Românism

Un protest temerar la Chişinău contra raptului teritorial de la 1812: Ziarul Făclia Ţării (1912) contestă festivităţile pompoase dedicate celor 100 de ani de la „alipirea” Basarabiei la Imperiul Rus.

La 16/28 mai 1912 se împlineau 100 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, în urma războiului ruso-turc şi a semnării Tratatului de pace de la Bucureşti. La Sankt Petersburg, capitala imperiului, a fost luată decizia de a sărbători acest eveniment cu o pompă deosebită, ceea ce s-a şi întâmplat, la Chişinău, în mai 1912.

În România, de asemenea, a fost consemnat acest tragic eveniment în destinul poporului român, dar cu multă tristeţe şi indignare. Românii din Regat au protestat contra răpirii Basarabiei, la 1812, oficiind servicii divine în biserici, organizând procesiuni şi mitinguri de doliu, arborând drapele tricolore, cernite cu panglici negre. Iniţiatorii manifestărilor dedicate tristului eveniment au fost Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor şi Universitatea din Iaşi. Marii istorici Alexandru. D. Xenopol şi Nicolae Iorga, dar şi un şir de colegi de-ai lor de breaslă, au publicat o serie de articole şi studii ce oglindeau tragicul destin al basarabenilor sub ocupaţie străină, demonstrând dreptul istoric şi etnic al românilor asupra teritoriilor dintre Prut şi Nistru. Citește în continuare →

În cartea sa, Rusia şi Bazinul Dunărean, Leon Casso vorbeşte de preliminariile care au dus la anexarea de către Imperiul Ţarist a Basarabiei şi a ruperii acesteia de Moldova. Cartea a fost scrisă în limba rusă dar tradusă şi în româneşte pentru prima oară în 1939.

Leon Casso este un istoric rus , originar din Odessa şi care a  fost numit ministrul educaţiei la Moscova în anul 1910,

Negocierile între Rusia şi Turcia sunt cele care au dus la această ruptură , interesul Rusiei fiind acela de a stăpâni toată Moldova şi Muntenia. Doar conjunctura internaţională a făcut ca acest lucru să nu fie posibil, cu Anglia, Franţa, Austria şi Turcia în opoziţie.

Dincolo de justificarea propangadistică a acestei fragmentări a Moldovei, autorul nu neaga în nici un fel faptul că acesta nu ar fi un teritoriu de drept românesc. El încearcă doar să dea acestei acţiuni o semnificaţie mesianică, de a rupe de sub jugul otoman pe fraţii lor creştini din cele 2 principate.

La sfârşitul cărţii acesta aduce un adevărat elogiu poporului român şi chiar aruncă o critică ascunsă Rusiei pentru că maschează statistic populaţia românească , deşi aceasta este majoritară.

Ultimile fraze ale cărţii sunt edificatoare pentru politica externă dusă până de curând de Rusia şi continuată mai voalat şi acum.

După caţiva zeci de ani  , de la anexarea ei , s-a înţeles că ea nu va fi treapta preliminară pentru cuceririle viitoare în peninsula balcanică şi că ea nu va sluji  ca o etapa de tranziţie în înaintarea rusă spre Bosfor. [...] Din acest ultim punct de vedere, populaţiunea românească a ambelor jumătăţi a Moldovei ca si a Munteniei parcă separă pe slavii de Nord de cei de Sud şi puteau numai să impiedice frăteasca lor unire in viitor.  Această idee a fost rostită între altele de unul din diplomaţii nostri:  Acest popor- românii -  are tresături bine distincte şi nu pot să ascund, că privind harta, mă apucă o dosadă, că aceşti 8 milioane de oameni străini de naţia slavă s-au aşezat aici pe fermecătoarele povărâşuri ale munţilor Carpaţi, formând parcă o săgeată înfiptă între naţiunile slave,împiedicându-le unirea lor. Mai departe exclamă: Dacă în locul acestor romîni ar trăi sârbi sau bulgari, cât de usor s-ar dezlega atunci problema orientală sau slavă.

Mai multe despre această carte puteţi citi intrând pe www.centrul-cultural-roman.ro 

„Redeşteptarea venea de la Duhul Sfânt. Toţi devenisem prozeliţi. Am început să ne căutăm unii pe alţii. Ne-am grupat în jurul bătrânului Emanuil Gavriliţă, editorul Basarabiei. Ce mare inimă de român bătea în acest luptător înflăcărat! [...] Eram o ceată de prozeliţi fanatizaţi. Unii ne considerau «nişte ţârcovnici neisprăviţi», alţii ne luau drept «nişte complotişti periculoşi ce şi-au pus de gând să vândă Basarabia la români». Şi astăzi, ce să mai ascundem: aveam într-adevăr legături tainice şi sprijin de la fraţii de peste Prut. Ca prozeliţi entuziaşti eram capabili de fapte îndrăzneţe pentru care administraţia rusă putea să ne ceară socoteală. Astfel, dl. Pelivan [Magazin istoric, nr. 3, 4/2006], în mod demonstrativ, vorbea româneşte cu glas tare în instituţiuni şi localuri publice; Druţă organiza la sate serbări moldoveneşti; Stârcea organiza coruri româneşti; [Al.] Mateevici [Magazin istoric, nr. 6/2006], fără sfială, cânta venirea zorilor Unirii; subsemnatul primeam spre păstrare un depozit de cărţi româneşti trimise de către [Zamfir] Arbure, cu conţinut antirusesc, şi, fiind în calitate de student teolog, la o biserică din Chişinău, pentru a ţine o predică în limba rusă, am rostit-o în româneşte. Basarabia mi-a publicat predica în întregime, iar în presa de peste Prut au apărut comentarii, subliniind chestiunea şcolilor româneşti pentru moldovenii din Basarabia, atinsă în cuprinsul predicii“.
Astfel evoca, în 1938, preotul Th. Inculeţ, într-un articol din revista Viaţa Basarabiei, activitatea sa şi a altor entuziaşti luptători pentru drepturi naţionale ale românilor basarabeni, grupaţi în jurul gazetei ce purta numele provinciei răpite în 1812 de Rusia ţaristă: Basarabia. Ieşită de sub teascuri în urmă cu 101 de ani, la 24 mai 1906, Basarabia a fost prima publicaţie naţională românească de dincolo de Prut. Era tipărită în româneşte, cu litere chirilice, doar titlul fiind cules cu caractere latine. Anterior mai apăruseră şi alte publicaţii cu numele de Basarabia, tipărite însă peste hotarele guberniei, la Iaşi (1878), Geneva (1905) sau Galaţi (1905).
Venirea în lume a Basarabiei a fost posibilă în contextul izbucnirii primei revoluţii burgheze din Rusia în 1905. În vârtejul reformelor preconizate pentru întreg Imperiul Ţarist, tineri intelectuali patrioţi de la Chişinău au socotit că sosise momentul să se unească în jurul unei publicaţii prin care să-şi facă publice dezideratele: limba română în şcoli şi biserici, ridicarea culturală a poporului, afirmarea conştiinţei de neam şi a originii comune a tuturor românilor, din Vechiul Regat şi din provinciile subjugate, dreptul la viaţă culturală proprie ş.a.

