnal.md/article/3344/


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+