RSS Feed

Când Siberia e mai aproape de casă

0

iunie 27, 2007 by Românism

Georgeta Tofan era doar un copil când familia ei s-a refugiat în România

S-au refugiat în propria ţară de frica ruşilor. Dar prigoana lor a continuat. Vânaţi de regimul comunist, au fost poate românii care au suferit cel mai mult de pe urma războiului. Au fugit de bombardamente, de sovietici, de foamete, dar şi de unii români care nu le doreau binele. Pentru a nu fi prinşi şi deportaţi în Siberia. Însă au scăpat ca nişte eroi şi acum se luptă să fie despăgubiţi, dacă nu material, măcar moral, pentru toate câte au tras. Consideraţi un fel de paria a societăţii, ei au purtat două stigmate: de român sub comunism şi de moldovean fără rădăcini.

Georgeta Tofan (70 de ani) era de vârstă şcolară atunci când s-a refugiat în România, împreună cu familia, în 1944. Înainte de război, tatăl său, un negustor priceput, a cunoscut o moldoveancă din Botoşani, cu care s-a căsătorit, apoi a început să construiască o casă la Iaşi, dar n-a terminat-o, întorcându-se cu soţia în locurile sale natale, la Orhei. Acolo s-a născut Georgeta, iar femeia îşi aminteşte şi acum de spaţioasa casă de cărămidă din Basarabia, care avea în una din camerele de la stradă un magazin foarte bine aprovizionat, „La eşenii veseli, manufacturi şi galanterie, stofe, mătăsuri”. „În spatele casei era o curte imensă cu pomi fructiferi şi viţă-de-vie. În afara oraşului aveam trei hectare de pământ.” Familia sa ducea o viaţă prosperă, tatăl său făcea afaceri bune. Fetiţa băga singură mânuţa în casa cu bani pentru a-şi cumpăra dulciuri. Având, în calitate de comerciant, contacte cu mai-marii oraşului, tatăl său era bine informat cu privire la cursul războiului. Totuşi a amânat până în ultima clipă refugierea, pentru că investise mult în mărfuri. A luat decizia de a-şi părăsi casa atunci când a fost avertizat că, dacă nu pleacă, va trebui să rămână acolo, cu ruşii peste ei. Aşa că familia şi-a strâns puţine bagaje, Georgeta luându-şi o păpuşă, şi s-a urcat în tren.

TOTUL PIERDUT. De atunci, părinţii săi nu i-au mai văzut pe bunicii Georgetei şi nici pe celelalte rude rămase în Basarabia. Au pierdut totul, până şi bagajele trimise cu un alt tren, iar mama sa a avut un şoc din care nu şi-a revenit, peste ani acesta aducându-i sfârşitul. Din toată averea, mamei i-a rămas doar un ceas cu brăţară din aur, aşa că au ajuns la locul refugiului – Câmpulung Muscel – fără nimic. Călătoria până în România a fost un chin, în frig – trenul nu era încălzit, oprea foarte des şi părea că nu mai ajunge la destinaţie. La Câmpulung au fost cazaţi într-o şcoală şi au primit hrană de la surorile Crucii Roşii atât cât să nu moară de foame. De acolo au plecat la Lădeşti, Râmnicu-Vâlcea, fiind cazaţi în gospodăria unei persoane. Au înfruntat bombardamente, dar şi oameni care îi priveau ca pe nişte venetici. În 1945 au plecat la Iaşi, dar casa neterminată era parţial distrusă. Tatăl său a lucrat în CFR şi până la urmă a ajuns şef de gară, iar mama a muncit la fabrica Ţesătura. Georgeta a fost o elevă strălucită, ea absolvind Facultatea de Filologie. Acum, după şase decenii, Georgeta Tofan are statut de strămutat şi se chinuieşte să obţină despăgubiri de la statul român pentru cele pierdute de familie în Basarabia. Numai că are nevoie de martori care să fi avut cel puţin 14 ani în 1944 pentru a putea primi ce i se cuvine. Dar cei care ştiu de averea familiei sale sunt nişte cunoştinţe de la Chişinău, care, la momentul refugiului, erau doar copii.