Viţă din marele neam

Se formaseră trei grupări mai importante, în jurul lui Pan Halippa, Ion Pelivan şi Pavel Gore. Constantin Stere (Magazin istoric, nr. 7-8/1989; 10-12/1990; 1/1991; 11/1992), venit de la Iaşi în primăvara lui 1906, a reuşit să-i unească, creând nucleul viitoarei gazete. Tot el a obţinut de la Eugeniu Carada (Magazin istoric, nr. 4/2004) o tipografie, astfel încât la 24 mai 1906 redactorii Basarabiei sărbătoreau la sediul publicaţiei, de pe strada Armeană nr. 30 din Chişinău, apariţia primului număr. „Gazeta noastră – mărturiseau ei în cel de-al doilea număr – şi-a pus în gând să meargă înaintea poporului, arătându-i calea care îl va duce pre el spre pâne, lumină şi slobozenie [libertate]. Greu este drumul nostru. Dar noi suntem plini de credinţa în puterea poporului nostru, care cu vremea însuşi va lua steagul nostru şi-l va duce după cum vrea el. Noi suntem de nădejde că lucrul nostru, fiind drept şi sfânt, va fi dus cu cinste până la urmă“. Dominantă era conştiinţa originii comune şi a unităţii de neam. Basarabenii sunt români, chiar dacă îşi spun moldoveni şi au fost de aproape un veac înstrăinaţi de fraţii de peste Prut. Al. Nour nota în nr. 3/1906: „Mai curând sufletul românesc a păstrat însuşi poporul românesc în ţara noastră. Măcar că el nu ştie poezii româneşti, nu simţea farmecul lor nespus. Măcar că el nu se învăţa în limba sa maternă, naţională, în cea românească şi nici nu a auzit de fraţii săi de peste Prut. Istoria Basarabiei – continuă el – ne arată cândva cum «Acolo sus, în satul de sub munte, sub umbra codrului bătrân», însetatul plugar român a petrecut zilele de groază şi veacurile negre, dar tot n-a vândut inima sa pentru un blid de linte, ca fruntaşii săi, boierii moldoveni ai Basarabiei“.
Conştiinţa unităţii de neam reclamă şi o luptă comună pentru drepturi naţionale. „Peste Prut, în Bucovina, în Ardeal şi Macedonia – scria tot Al. Nour, în nr.1/1906 – neamul românesc are mulţi vajnici luptători pentru interesele lui naţionale. Numai noi, moldovenii din Basarabia, suntem cei rămaşi în urmă şi nici n-avem fruntaşii săi, n-avem fiii săi aleşi, prin care poporul nostru va putea spune în Dumă cuvânt în sfatul neamurilor [...] Noi ştim că poporul nostru e o mare putere, dar ea n-a ajuns încă la conştiinţa de sine.“
Cu un alt prilej, relatând despre sărbătorirea Anului Nou şi a Bobotezei la românii din Transilvania, publicaţia din Chişinău nota la 10 ianuarie 1907: „După petrecere – zice Gazeta Transilvaniei – s-a încins o horă (un joc mândru şi frumos) de-ţi era drag s-o priveşti. Aşa s-a sfârşit serbarea aceasta curat românească şi ţărănească. Oare când vor putea face şi românii noştri din Basarabia asemenea serbări luminătoare şi priincioase minţii şi sufletului omenesc, precum le fac fraţii românii din Transilvania – norod strein, ca şi noi, în împărăţie streină?“ Rubrici permanente, precum Cronica românească, Din viaţa românească, Presa românească ş.a. aduceau, număr de număr, veşti din toate ţinuturile locuite de români. Versuri din V. Alecsandri, G. Coşbuc, Gr. Alexandrescu, Matilda Poni, Eminescu, cu Doina sa, texte din Ion Creangă, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, N. Bălcescu, Gh. Asachi, I.L. Caragiale ş.a. întreţineau acelaşi sentiment al comuniunii de limbă şi cultură.
Vorbind despre limba comună a românilor, publicaţia de la Chişinău menţiona la 9 august 1906: „Limba părintească slujeşte la păstrarea naţionalităţii, pentru că ea serveşte ca mijloc de înţelegere între oameni [...] Moldovenii din Basarabia sunt de acelaşi neam, având aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri cu românii de peste Prut şi din alte ţări“.

Sărbătoarea tuturor românilor

Organizarea Expoziţiei Jubiliare de la Bucureşti, din vara lui 1906, consacrată celor 40 ani de domnie ai regelui Carol I (Magazin istoric, nr. 2/2006), constituie pentru redactorii Basarabiei un prilej de a vorbi entuziast despre România şi familia regală şi de a îndemna la organizarea de excursii pentru vizitarea acesteia. „Fraţi moldoveni! – scria Basarabia, la 11 iunie 1906. Munca cinstită şi rodnică a fraţilor noştri de peste Prut va fi sărbătorită din ziua de azi printr-o mare şi înălţătoare Expoziţie, care se va deschide în capitala României, Bucureşti. Voi toţi cari ştiţi cum cugetă şi simte românul vă veţi simţi mândri a veni în număr cât mai mare la această serbare de renaştere naţională. Cu această ocazie, veţi vedea şi chipul sfânt al marelui voievod-rege Carol, care a ştiut să rupă lanţurile robiei şi să aducă cât mai multă lumină în inima asuprită a românilor. Veniţi, căci aceasta este serbarea mare a României, de la care nimene nu trebuie să lipsească şi de la care poate într-o zi va atârna şi viitorul nostru. Veniţi!“ Cine erau cei care făceau să apară Basarabia? Dacă C. Stere a avut iniţiativa întemeierii gazetei, rolul de director şi susţinător l-a avut avocatul Emanuil Gavriliţă (1814-1910), descendent dintr-o veche familie moldovenească din satul Nicoreşti-Soroca. Întemeietorul spiţei a fost vornicul Boldur, sfetnic în timpul lui Alexandru cel Bun.
După studii la Chişinău, Moscova, Viena şi Berlin, în 1875 E. Gavriliţă s-a întors în Basarabia, fiind o vreme judecător de pace la Soroca. A demisionat apoi, stabilindu-se la moşia sa de la Băcsani, din acelaşi ţinut, fiind şi avocat la Iampol, pe malul Nistrului. În 1894 s-a mutat la Chişinău. În 1902-1903 a făcut demersuri pentru tipărirea unui ziar românesc, dar autorităţile de la Petersburg nu şi-au dat consimţământul. Scria puţin în Basarabia, îngrijindu-se mai mult de partea administrativă. Pan Halippa se ocupa de problemele sociale, iar Ioan Pelivan cu cele naţionale.
Redactorii gazetei – îşi aminteşte Petru Vătămanu (Figuri sorocene, Chişinău, 1940) –„pentru a afla ce-i interesează pe ţărani se duceau în zilele de târg în mijlocul lor şi le cetiau ziarul, făcând şi anchete cu privire la impresiile lăsate asupra lor“. Emanuil Gavriliţă ducea „tot greul [care] consta în lupta continuă cu autorităţile, cari vedeau cu ochi foarte răi apariţia gazetei. Nu o dată, după hărţuieli continue, cu vocea-i blajină, se ruga de tineret să se domolească şi să se ferească de întrebuinţarea limbajului combativ. «Măi băieţi, lăsaţi-o mai moale, mai domoliţi-vă, că mă băgaţi la ostrov»“. Ostrov însemna închisoare şi deportare. Şi, în octombrie 1906, Gavriliţă şi oamenii săi erau cât pe ce să o păţească, Basarabia fiind confiscată de poliţie. În numărul din 15 octombrie, gazeta relatează astfel incidentul: „Confiscat (luat) de poliţie. La trei ceasuri după-amiază în redacţia noastră au venit agenţii poliţiei locale şi au luat 720 de numere. N-a fost îndeplinită nici o formalitate, care se cere pentru confiscarea gazetei. Confiscarea oricărui număr se face după hotărârea cenzorului care se arată redacţiei la confiscare. Nouă nu ne-a fost arătat nimic“.
Operaţiunea a avut loc după „arătarea [denunţul] inspectorului de medicină d. Pereteacovici, care a pârât gazeta noastră înaintea vicegubernatorului, adecă cenzorului. Vice-gubernatorul, cum se zice, s-a hotărât să confişte gazeta înainte de a şti ce este scris în ea, fiindcă gazeta încă nu era tradusă în ruseşte de traducătorul d. Şulepicov“.

