Calvarul mănăstirilor basarabene

0
69

Natura.md, Nr. 06(171) iunie 2006
Motto: „Zis-a nebunul în inima sa: Nu este Dumnezeu” (Psalm 13.1)

Comuniştii sovietici sosiţi în Basarabia şi-au dorit ca oamenii locului să trăiască fără lumină, fără Hristos. Aceştia foloseau fel de fel de tehnici drăceşti, fiind fideli ideii leniniste, „religia” lor, îl idolatriza nu pe Isus, ci pe Lenin, îi avea drept „evanghelişti”
pe Marx, Engels, Stalin etc., nu pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Mănăstirile basarabene au trecut prin pârjolul iadului comunist, ateii demenţi le-au transformat în grajduri, şcoli, spitale de boli venerice etc., au dat foc icoanelor şi cărţilor sfinte.Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte erau planificate cu multă „trudă” partinică şi ideologică, sovieticii erau un fel de lupi răpitori îmbrăcaţi în haine de oaie. Venind în Basarabia ei au spus că respectă drepturile omului. Şi asta doar le nivel declarativ, pentru că acţiunile lor demonstrau că sunt nişte fanaţi ai luptei contra credinţei neamului. Comunismul începea să ajungă la esenţa existenţei sale – ura faţă de Cel de Sus şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste. Potri­vit unor surse, înalţi prelaţi tăceau mâlc în faţa propagandei antireligioase, ba chiar alunecau în susţinerea acţiunilor comuniştilor sovietici. Adică, turnau gaz pe foc, pe un teritoriu „minat” spiritual cu multă meticulozitate. Mai toate documentele de atunci menţionează de autolichidarea mănăsti­rilor, pe când se ştie şi reiese din diferite rapoarte, întocmite de slugile umile ale puterii, toate au fost lichidate de autorităţile sovietice.
Calvarul mănăstirilor basarabene

Lăcaşul pângărit
Ateii transformau mănăstirile în instituţii „uti­litare”. Sovieticii aveau agenţi implicaţi peste tot, feţe bisericeşti care riscau cu viaţa pentru a face faţă mofturilor meschine ale comuniştilor. Potrivit unor informaţii, la vecernia din zece iulie, 1955, la mănăstirea Suruceni, un grup de persoane l-a atacat pe stareţul Iosif Cargaliuc şi pe ceilalţi călugări, pretextând că nu vor să părăsească lăcaşul. Istoricii presupun că această acţiune ar fi fost organizată chiar de Cargaliuc, agent al KGB-ului, cu numele conspirativ „Florea”. În 1959, prin implicarea directă a lui Caragaliuc, arhiepiscopului Nectarie şi aşa-numitul delegat pentru problemele bisericii ortodoxe ruse din R.S.S. Moldovenească Oleinic, este închisă mănăstirea de la Suruceni. Călugării au fost alungaţi de către cinovnicii raionali. Mai bine de 30 de ani aici a fost un spital narcologic, cu regim închis şi păzit de miliţie. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de iarnă în spital. Culmea neruşinării şi dezmăţului ateist la Suruceni, unul dintre altare devine sală de operaţii. Clopotele au fost date jos, cimitirul pângărit şi bisericile profanate.

Primăvara neagră
Cea mai veche mănăstire basarabeană – Văr­zăreşti a fost condamnată la tăcere în primăvara anului 1959. Maica Feoctista, martoră a calvarului prin care a trecut mănăstirea, îşi aminteşte că pe atunci au venit reprezentanţi ai filialei NKVD de la Nisporeni, însoţiţi de preşedintele sovietului sătesc – Feodor Scofari. „Stăteau pe la uşi, nu cumva să dosim ceva. Au dat jos clopotele, au scos icoanele, cărţile bisericeşti şi le-au dus să le dea foc. Plângeam şi înceram să-i oprim pe mişei, dar erau prea puter­nici şi brutali, iar noi firave şi neajutorate”. Scofari le spunea maicilor că trebuie să sufere în numele credinţei şi să se bucure că măcar în casele lor se pot ruga în linişte.

Potrivit documentelor, mănăstirea a fost devas­tată, iar clopotniţa şi un corp de case în care se afla atelierul de cusut şi de ţesut au fost şterse de pe faţa pământului. Biserica de vară a devenit depozit de produse alimentare, iar cea de iarnă – club. Acum câteva decenii, biserica de vară, fiind într-o stare jalnică s-a ruinat, rămânând fără turlă.

Tăvălugul ateilor
Din revista „Cugetul”, aflăm că într-un raport al lui Oleinik, delegatul pentru problemele bisericii ortodoxe ruse pe lângă guvernul de la Chişinău, se menţionează că lichidarea mănăstirii Dobruşa a fost influenţată în mare măsură de faptul că episcopul Nectarie, a dispus din timp să fie scoşi din acest lăcaş acei călugări care se dedau la acţiuni distructive împotriva închiderii.