DE DOUĂ ORI REFUGIAT. Vladimir Popa s-a născut acum 70 de ani la Chişinău. În 1940, familia sa a ajuns în România, la Craiova, într-un prim refugiu. Părinţii s-au întors repede acasă, dar el a rămas în România, împreună cu bunica, până în 1942. A venit înapoi la Chişinău cu câteva zile înainte de 1943, dar nu pentru mult timp. La sfârşitul acelui an, când se apropia linia frontului, tatăl său a fost concentrat şi urcat în tren cu destinaţia România. L-a însoţit şi familia, căreia i-a fost repartizat un vagon mic, pentru lucruri. Spre deosebire de alţii, au călătorit confortabil, pentru că vagonul era acoperit şi au avut şi un godin să se încălzească. Numai că de la Chişinău la Craiova au făcut două săptămâni. La Iaşi au stat trei zile, la Bârlad două şi tot aşa. „Nu intram pe orarul de transport, calea ferată era foarte aglomerată, iar armata avea prioritate.” Au prins şi un bombardament, la Ploieşti, iar din cele 30 de vagoane ale trenului au scăpat doar zece, printre care şi al lor. La Craiova au locuit la gazda pe care o cunoşteau din primul refugiu. De această dată a fost mult mai greu, Vladimir având şi acum vie în memorie frica de bombardamente. „În 1944, noaptea bombardau englezii, ziua americanii. Yankeii aveau avioane strălucitoare, nu puteai să le loveşti cu antiaeriana, noaptea avioanele erau întunecate, cu rol de camuflaj. După un astfel de raid am găsit casa parţial dărâmată.”

VĂNĂTOARE. Basarabenii din România erau urmăriţi de ruşi. „Odată am ieşit cu un văr de-al meu în oraş şi am început să vorbim ruseşte. Ne-a oprit o patrulă şi ne-a dus în lagăr, unde am stat trei zile. Au mai fost însă şi alte incidente. În 1945, naşul meu a aflat că urma să fie trimis înapoi în Basarabia. Eram cu el pe stradă când a văzut că vin să-l ridice. Şi nouă ne era frică, aşa că am dispărut din Craiova la Segarcea. Acolo am făcut nişte instalaţii de semnalizare. Montasem nişte sârme pe care erau instalate cutii de conserve cu pietre şi atunci când intra cineva se auzea gălăgie.” Plus că la curte mai aveau o ieşire, aşa încât, atunci când auzeau o maşină, o tuleau prin spatele casei. „Eu de atunci m-am învăţat şi dorm iepureşte”, povesteşte Vladimir. În România, el a reuşit să facă o şcoală tehnică, dar, pentru că nu avea „origini” sănătoase, nu a ajuns la facultate încă de atunci, ci doar trei ani mai târziu. „Toată lumea se uita urât la tine, că erai basarabean. Erai considerat venetic.” A făcut Facultatea de Geografie şi a lucrat o vreme ca ghid. Vladimir a reuşit să adune acte privind proprietăţile din Basarabia, iar acum aşteaptă despăgubiri. Dacă el a reuşit să treacă peste temeri, cei mai în vârstă au rămas cu frica Siberiei. Un profesor de istorie nu şi-a făcut formele pentru căpătarea statutului de refugiat pentru că încă se teme de deportare. „Consideră că este o manevră a imperiului sovietic pentru a căpăta informaţii despre el. 50% dintre basarabeni nu şi-au căpătat acest statut şi circa 20%, adică unu din cinci, sunt animaţi încă de o astfel de frică. Şi asta după 60 de ani de refugiu.”