Ultimul număr n-a fost… ultimul!

Confiscată, dar nu interzisă. Basarabia a mai apărut câteva luni, continuând să publice articole şi chemări pentru susţinerea doleanţelor naţionale. Începând cu numărul din 25 octombrie 1906, pe prima pagină apărea cu litere mari câte o revendicare, precum: Noi vrem şcoli moldoveneşti!; Vrem limbă românească!; Vrem biserică românească! ş.a. Se publicau lecţii de învăţare a alfabetului latin, cu texte în această grafie. Din 24 septembrie 1906, în multe numere la rând, a apărut pe prima pagină şi oferta unui dascăl de româneşte: „Cine doreşte a vorbi, scri şi a ceti bine româneşte să se îndrepte în scris sau în persoană la domnul Gr.D. Konstantinescu, Sobornîi Dvor, cv[artalul] Medana“.
Răspunsul autorităţilor la astfel de patetice demersuri naţionale, în atmosfera de prigoană ţaristă, nu putea fi decât unul singur: interzicerea Basarabiei.
Memorialişti sau istorici afirmă că Basarabia a fost suprimată începând cu nr. 78, din 4 martie 1907. Atunci a fost publicată poezia lui A. Mureşanu Un răsunet (astăzi imnul naţional al României; Magazin istoric, nr. 9/2006), care începea cu „Deşteaptă-te române!“. Poezia era însoţită şi de un apel: „Noi moldovenii, locuitorii acestei ţări moldoveneşti, care a fost scăldată în sângele sfânt al fiilor românimei, noi, nepoţii acelor viteji români, care au apărat Basarabia cu sângele său [sic!], acum rămânem fără şcoala noastră moldovenească, fără trebuincioasa ştiinţă a slavnicului [gloriosului] trecut al neamului nostru moldovenesc! [...] Destul, moldovenilor, a trăi în robia întunericului şi a nedreptăţilor! [...] Treziţi-vă! Cereţi de la Dumă şcoli moldoveneşti naţionale!“ În realitate, redactorii gazetei au mai scos un număr, 79, datat „duminică 11 martie“, consultat de mine în colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Şi acest număr, într-adevăr ultim al publicaţiei de acum 100 ani, conţine versuri la fel de incitante la unire şi deşteptare naţională, precum acelea din poemul lui A. Mureşanu: cântecul revoluţionar al lui Ion Catina, din 1848: „Aideţi, fraţi într-o unire/ Ţara noastră e-n perire/ Aste ziduri şi palate,/ Unde zac mii de păcate,/ Aideţi a le dărâma! [...] Tot românul să se-adune;/ Şi pe viaţă ori pe moarte/ Dulce-i pentru libertate (slobozenie)/ Un mormânt a câştiga!“
Basarabenii erau chemaţi a deprinde temeiurile libertăţii în româneşte! Versurile lui Catina veneau parcă în continuarea unei constatări pe care Basarabia o publicase în numărul anterior, la rubrica De la fraţi, privind revoltele ţărăneşti care începuseră în România: „Stăpânirea românească, pe semene ca a noastră, nu vrea să priceapă că pe ţărani îi răscoală sărăcia şi greutatea traiului lor, care de mult sunt recunoscute ca cele mai însemnate pricini a orişicăror mişcări pentru îmbunătăţirea traiului zilnic“.
La 27 martie/9 aprilie 1918 Unirea s-a înfăptuit. Se împlinea şi crezul celor care făcuseră să apară Basarabia şi care, la 26 iulie 1906, mărturiseau: „Ce politică vor face nepoţii noştri nu ştim, ce năzuinţe vor avea ei nu putem prevede. Noi ştim numai datoria noastră: noi trebuie să luptăm pentru binele ţăranului basarabean, pentru cultura românească, întocmirile şi legile pe limba românească (moldovenească)“.

Autor: IOAN LĂCUSTĂ

În tratarea problemei cercetate ne vom opri în special asupra caracterului romanic al basarabenilor şi raporturilor lor cu românii. Se impune delimitarea a două aspecte temporale în care autorii ruşi se referă la caracterul romanic al autohtonilor: aspectul istoric (se tratează în principal originea românilor şi evoluţia lor istorică) şi aspectul contemporan (caracteristicile autohtonilor, care ar confirma originea lor (daco-) romană sau comunitatea lor prezentă cu locuitorii Principatelor). Aceste aspecte, evident, nu sunt opuse, fiind de cele i multe ori tratate complementar de către autori. Caracterul romanic al basarabenilor era reflectat, de mai multe elemente: aspectul fizic, limba (caracteristică fundamentală), obiceiurile, autoidentificarea etnică a autohtonilor etc. Trebuie să subliniem prezenţa constantă a acestor idei în operele tuturor autorilor importanţi din epocă, chiar şi la cei care insistă deosebit de mult asupra influenţei predominante a elementelor slave în regiune.