„Împuternicitul Oleinik informa autorităţile că îniţiativa închiderii mănăstirii Dobruşa aparţine administraţiei Eparhiei Chişinăului şi a Moldovei, iar arhiepiscopul Nectarie a solicitat ca această ope­raţiune să fie executată de forţele proprii ale Arhi­episcopiei”. [„Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965)”] de Ludmila Tihonov,

Editura „Prut Internaţional”, 2004″ .
Stareţul mănăstirii Dobruşa, arhimandritul Damian spune că lăcaşul a fost distrus în anul 1959, aici timp de mai bine de trei decenii a fost şcoală internat şi depozite, cimitirul, unde odih­nesc trupurile mai multor generaţii de călugări, a fost transformat în teren de fotbal. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de vară – la început în cantină, apoi în depozit alimentar. Pe teritoriul schitului din deal a fost construită o tabără de odihnă. Buldozerele au dărâmat crucile de pe morminte, le-au amestecat cu pământ şi le-au rostogolit în râpă. Potrivit documentelor cei care s-au împotrivit închiderii mănăstirii au fost deportaţi sau întemniţaţi.

Credinţa la balamuc
Una dintre cele mai remarcabile mănăstiri basarabene – Curchi, a fost închisă de comunişti în anul 1958. Potrivit istoricului Valentin Golub spune că literatura artistică şi cărţile sfinte au fost arse, unele însă au fost furate de membrii comisiei pentru închiderea mănăstirii, chipurile pentru a fi studiate. Complexul monastic a fost transformat în 1961, în spital de psihiatrie. Biserica de iarnă a devenit club, iar cea de vară – depozit. Cimitirul a fost nivelat în mod brutal şi făcut ţarc pentru bolnavi, iar crucile din piatră de pe morminte au fost folosite la ridicarea zidului din jurul mănăstirii. Potrivit unor date, crucile din piatră au fost folosite de unii săteni la ridicarea caselor. Se presupune că în căutare de aur şi argint, nişte barbari au hotărât să dezgroape morţii.

Comuniştii au declarat mănăstirea Curchi drept monument istoric, ocrotit de stat, însă „au uitat” să aloce bani pentru reconstrucţia bisericilor.

Rana Căprianei
Într-un proiect de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească, din septembrie 1949, se spune că Mănăstirea Căpriana a fost şi este un exploatator al ţăranilor săraci. Actualmente mănăs­tirea creează obstacole în procesul de colectivizare în satul Căpriana. Călugării au o atitudine duşmă­noasă faţă de colhoz şi prin diverse metode caută să împiedice organizarea acestuia. Chiar dacă de mai multe ori s-a încercat închiderea uneia dintre cele mai vechi mănăstiri basarabene, sovieticilor nu le-a reuşit. Dar ateii comunişti trebuiau să-şi atingă scopurile meschine, astfel după ani buni de fel de fel de provocări şi insinuări, începând cu 1962, la Mănăstirea Căpriana nu mai răsună clopotele pentru a chema creştinii la sfântul lăcaş. Mănăstirea Căpriana a fost declarată monument de arhitectură, ocrotit de stat. Marea „grijă” a autorităţilor se observă şi aici. Statul îi ocrotea pe cei care veneau să fure ce a rămas o dată cu retra­gerea feţelor bisericeşti. Astfel, mulţi s-au ales cu podoabe bisericeşti, în special icoane, dar şi alte obiecte de cult. Se presupune că şi Ivan Ivanovici Bodiul s-a pricopsit cu mai multe opere de valoare. Se spune că cei care nu mai aveau ce fura smulgeau cărămizile din zidurile mănăstirii. Deşi mănăstirea Căpriana dispunea de o bibliotecă, după năvălirea ateilor, cărţile au „dispărut” tot pentru „cercetări” minuţioase.
La mănăstirea Căpriana, în chilii a fost deschis sanatoriul pentru copiii bolnavi de tuberculoză, iar în biserica Sfântul Nicolae – clubul sătesc, unde erau organizate serate, dansuri, petreceri şi nunţi comsomoliste, iar biserica „Sfântul Gheorghe” a servit drept depozit.