COPII DESPĂRŢIŢI DE PĂRINŢI. La aproape 70 de ani, Mihail Harea nu poate uita calvarul de dinainte şi de după cele două refugii trăite de familia sa. Tatăl său, Vasile Harea, a fost un sociolog de renume, prieten cu Petre Andrei şi apropiat al lui Dimitrie Gusti. Era directorul Liceului „Haşdău” din Chişinău, iar la refugiul din 1940 a fost aşteptat la Bucureşti de profesorul Petre Andrei. „Erau buni prieteni, pentru că tata fusese asistentul său între 1926 şi 1936, înainte de a renunţa la cariera universitară pentru a-şi pregăti doctoratul.” La Bucureşti, Petre Andrei avea o funcţie importantă în minister, aşa că lui Vasile Harea i s-a oferit postul de director al Liceului „Aurel Vlaicu” până în 1941, când trupele române au eliberat Chişinăul. Atunci familia s-a întors acasă, dar în locuinţa care făcea partea din corpul şcolii nu au mai găsit aproape nimic, pentru că trecuseră ruşii. În 1943, după dezastrul încercuirii de la Stalingrad, s-au gândit că vor trebui să plece din nou, ceea ce au şi făcut. În 1944, când se apropia frontul, s-au refugiat cu o parte din elevi. Părinţii ştiau ce prăpăd vor face ruşii: copiii lor puteau risca să ia drumul Siberiei, aşa că au preferat să se despartă de cei mici, numai să-i ştie în siguranţă. Nu s-au mai văzut niciodată. Părinţii lor s-au stins singuri, dincolo de Prut, unii deportaţi în gulagul sovietic. „Alţii nu au acceptat să se separe şi au rămas”, povesteşte Mihail Harea. Familia sa a înghesuit în jumătate de vagon câteva lucruri, majoritatea făcând parte din inventarul şcolii. Au plecat spre România cu un tren personal şi au călătorit în condiţii grele, cu puţine alimente. În acel tren au urcat şi ofiţeri germani. Aparent fără importanţă, lui Mihail Harea i s-a întipărit în minte o imagine – cea a unui ofiţer neamţ care mânca împreună cu ordonanţa cârnaţi şi ciocolată, fără să-i întindă şi lui, copil flămând, o bucăţică. „Se uitau cu dispreţ la noi, aşa cum a făcut-o majoritatea întotdeauna, chiar şi când purtam victorii împreună.” Pe tren a avut parte de mare aglomeraţie, controale dese. Destinaţia era Craiova, unde precipitat, în zile diferite, care şi cum au putut, au sosit şi elevii. În timpul şederii în Craiova, tatăl său a fost arestat de ruşi. „Eram în vizită la un alt profesor şi făceam baie în iaz. Pe tata l-au luat aproape dezbrăcat şi l-au dus la interogatorii, într-un subsol. Era acuzat că a înstrăinat patrimoniul şcolii din Chişinău. A crezut că va fi trimis în Siberia sau, şi mai rău, lichidat. Se auzeau împuşcături în subsol. A reuşit să scape doar în baza vorbelor bune puse de un ofiţer rus, un baltic. Tata nu şi-a explicat ce faptă l-a determinat pe acesta să-l salveze.”

FOAME. Au mers apoi la Buftea, unde tatăl său a fost director al şcolii care a adunat elevii refugiaţi ai Liceului „Haşdău”. A urmat însă cel mai greu moment, când tatăl său a fost dat afară din învăţământ. A fost acuzat că a organizat o serbare în care l-a proslăvit pe rege şi monarhia. Atunci Mihail Harea a suferit la propriu de foame. „A trebuit să vând lucruri din casă, un stilou, un tablou, ce mai găseam.” Tatăl s-a întors în învăţământ, dar numai după ce a făcut anumite compromisuri: a fost obligat să facă traduceri din ruseşte, apoi a activat ca profesor de limba rusă la Politehnică. Abia apoi a fost primit la catedra de slavistică a Universităţii din Iaşi, unde a rămas până la pensionare.

Mihail Harea a urmat exemplul tatălui şi a devenit profesor de geografie. Acum se chinuieşte fără succes să primească despăgubiri pentru cele cinci hectare de pământ ale bunicului său matern, care fusese nu numai preot, ci şi consilier metropolitan. „În 1921 a fost împroprietărit de Regele Ferdinand cu o frumoasă bucată de pământ. Dar îmi trebuie un martor care să ştie că am avut acel teren, şi toţi cei pe care îi ştiu sunt cu aproximaţie de vârsta mea.”


Averi îngropate
Vladimir Popa cunoaşte familii care şi-au îngropat averile înainte de refugiu, dar acestea au fost descoperite de comunişti. Ştie însă şi un caz în care un basarabean a găsit după 1990 tractorul îngropat în 1944. „Unii au îngropat toate documentele alături de bunuri preţioase. Cineva a lăsat în cramă 45 de butoaie cu câte 200 de litri de vin. „

http://www.jurnalul.ro/articole/95842/cand-siberia-e-mai-aproape-de-casa


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+