Constatarea romanităţii basarabenilor şi a comunităţii lor cu românii din prinncipate indică o trăsătură fundamentală a identităţii etnice a autohtonilor, care a fost sesizată ca definitorie pentru portretul imagologic al basarabenilor. Interpretările autorilor variază în funcţie de obiectivul propus şi insistenţa evidenţierii acestui factor. Deja în opera lui Svinin. scusă la doar patru ani după anexare, trăsătura dată e evidenţiată ca inerentă autohtonilor (fireşte, el se sprijină mai curând pe informaţiile primite de la localnici, ceea ce demonstrează o autoconştiinţă a acestui fapt, cel puţin printre boierimea basarabeană. confirmând, implicit, concluzia despre formarea incipientă a unor elemente identitare printre ei). Autorul mărturiseşte fără ezitare că Basarabia “a fost desprinsă de Moldova”, că “istoria ei e strâns legală ” de istoria acesteia din urmă. că “populaţia ei se trage din colonişti romani” şi “are acelaşi trecut cu întreg poporul românesc”. “Locuitorii autohtoni ai regiunii, continuă el, sunt moldoveni sau români (vlahi), care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi re. ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor

22

neolatine”¹. în acest scurt fragment se pot identifica atât cele două aspecte menţionate, cât şi unele elemente tradiţionale regăsite la cvasitotalitatea autorilor care se vor referi la acest subiect.

Idei similare găsim la vice-gubernatorul Basarabiei Filip Vighel, care, deşi nu a scris o lucrare specială consacrată istoriei spaţiului pruto-nistrean, notează următoarele rânduri în “memoriile” sale: “Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. în limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin”². Nu putem să nu remarcăm persistenţa aceloraşi trăsături şi chiar ale aceloraşi tipare literare în cercetarea elementelor romanităţii basarabenilor. în prima jumătate a secolului al XlX-lea, prin preocuparea sa pentru romanitatea românilor se remarcă, mai ales, Ignatie Iakovenko, care, în lucrarea publicată în 1828³, nu se referă direct la Basarabia, însă o include implicit în spaţiul românesc chiar prin titlul lucrării. I. Iakovenko menţionează, în primul rând, preempţiunea în viaţa spirituală românească a credinţelor vechi dacice, admiţând, astfel, originea daco-romană a românilor⁴. Descriind provenienţa limbii române şi cercetând principalele ipoteze, Iakovenko nu neagă esenţa romanică a limbii române, impactul slav neputând schimba caracterul ei⁵. Astfel, se confirmă importanţa limbii autohtonilor ca element identitar, opinie care va persista în continuare.

O contribuţie meritorie în studierea problemei abordate a adus ofiţerul Statului Major al Rusiei A. Zaşciuk, lucrarea căruia pe bună dreptate este calificată în istoriografie ca prima lucrare ştiinţifică referitoare la Basarabia. în lucrare sunt prezente ambele aspecte ale “caracterizării romanice” a autohtonilor. Aspectul istoric al romanităţii este tratat cu unele inexactităţi atât în prefaţa istorică a cărţii sale, cât şi la începutul descrierii situaţiei actuale a moldovenilor ca etnie majoritară a Basarabiei⁶. Deşi descrierea evenimentelor referitoare la epoca antică poate trezi multe controverse (de exemplu, circumstanţele apariţiei romanilor în regiune etc), esenţa constatării romanităţii autohtonilor. în general, se păstrează. Căutând “să vadă din ce neam se trag”. A. Zaşciuk ajunge la concluzia că moldovenii din Basarabia, ca şi românii din Principate, sunt de origine occidentală şi provin din coloniştii romani. “Ei au fost, continuă el. sub influenţe diferite, dar au păstrat însă caracterul, strămoşilor lor Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slcave, Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi.

23

originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană”⁷. Mai pregnant decât aspectul istoric al originii romanice a românilor este exprimată la A. Zaşciuk comunitatea dintre locuitorii autohtoni ai Basarabiei şi cei din Principatele Române. Astfel, la începutul eseului despre cultura materială şi spirituală a moldovenilor, A. Zaşciuk se referă, de fapt, la identitatea dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului. El abordează tema raportului dintre basarabeni şi “fraţii lor din Principatele Române”⁸ şi caută să releveze trăsăturile de caracter ale românilor ca popor şi influenţele care au contribuit la modelarea sa, remarcând în primul rând, influenţa romană. O constatare deosebit de importantă a lui A. Zaşciuk, care nu se întâlneşte într-o formă atât de concisă şi sintetică la nici un alt autor, este cea privind evoluţia basarabenilor faţă de consângenii lor din Principate pe parcursul secolului al XLX-lea: deşi este vorba de acelaşi popor, datorită destinelor istorice diferite, printre românii basarabeni au apărut unele elemente distincte care vor contribui în perspectivă, după părerea sa, la formarea în Basarabia a unei noi naţiuni, cu unele particularităţi faţă de locuitorii României. A. Zaşciuk arată, evident, şi legătura istoriei Basarabiei cu istoria Principatelor Române, inclusiv prin citarea, în anexa lucrării sale, a unei liste complete de domnitori ai Principatelor⁹, el incluzând, de fapt, Basarabia în spaţiul istoriei româneşti (nu trebuie să uităm că lucrarea a fost scrisă deja după Unirea Principatelor).

Următoarea lucrare reprezentativă din epocă, cea de sub redacţia lui P. Batiatiuşkov, este deosebit de semnificativă prin importanţa informaţiilor despre imaginea pe care şi-o făceau ruşii despre locuitorii Basarabiei. P. Batiuşkov, fiind adeptul teoriei “patriei originare a slavilor” în spaţiul dunărean, nu acordă o atât de mare atenţie factorului “istoric” al originii romane a basarabenilor, evident, din cauze mai ales subiective. Totuşi, nici el nu poate face abstracţie de originea romanică a basarabenilor, la el însă dominând tendinţa de a exagera influenţa slavă asupra lor sau chiar de a vedea amprente slave când nu e cazul. Batiuşkov, desigur, nu poate face abstracţie de caracterul etnic contemporan .ii provinciei, şi, deşi din unele pasaje rezultă că îi consideră pe români fie semislavi, fie venetici, la un moment dat, recunoaşte că: ”Populaţia rurală nu ştia deloc ruseşte. Românii sunt cei mai numeroşi în Basarabia şi în mod firesc ei au privirile îndreptate spre compatrioţii lor din regatul României şi spre cei din Austria”¹⁰. Având în vedere implicaţia politică a lucrării sale, menţiunea dată confirmă că originea etnică a românilor era privită de autorii ruşi ca unul in principalele elemente de definire a identităţii. în lucrarea lui P. Kruşevan, are deseori a fost învinuit de antiromânism şi opinii politice radicale, originea romanică a basarabenilor este afirmată cât se poate de răspicat, dovedind ponderea însemnată a acestui element în portretul basarabenilor, vizibil şi

24

pentru cei mai puţin obiectivi observatori. P. Kruşevan scrie următoarele: “Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei, înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însuşi numele de români (romani) nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile ce au locuit în Moesia şi Dacia lui Traian şi coloniştii romani. Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor însă e mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”¹¹. Şi în acest studiu, deci, principalele elemente caracteristice ale romanităţii basarabenilor rămân trecutul legat de dominaţia romană în această regiune şi, mai ales, limba autohtonilor, argument de necontestat în afirmarea romanităţii. Interesante sunt şi unele consideraţii privind legătura dintre aspectul fizic al basarabenilor şi originea lor etnică, între care autorul citat vede un raport direct: “Dacă privim cu atenţie faţa moldoveanului, vedem trăsături şi forme deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă. Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian. Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din Forul roman”¹². Fireşte, Kruşevan nu putea merge atât de departe ca Zaşciuk în identificarea basarabenilor cu românii de peste Prut, însă e important însuşi faptul recunoaşterii originii romane.

