Buciuceanu Tamara

0
4

Vine la teatru in fiecare zi. Pentru repetitii. Pentru spectacole. Pentru ca altfel nu ar putea trai. Are 77 de ani, dintre care 53 petrecuti pe scena. O cunoasteti. Si o simtiti asa cum este: generoasa si plina de talent. Este Tamara Buciuceanu sau… madame Isoscel, cea care i-a facut pe unii sa iubeasca matematica, iar pe altii sa rada cu lacrimi la replicile ei acide.

LUMINA. La 77 de ani, Tamara Buciuceanu se bucura de aplauzele spectatorilor, dar si de zambetele si de veselia nepotilor sai. De la aparitia filmului „Liceenii” au trecut 21 de ani. Nu-i place sa-i numere, caci, spunea ea razand, „ii numeri si apoi te superi”. Marturiseste insa ca ii este dor de film. „Din rolurile si filmele minunate, printre care si „Liceenii”, mai traiesc si acum!”, spune actrita, lasand sa se simta urmele de regret.

Tamara Buciuceanu este micuta de inaltime, miscarile ii sunt ferme, iar privirea vioaie. Se uita la mine iscoditor. Nu trece mult timp si repede ma intreaba: „Te uiti ca nu am riduri?”. N-apuc nici sa clipesc, ca a sosit si raspunsul: „Poate ca natura a fost darnica, pentru ca eu mi-am iubit foarte mult viata si meseria. Pe amandoua le-am trait cu pasiune”.

„DIN JALE S-A INTRUPAT ETERNITATEA!”. La vorba, Tamara Buciuceanu e tare scumpa. Numai subiectele ca actoria, teatrul, colegii, premierele si reprezentatiile o pot face sa-si deschida inima in destainuiri. Si atunci, lasa sa se strecoare in marturisiri foarte putine despre viata sa de dinafara scenei. Caci, spune actrita: „Nu-mi place sa vorbesc despre mine, ci mai degraba despre anii petrecuti in teatru. 53 la numar”. O viata traita pe scandura calda a scenei, ce poarta urmele marilor succese si ale marilor actori. Pe aceasta scena a pasit si Tamara Buciuceanu, cu respect si temere, sa nu dezamageasca. „Pentru mine, teatrul este ceva extraordinar. Am sacrificat timp, sanatate si mare efort.” Ofteaza, dupa care rosteste fraza care, spune ea, caracterizeaza intreaga sa munca: „Din jale s-a intrupat eternitatea”.

Cu ochii umeziti de emotie, marturiseste ca se bucura de fiecare rol pe care il face, de fiecare ropot de aplauze, de fiecare gest de recunostinta al publicului sau. „Alaltaieri, cand a fost avanpremiera, piesei „Nepotu’” de Adrian Lusting, o sala plina mi-a aratat, inca o data, cat de mult sunt iubita. Au fost zeci de oameni care s-au ridicat in picioare si au aplaudat minute intregi. De 11 ori am fost chemata inapoi, pe scena. Am primit flori extraordinar de multe si de frumoase.” Isi incheie vorbele, cu privirea in pamant, caci „nu eu ar trebui sa vorbesc despre lucrurile acestea. Nu-mi place sa ma laud”.

LA BRAT CU TEATRUL SI CU UN… PRINT CONSORT. Pune realizarile sale pe seama muncii si a disciplinei. „Probabil este ca o incununare a faptului ca am avut grija de mine. Nu prea mult din aia, nu prea mult din aialalta, nu se poate asta, nu se poate ailalta.” Asa a invatat sa traiasca de la parintii sai, cu chibzuinta si fara excese. Seva si-o ia mereu din familie, caci, spune ea, „am incercat sa nu imi neglijez familia, si nici munca, ci sa le echilibrez pe amandoua”. Desi de foarte multe ori singura modalitate de a se simti aproape de membrii familiei sale erau convorbirile telefonice, Tamara spune ca niciodata sotul sau nu i-a reprosat timpul putin pe care apuca sa-l petreaca impreuna cu el, intre turnee, repetitii, spectacole. „Mi-a spus mereu, cu sinceritate: pentru tine, teatrul ramane pe primul loc. Eu ma multumesc sa fiu si print consort.” Vocea sa puternica capata parca un tremur usor. Sotul sau a murit, „a plecat pe drumul fara de intoarcere, lasandu-ma singura, exact cand aveam mai multa nevoie de el”. Au trecut de-atunci 11 ani. A ramas un gol imens. Dupa 33 de ani de convietuire, de alinare si de iubire, nimic nu-ti mai pare la fel. Dar ea este impacata cu sine. Spune ca niciodata nu si-a pus sotul pe locul doi in viata. „Era un om de mare caracter, care m-a iubit si m-a inteles. Si lucrul asta a insemnat enorm pentru mine.”