Clopotele tăcerii
Într-un raport, din 15 octombrie 1959, al proto­iereului Vustean, înregimentat în KGB-ul rusesc, despre activitatea sa în procesul de închidere a mănăstirii Cuşelăuca se menţionează că acesta a dialogat cu stareţa mănăstirii – Nina Zabulica, pe care a informat-o despre închiderea sfântului lăcaş. Agentul KGB, i-a solicitat ajutorul în vede­rea închiderii sfântului locaş, precizând ca este o decizie comună a autorităţilor statale şi bisericeşti. Vustean afirmă că discuţia a fost una calmă, iar stareţa şi-a exprimat dorinţa ca acest lucru să fie derulat cât mai rapid, pentru că în ultimul timp maicile nu prea se conformează regulilor stricte de la mănăstire, ajungând uneori la certuri. Se spune că declaraţiile lui Vustean sunt nişte aberaţii şi acesta interpretează spusele stareţei după bunul plac al mai marilor bisericii ruse şi KGB-ului. Agentul îşi exprimă îngrijorarea că atât stareţa cât şi mai multe călugăriţe şi-au exprimat dorinţa ca măcar o biserică să fie deschisă pentru ca ele fiind creştine să aibă unde se ruga. Autorităţile s-au făcut a nu auzi doleanţa maicilor, iar în 1960, miliţia pune lăcat la bisericile mănăstirii. Mai bine de opt ani, în casele stăreţiei a funcţionat un spital pentru bolnavii de T.B.C. Biserica de vară a fost transformată în club, iar mai apoi în depozit pentru cărbuni, iar cea de iarnă – în cantină. Din 1968 -1970, colhozul din localitate, deschide o fermă de creştere a puilor. Acum mai bine de 18 ani, lăcaşul sfânt este părăsit, în ruine, biserica de iarnă rămânând fără cupole, acoperiş şi podea.

Raiul părăsit
Sovieticii, îndată după război, au dorit de mai multe ori să închidă mănăstirea Ţigăneşti. Potrivit unor informaţii, prima dată când un căpitan şi câţiva militari au venit cu intenţia de a închide mănăstirea, aceştia au fost impresionaţi de viaţa de obşte de aici. Stareţul Ioachim Burlea, după câteva pahare de vorbă le-a spus reprezentanţilor autorităţilor: „Tovarăşi, la noi e comunism de când lumea. Toţi purtăm aceeaşi haină, mâncăm din ace­laşi cazan şi la aceeaşi oră”. Astfel, aceştia au plecat, dar ateii trebuiau să urmeze scenariul diabolic. În 1960, toate clădirile au fost devastate, iar icoanele şi cărţile, cu pretextul că sunt duse la mănăstirea Hârbovăţ au fost arse la marginea pădurii. După ce toţi călugării „au plecat”, la mănăstirea Ţigăneşti a funcţionat un spital pentru cei cu handicap fizic. În biserica de vară „Adormirea Maicii Domnului” era depozitul instituţiei, unde erau păstrate medi­camentele şi inventarul medical, iar în cea de iarnă „Sfântul Nicolae” a fost inaugurat salonul pentru bolnavi. Din 1961, instituţia medicală îşi schimbă profilul, aici urmând a fi internaţi cei cu handicap mintal. La insistenţa conducerii spitalului cimitirul mănăstirii este nivelat.

Icoane pe apa Nistrului
În iunie 1961, autorităţile locale vin la mănăsti­rea Călărăşeuca pentru a anunţa despre lichidarea sfântului lăcaş. Maicile au „evacuat” mănăstirea, luând câte ceva pentru a păstra, având speranţa că într-o zi se va întâmpla o minune, adică vor reveni la Călărăşeuca. Sovieticii au pângărit bisericile, toate cărţile au fost confiscate, cică cei de la KGB erau foarte dornici de a face lecturi spirituale. Din alte surse aflăm că de fapt toată literatura a fost distru­să. Multe icoane şi policandrul au fost aruncate în apa Nistrului. Conform unei decizii, mănăstirea Călărăşeuca devine spital pentru copiii cu handicap psihic. Biserica de iarnă este transformată în club, iar cea de vară – în depozit pentru spital.
Credinţa răstignită a basarabenilor e pagina cea mai neagră din viaţa spirituală a acestei părţi de românime. Maicile şi călugării vorbesc despre măreţia unui lăcaş sau altul şi se sfiiesc să-i judece pe cei care l-au condamnat la decenii de tăcere. Distrugerea mănăstirilor basarabene este opera de rea credinţă a comunismului îmbibat cu ideile ateismului scrântit, asta trebuie s-o ştie toţi cei care vizitează aceste sfinte lăcaşuri, pentru că ele sunt parte din istoria trunchiată a neamului nostru.

Dinu Rusu

NICIUN COMENTARIU

  1. Doamne ajuta.
    In primul rand as vrea sa va spun ca si eu am fost la manastire si stiu cum a fost.Am trecut printr-o perioada foarte grea de incercare.Dar acum sunt multumita ca sunt linistita si nu mai am nimic de impartit.

LĂSAȚI UN MESAJ