În lucrările lui L. Casso găsim mai multe referiri poliaspectuale la problema care ne interesează. Nu ne vom opri pe larg la pasajele în care autorul relatează argumentele invocate de autohtoni în favoarea folosirii dreptului roman în Basarabia, pe care le-am invocat în alt context. în schimb, Casso ne aduce unele informaţii noi cu privire la impactul acestor argumente asupra situaţiei reale din provincie. El vorbeşte despre recunoaşterea romanităţii autohtonilor în scrisoarea de răspuns a tarului Alexandru I la petiţia înaintată de boierii basarabeni. precum şi de efectul acelotasi argumente în organizarea autonomiei Basarabiei¹³. Interesante sunt şi consideraţiile sale privind consecinţele influenţei romane asupra regiunii, precum şi cele privind continuitatea autohtonilor pe acest teritoriu. în pofida dominaţiei barbare, el aducând şi argumente din domeniul lingvisticii şi toponimiei¹⁴. Şi la Casso, de altfel, se poate urmări paralelismul dintre “aspectul istoric’” şi cel “contemporan” al romanităţii, el transferând cinat uneori, trăsăturile legate de originea “romană” a autohtonilor asupra situaţiei lot actuale. “Poporul acesta, se întreabă Casso. îşi aduce aminte el oare de nestatornicia destinului său politic? Îşi mai aduce el aminte cum în 1410, împreună cu polonezii, îi bătea pe

25

Cavalerii Ordinului Teutonic la Tannenberg, iar peste câtva timp voievodul moldovean Ştefan cel Mare îi nimicea pe aceiaşi polonezi în Suceava? îşi mai aduce el aminte cum la sfârşitul secolului al XVI-lea voievodul valah Mihai Viteazul îi arunca pe turci peste Dunăre, iar o sută de ani mai târziu voievodul Şerban Cantacuzino, împreună cu turcii, asedia Viena, însă fiind în înţelegere cu cei asediaţi, încarcă tunurile sale cu paie? îşi mai aduce oare aminte de permanentele ciocniri între statele vecine, în care el era nevoit să ia parte când, spre exemplu, la Râmnic românii luptau în acelaşi timp în armata turcă şi în cea austriacă, vărsând, astfel, sânge frăţesc? Să-i fie oare ţăranului acestuia mai uşor să-şi aducă aminte cum nu demult pe harabaua sa mergea în convoiul armatelor ruseşti spre Dunăre şi Balcani şi îşi scălda boii săi albi în Marea Marmara?”.

“Popoarele bătrâne, adaugă el, ca şi oamenii bătrâni, cu greu îşi aduc aminte de vremurile mai apropiate şi le place mai mult să se oprească în gândurile lor la amintirile lor din anii tinereţii. Tot aşa şi în basmele şi legendele populare ale Moldovei şi Valahiei cântăreţul se cufundă în adâncimea veacurilor şi în ceasurile de tristeţe şi opresiune, el bucuros face apel la atotputernicul vrăjitor, la bătrânul împărat, la nemuritorul Traian “¹⁵. Opoziţia pe care o face Casso între “memoria istorică” a poporului “ţărănesc” basarabean privind Evul Mediu/Epoca modernă şi cea antică este cât se poate de caracteristică. Este vorba, cu siguranţă nu de trăsăturile reale ale “memoriei istorice” a autohtonilor, ci de perspectiva lui Casso asupra ei. Casso vede, în originea romană şi tradiţiile legate de aceasta, esenţa identităţii basarabenilor în pofida tuturor influenţelor exercitate asupra lor de-a lungul istoriei. în aceste rânduri autohtonii apar ca o entitate imuabilă şi statică. Dincolo de aprecierea controversată a basarabenilor ca “popor bătrân”, care poate fi interpretată în cele mai diverse sensuri (de la afirmarea autohtonismului lor până la pieirea lor iminentă ca popor), afirmarea romanităţii ca element organic al geneticii etnice a basarabenilor este cât se poate de clară. Nu poate fi ignorată nici referirea lui Casso, din ultimele pagini ale lucrării menţionate, privind unele idei radicale exprimate de slavofili. unde el afirmă, încă o dată, caracterul romanic al românilor, opiniile lui Damlevski şi Batiuşkov (care reprezintă, după el, două “extreme”) fiind apreciate de el ca ţinând de domeniul “conjuncturilor”¹⁶. Casso, astfel, contribuie la explicarea modului de interpretare a problemei date de către autorii ruşi

În fine, L. Berg tratează problema romanităţii românilor basarabeni, atât în capitolul consacrat istoriei ţinutului, cât şi în cadrul descrierii etnografice a moldovenilor. Şi în acest caz putem urmări cele două “aspecte” de abordare a problemei menţionate, ele căpătând, astfel, caracter de constantă. L. Berg caută să urmărească originea locuitorilor din spaţiul danubian din cele mai vechi timpuri, pornind de la ipotezele arheologice şi continuând cu autorii antici până

26

în epoca romană (o trăsătură mai particulară). Fireşte, concluziile privind romanitatea autohtonilor coincid cu cele ale altor autori. în acest aspect, credem că sunt destul de elocvente câteva citate: “Cum au apărut românii în locurile unde trăiesc astăzi – Transilvania, Bucovina, Basarabia, România – este o chestiune discutabilă”¹⁷.

“Din datele arheologice rezultă că Basarabia era locuită din timpuri preistorice… Săpături făcute în 1902-03 în comuna Petreni, judeţul Bălţi, au arătat că omul trăia în aceste locuri din epoca neolitică şi anume în mileniul al treilea î. Jir. Populaţia aceasta, după unii savanţi occidentali, făcea parte din neamul tracilor”¹⁸.

“Pe timpul lui Herodot (mai scrie Berg), deci în secolul al V-lea î.Hr., sudul Rusiei de astăzi, prin urmare şi Basarabia, era ocupat de sciţi, neam de origine iraniană… Pe Dunăre sau Istros vecinii sciţilor erau geţii, o ramură a tracilor”¹⁹.