ACTRITA, SORA SI BUNICA. Tamara Buciuceanu joaca si la Teatrul de Comedie, dar si la Teatrul National. Putinul timp liber pe care il are si-l petrece alaturi de cele trei surori ale sale. Nu uita insa nici de rolul sau de bunica. Caci acum traieste si pentru nepotii si stranepotii sai. In urma casatoriei Iuliei cu actorul George Constantin, s-a nascut Mihai, la randul lui actor „talentat si foarte serios”, dar si tatic al unui baietel de 5 ani si al unei fetite de 2 ani. In acest moment al povestirii, actrita sta o clipa pe ganduri. Ma priveste. Tace iar. Semn ca mintea sa scormoneste printre ganduri. „Suntem a patra generatie de actori in familia noastra!”, spune satisfacuta de rezultatul socotelii. „Totul se perpetueaza, unul dupa altul, tot la meseria asta vine. Pentru ca noi respectam actoria, teatrul.”

DE LA PARINTI… Tamara Buciuceanu a copilarit intr-un mediu artistic. Atat mama, cat si tatal sau terminasera Conservatorul. Impreuna cu sora sa, Iulia Buciuceanu, prim-solista a Operei Romane din Bucuresti, Tamara obisnuia sa cante. Pana cand Iulia s-a imbolnavit. Timp de 8 ani si Tamara Buciuceanu a urcat pe scena Operetei. „A venit maestrul Ion Dacian si mi-a spus cu multa bucurie ca dintre actori m-a ales pe mine. Ani la rand am tinut repertoriul. Cu Opereta am calatorit in toata lumea, in America, in Australia. Am cutreierat toata Europa. Am fost in vreo 29 de capitale ale lumii.”

Acum, ca se gandeste la ai sai, chipul i se lumineaza. Un zambet nostalgic i se asterne pe buze. „Tata si mama, oameni minunati, care au cunoscut si au iubit arta, ne-au alimentat dragostea pentru frumos, pentru teatru, pentru muzica. Ne-au ajutat foarte mult. Si totdeauna, de cate ori am o premiera, gandul meu se indreapta catre ei”, spune actrita cu dor.

Tamara Buciuceanu s-a nascut la Tighina, cand istoria Romaniei se scria pana la Nistru. Este din Basarabia si in ’44 s-a refugiat in Romania. Viata nu a fost deloc usoara. La parinti, erau trei fete si doi baieti. „Unul dintre frati a plecat definitiv. M-a afectat enorm. Si m-a pus pe ganduri. De-atunci, am invatat sa apreciz fiecare clipa a vietii. Acum, o singura dorinta mai are, cea din totdeauna: „Sa fiu sanatoasa si sa-mi mai deie Dumnezeu inca vreo cativa ani ca sa fac cadou publicului ore de neuitat! Simt ca sunt iubita. Si raman datoare publicului, caci el mi-a facut cariera!”.

„NU AM AVUT NICI UN ESEC!”

„Zilele trecute cautam printre poze. Parca atunci mi-am dat seama cat de mult am jucat. Si niciodata nu am avut nici un esec! Lucrul asta, spune actrita, se datoreaza poate si marilor regizori cu care am lucrat, Ciulei, Lucin Pintilie, Ion Cojar, dar si colegilor. Cea mai vestita dintre ei, cu o splendida forta morala, pe care eu nu am mai intalnit-o la nimeni, a fost Gina Patrichi, apoi Toma Caragiu, George Constantin. De asemenea, Rodica Tapalaga este o mare actrita, la fel si Raluca Zamfirescu, care face un rol fabulos in piesa „Asteptand la Arlechin”. Piesa cu care, spune simplu si fermecator actrita Tamara Buciuceanu, anul trecut am facut senzatie, a fost anul meu!” In prezent, succesul pare sa se repete, caci piesa „Nepotu’”, in care ea o interpreteaza cu farmec si dezinvoltura pe Floarea Draghici, a fost primita cu entuziasm de public si de critici.

LACRIMI DE PESTE MARI

A primit de-a lungul timpului 15 premii nationale de interpretare si a devenit societara de onoare a Teatrului National. Exceptand bucuriile pe care publicul roman i le da, Tamara Buciuceanu isi aminteste, de parca acum s-ar intampla – dovada emotia ce a cuprins-o –, de clipele petrecute in comunitatile de romani din strainatate: „Ne primeau cu lacrimi in ochi. Oriunde ne-am fi aflat, la Londra, Montreal, Roma, Sydney, am trait clipe de mare intensitate. Noi am fost primii in lume care am facut acest experiment, „Teatru la microfon”. Am plecat in lume cu piesa „Caviar, votca si bye-bye”. Impreuna cu Stela Popescu, Arsinel si Eugen Cristea am cutreierat zarile, marile si oceanele. Am fost primiti extraordinar. Am simtit atunci ca toti regreta Romania si spun ca acasa nu-i ca nicaieri, desi poate ca multi se realizasera profesional si familial”, rememoreaza actrita una dintre cele mai placute amintiri ale sale.

Autor: Carmen Preotesoiu
Sursa: Phg.ro
Foto: Cinemagia.ro

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