“Din cuvintele lui Ovidiu, care a trăit ca exilat la Tomis, pe malul Mării Negre, unde astăzi este Constanţa (…) rezultă că între gurile Dunării şi Nistru populaţia autohtonă era formată din geţi “^20.

“în timpul lui Strabon, adică la începutul secolului I d.Hr., pe malurile Dunării Inferioare trăiau doar ramuri înrudite, geţii şi dacii. Grecii şi romanii nu făceau deosebire între ei şi îi numeau cu acelaşi nume: grecii le ziceau geţi, romanii- daci”²¹.

“După descrierea făcută de Strabon se vede că sudul Basarabiei era ocupat de geţi. pe Nistru erau aşezaţi tirageţu (o ramură a geţilor), iar după geţi şi tirageţi în nordul Basarabiei locuiau bastarnii “²².

“Pe la jumătatea secolului I î.Hr. (continuă Berg), puterea daco-geţilor a ajuns la apogeul său”²³. “Dacă în timpul lui August daco-geţii au fost bătuţi de romani, în schimb în timpul lui Domiţian i-au bătut ei pe romani. Traian, în sfârşit, a reuşit în anul 105 d.Hr. să sfărâme puterea regelui Decebal şi să transforme Dacia în provincie romană”²⁴.

“Acest e\ eniment (adaugă Berg) a avut o importanţă primordială pentru toată istoria ulterioară a Peninsulei Balcanice, iar memoria groaznicului Traian şi astăzi trăieşte în legendele populare ale slavilor şi românilor”²⁵.

“Din Dacia lui Traian, a făcut parte şi Basarabia actuală în care până astăzi s-au păstrat două valuri de pământ enorme, zise ale lui Traian “²⁶.

27

“După cucerirea Daciei, Traian a luat imediat măsuri pentru colonizarea ei cu colonişti romani. Coloniştii aceştia foarte repede s-au amestecat cu dacii şi se prea poate ca românii actuali să fie până la un punct descendenţii acelor daco-romani”²⁷.

“Istoricul goţilor, episcopul Iordanes, autor din secolul al Vl-lea d. Hr., afirma că posesiunile goţilor se întindeau de la Dacia până la Don”²⁸.

în pofida unor insistenţe privind influenţa slavă în regiune, Berg nu poate nega romanitatea românilor, acordând, o importanţă mare epocii antice şi transferând şi el, implicit, evenimentele de atunci asupra situaţiei contemporane a autohtonilor. Descrierea etnografică a moldovenilor-îi oferă lui Berg un nou prilej de a afirma romanitatea basarabenilor, dar simultan, şi comunitatea lor cu românii de peste Prut. Astfel, el afirmă: “Moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia-Podolia, Herson şi Ekaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice”. Ca şi la alţi autori, un element de bază care defineşte romanitatea, cât şi, în general, identitatea basarabenilor este, pentru Berg, limba vorbită de ei. El consacră mai multe pagini problemei limbii, analizând destul de minuţios structura ei gramaticală, raportul dintre elementele latine şi slave în formarea ei, citând şi o listă destul de lungă de cuvinte latine şi slave pentru a ilustra acest raport. El atrage atenţia şi asupra particularităţilor limbii vorbite în Basarabia (unele specificităţi dialectologice). Deşi caută să sublinieze, în special, factorii care dovedesc influenţa slavă asupra limbii lor, esenţa romanică a autohtonilor este doar confirmată prin relatările lui Berg. Aceleaşi trăsături pot fi urmărite şi în analiza teoriilor provenienţei românilor, acest autor fiind mai deschis pluralităţii de ipoteze decât, de exemplu, Batiuşkov²⁹. E interesantă şi admiterea de către Berg a continuităţii istorice dintre vechiul Principat al Moldovei şi Basarabia atât prin tratarea unor probleme legate de proprietatea funciară³⁰, cât şi în capitolul istoric al cărţii sale, în momentul relatării unor evenimente din istoria medievală şi modernă a acestei regiuni. Cităm pentru exemplificare: “Moldova s-a despărţit de Ungaria în jurul anului 1360 La început hotarele ei se mărgineau la regiunea Bucovinei, curând însă s-a întins până la Nistru şi Marea Neagră “³¹.

“în timpul dorumei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) cea mai mare parte o Basarabiei era deja in stăpânirea moldovenilor”³².

“Moldova în timpul domnitorului Ştefan (1457-1504), căruia românii îi zic cel Mare”, a atins culmea puterii sale. Pe vremea acestui domn pentru prima

28

dată au apărut în Moldova turcii. Ei au distrvs, cu această ocazie, cetăţile moldoveneşti Chilia, Akkerman (Cetatea Albă), Bender (Tighina) şi Soroca. Mari foloase însă aceasta nu le-a adus, deoarece ei n-au fost în stare să menţină acele cuceriri”³³.

“In timpul lui Bogdan al HI-lea (1504-1517), fiul lui Ştefan, Moldova s-a declarat de bună voie vasală Turciei (1511), în condiţii destul de avantajoase: ţara a păstrat o autonomie interioară completă, turcii nu aveau dreptul nici să cumpere pământuri în Moldova şi nici să se stabilească acolo. în schimb, domnitorul ales trebuia să fie confirmat de Poartă şi Moldova era obligată să dea Turciei un tribut anual de 4000 ducaţi şi 40 de şoimi şi să dea în caz de nevoie 40 de soldaţi. Mai târziu tributul a fost mărit”³⁴.

“Domnitorul valah Mihai Viteazul, în anul 1600, a reuşit pentru un moment să întrunească sub sceptrul său Transilvania, Valahia şi Moldova, inclusiv Basarabia, însă în anul următor el a fost asasinat şi statul său s-a destrămat “³⁵.

“în a doua jumătate a secolului al XVII-lea domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei. Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi nu pentru mult timp, «despot al Moldovei şi Ucrainei» “³⁶.

“După bătălia de la Poltava care i-a asigurat Ucraina. Petru cel Mare a hotărât să mute teatrul de luptă împotriva turcilor pe teritoriul Principatelor Dunărene Intrând în legătură cu Constantin Brănco\eanu, domnitorul Valahiei, şi cu Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, Petru, în 1711, a trecut Nistrul la Soroca, a fost însă bătut de turci pe Prut, in apropiere de târgul Stănileşti “³⁷.

Constatăm la acest autor relevarea aceloraşi trăsături constante, ceea ce ne permite să conchidem că romanitatea basarabenilor şi comunitatea lor istorică cu locuitorii Principatelor constituiau repere de o mare importanţă pentru definirea identităţii lor în istoriografia rusă din epoca cercetată.

O problemă asupra căreia a insistat îndeosebi Casso este cea legată de opiniile unor slavofili sau oameni de stat ruşi asupra oportunităţii restituirii Basarabiei României sau asupra inutilităţii a acestei achiziţii teritoriale pentru Imperiul Rus. Trebuie să fim însă foarte prudenţi în tratarea acestui aspect, fiindcă după aceste constatări aparent favorabile drepturilor României asupra Basarabiei deseori se ascund motive de o cu totul altă natură. Această constatare se impune, în virtutea faptului că la prima vedere s-ar părea că se admite fără echivoc apartenenţa Basarabiei României, deşi, de cele mai multe ori, lucrurile

29

nu sunt deloc aşa de simple. Casso se referă în lucrarea sa la opiniile lui Danilevski şi Kuropatkin pentru a ilustra acest curent, pe care îl califică drept “radical”. într-adevăr, în cartea “Rusia şi Europa ” , apărută în 1871, Danilevski se exprimă clar în favoarea retrocedării Basarabiei României (v. mai sus). însă această afirmaţie nu poate fi ruptă din context. Danilevski era principalul ideolog al slavofilismului din perioada dată, şi această afirmaţie poate fi înţeleasă deplin doar în cadrul sistemului construit de Danilevski în cartea sa, care privea atât sistemul relaţiilor Rusiei cu vecinii ei balcanici, inclusiv cu România, cât şi locul şi rolul Rusiei în istoria universală, care erau văzute de autorul menţionat într-o perspectivă mult mai largă. Această afirmaţie nu însemna doar recunoaşterea totală a “principiului naţionalităţilor”, ci servea interesele viitoare ale Rusiei, aşa cum le concepea Danilevski. De aceeaşi natură este, probabil, şi afirmaţia lui Tihomirov, citată de către A. Crihan³⁸, şi care, în plus. se limita doar la cedări “parţiale” în favoarea României. Mai interesantă şi mai nuanţată este opinia generalului A. Kuropatkin, redată de L.A. Casso: “Nu demult unul dintre scriitorii noştri militari, Kuropatkin, făcând bilanţul războaielor noastre balcanice, a ajuns la concluzia că Rusia şi-a atins frontierele ei naturale la 1792, în urma Tratatului de pace de la Iaşi, care i-a asigurat posesiunea malului stâng al Nistrului. în timp ce campaniile ulterioare împotriva Turciei n-au adăugat celorlalte achiziţii decât o “fâşie de pământ”, cum numeşte el teritoriul cuprins între Nistru şi Prut. “³⁹. Evident, Kuropatkin are în vedere perspectiva militară a problemei, şi nu pe cea istorică sau politică, având dreptate în sensul că, sub aspect militar, Basarabia era mai curând un impediment decât o contribuţie la securitatea graniţelor Imperiului, această abordare trezind chiar indignarea lui Casso. Mai interesant ni se pare alt citat al lui Kuropatkin, conţinut în lucrarea a lui A. Crihan: “Poporul român al Basarabiei anexate acum 100 de ani trăieşte şi azi cu totul la o parte şi izolat de populaţia rusă. Nu poate fi nici o îndoială că, dacă la începutul secolului al XIX-lea, Principatele ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi i .mas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi avut două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei In viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”⁴⁰. Acest citat este destul de semnificativ. De rând cu constatarea unor fapte reale (basarabenii – o parte din poporul român izolarea lor de ruşi), este evident că concluziile lui Kuropatkin decurg, în prunul rând. din interesele Rusiei, Basarabia fiind privită ca o achiziţie neraţională şi chiar rnculoasă pentru viitorul Rusiei. De acelaşi ordin este şi constatarea privind “înstrăinarea” şi chiar “adversitatea” românilor faţă de ruşi, Kuropatkin

30

semnalând nu un drept legitim al României asupra Basarabiei, ci o complicaţie pentru Rusia. Afirmaţia generalului rus accentuează, fireşte, şi acest drept, dar pe noi ne interesează unghiul abordării problemei, care porneşte nu de la interesele României, ci de la cele ale Rusiei în regiune. Credem că au fost necesare aceste precizări, pentru a nu cădea în capcana admiterii sine qua non a drepturilor româneşti asupra Basarabiei de către autorii ruşi acolo, unde se urmăreau, în ultimă instanţă, cu totul alte scopuri ale discursului lor politic şi istoric.

Atitudinea autohtonilor faţă de ruşi şi raporturile între ei. Reflectarea lor prin prisma operelor autorilor ruşi din epocă

Problema relaţiilor între autohtoni şi ruşi sau etniile colonizate mai târziu de aceştia este un aspect foarte important al demersului nostru mai ales din perspectiva înţelegerii aspectului diferenţei în cadrul identităţii (adică a raportării faţă de străini a autohtonilor). Identificarea procesului dat din surse primare este, practic, imposibilă, dată fiind lipsa mijloacelor de exprimare a opiniei autohtonilor în Basarabia secolului al XDC-lea – începutului de secol XX. De aceea ne vom mita doar la elementele indirecte ce pot fi deduse din unele relatări ale autorilor deja menţionaţi. Mai întâi se impun câteva consideraţii teoretice Există unele elemente care determină construcţia identităţii unui popor în perspectiva transformării ei în identitate naţională. Vom încerca să explicăm, în continuare, de ce nu găsim, pe de o parte, elementele constitutive ale identităţii naţionale la basarabenii din epocă, şi, pe de altă pare, să detaliem opinia noastră privind păstrarea unei identităţi etnice, culturale, ca o contrapondere încercărilor de impunere a influenţei ruse în regiune.

în orice construcţie identitară e necesară o combinare a mai multor factori care ar contribui la definitivarea acesteia. Un istoric român a făcut, după părerea noastră, o clasificare destul de reuşită a acestora⁴¹. Se pot, astfel, identifica mai mulţi factori identitan de bază, printre care: 1) numele naţional propriu; 2) limba naţională; 3) comunitatea de religie; 4) apariţia unei istoriografii naţionale; 5) unitatea politică, implicit existenţa unui stat naţional/etnic propriu; 6) o identitate . ulturală bine definită şi dezvoltată. Evident că despre ultimii trei factori nu pc^te fi vorba în condiţiile Basarabiei de atunci. Pe de altă parte, primii trei factor se întâlnesc, într-adevăr, în operele autorilor ruşi din epocă ca fiind caract^-istici locuitorilor autohtoni ai Basarabiei. însă aici intervine raportul comclex între realitate şi reflectarea ei de către gândirea umană. Identificarea ce către autori a acestor factori nu înseamnă şi conştientizarea lor de către proprii purtători. Astfel, referitor la numele atribuit sie de basarabeni autori menţionaţi nu sunt univoci, folosind atât denumirea de moldoveni, cât şi de români, afirmând, uneori, lucruri contradictorii ‘privind

31

autoidentificarea autohtonilor (v. mai sus). Oricum, evident, între aceste două etnonime nu exista, în epocă, vreo opoziţie cât de cât definită. Etnonimul moldovean trimitea la identificarea teritorială cu Principatul Moldovei, iar cel de român (rumân) nu căpătase, probabil, pentru ţăranii basarabeni conotaţie etnică, şi, cu atât mai mult, naţională, păstrându-şi încă conotaţiile sociale. însăşi pluralitatea acestor nume indică nesiguranţa valenţelor lor identitare. Problema limbii şi religiei ca factori identitari a fost analizată mai sus, în alte contexte, de aceea nu vom insista aici asupra lor. Totuşi, se pare că limba a fost principalul factor de diferenţă între autohtoni şi ceilalţi, fapt indicat şi de persistenţa revendicărilor legate de ea pe întreg parcursul dominaţiei ruseşti.

Este destul de greu să identificăm momentele de manifestare a identităţii reactive autohtone, mai ales datorită relatărilor extrem de lapidare ale autorilor ruşi privind această problemă. Totuşi, se disting unele momente caracteristice în care autohtonii şi-au manifestat atitudinea faţă de ruşi, semnalate în operele tutorilor menţionaţi. Este vorba, în principal, de trei momente legate de unele circumstanţe istorice, militare sau politice. Ca exemple se pot aduce: 1) atitudinea negativă a populaţiei locale faţă de armata de ocupaţie în anii premergători anexării; 2) emigrarea în masă peste Prut a basarabenilor în primii ani de stăpânire rusă (una din cele mai controversate probleme); 3) rezistenţa boierimii locale faţă de măsurile centralizatoare ruse, o cauză de bază a desfiinţării autonomiei Basarabiei. Aceste momente sunt destul de elocvente în .ea ce priveşte rolul involuntar al autorităţilor ruse în cristalizarea senti-. ntului de diferenţă a autohtonilor faţă de ei. Nu trebuie să exagerăm, fireşte, caracterul de circumstanţă al unor evenimente, noi invocându-le, mai ales, nu pentru importanţa lor intrinsecă, ci ca o ilustrare a unei tendinţe mai generale şi, în plus, datorită reflectării lor de către autorii care ne interesează.

Reflectarea atitudinii autohtonilor faţă de trupele ruse în timpul războiului din 1806-1812 nu este o temă abordată de majoritatea autorilor, dată fiind erioritatea acestor evenimente anexării propriu-zise a Basarabiei. Prin găţia materialului pe această temă se distinge, în particular, lucrarea lui Casso “Rossija na Dunae…”. Specificul tematicii abordate şi-a lăsat, desigur, amprenta asupra atingerii acestui aspect. Deosebit de importantă ni se pare frecvenţa cu care se referă Casso la acest subiect. Se remarcă imediat atitudinea negativă netă a autohtonilor faţă de trupele ruse de ocupaţie Sigur, cauzele directe ale acesteia sunt pur conjuncturale (devastarea Principatelor, inclusiv a Basarabiei, de trupele ruse; exploatarea iraţională a resurselor lor pentru ecesităţile armatei; comportarea arogantă a ofiţerilor şi soldaţilor ruşi etc.)⁴². insă. din aceste pasaje ale lui Casso, se degajează concluzia trezirii reacţiei autohtonilor faţă de politica rusă în Principate. Aceasta ilustrează rolul pe care, indirect, 1-a avut dominaţia rusă asupra consolidării spiritului comunitar / identitar al autohtonilor.

32

Mult mai pe larg e reflectată în literatura rusă din epocă migraţia în masă a basarabenilor peste Prut imediat după anexare. Tratarea acestui aspect ncesită multă precauţie, pentru a nu cădea în extrema legării directe a acestui fenomen cu sentimentul adversităţii organice a autohtonilor faţă de ruşi şi sentimentului de apartenenţă a lor spaţiului identitar românesc. Sigur, că lucrurile nu au stat nici pe departe aşa. Cauzele, aşa cum au fost identificate ele de către autorii ruşi, nu lasă nici un fundament pentru asemenea afirmaţii categorice. Tema dată e abordată deja de primii autori care au scris despre Basarabia, în virtutea stringenţei ei în primii ani de dominaţie rusă, această emigrare ducând, după unii, chiar la “depopularea” Basarabiei. Prima menţiune directă a emigrării basarabenilor peste Prut se întâlneşte la Zaşciuk, care semnalează acest fenomen datorită impactului său asupra dinamicii populaţiei basarabene pe parcursul secolului al XIX-lea⁴³. în continuare Zaşciuk citează opinia unui funcţionar rus, Somov, privind cauzele emigrării basarabenilor peste Prut, opinie care confirmă înţelegerea de către autorităţile ruse a potenţialului “exploziv’” pe care acest proces îl poate avea asupra dominaţiei ruse în Basarabia şi, implicit, a consolidării conştiinţei diferenţei autohtonilor faţă de ruşi⁴⁴. De această emigrare, “fugă” a basarabenilor peste Prut nu uită nici Batiuşkov, care vede în aceasta o cauză de bază (mai curând un pretext) pentru colonizarea Basarabiei cu elemente alogene, el nereferindu-se, însă, la cauzele acesteia⁴⁵. însă această problemă e tratată cel mai complet şi multilateral, fără îndoială. în lucrarea lui Casso. Anume la el întâlnim afirmaţia despre “depopularea” Basarabiei, pusă în contradicţie cu frumuseţile naturii acestei regiuni (deşi la autorii ruşi e observabilă tendinţa de a exagera proporţiile acestei “depopulăn”‘, evident, din motive subiective)⁴⁶. Casso nu se mulţumeşte cu constatarea faptului emigrării, căutând să-I determine cauzele. Astfel, el menţionează natura conjuncturală a acestora (bazate pe zvonuri, ştiri nesigure etc). însă el menţionează şi unele cauze reale (starea deplorabilă a populaţiei în urma războiului etc), accentuând mai ales consecinţele (neîncrederea în autorităţile ruse), ridicând fenomenul la proporţiile unei psihoze generale, numită de el “la grande peur”⁴⁷. Aceste constatări sunt foarte preţioase în aspectul influenţei factorilor psihologici asupra consolidării “diferenţei’” autohtonilor faţă de spaţiul rusesc, perceput în acest caz de ei ca “străin”, ei preferând “stăpânirea otomană celei pravoslavnice” ruseşti. Acuitatea problemei a fost percepută ca atare şi de autorităţile ruseşti ale vremii, reformele întreprinse în timpul lui Alexandru I fund determinate, în mare parte, şi de necesitatea opririi acestui “exod”. Acest caz este deosebit de grăitor pentru a înţelege formarea unui sentiment de înstrăinare a unei comunităţi de un spaţiu nou pentru ea datorită unor cauze,

33

aparent, total nesemnificative. Berg nu se referă pe larg la acest proces, deşi abordează problema atitudinii diferitelor pături ale societăţii basarabene faţă de dominaţia rusă în primii ani după anexare⁴⁸, vorbind apoi şi despre cauzele colonizării Basarabiei cu alogeni şi despre dinamica populaţiei în Basarabia pe parcursul secolului al XIX-lea⁴⁹. Totuşi, el relatează cauzele emigrării în masă a românilor peste Prut în viziunea ţarului Alexandru I, aducând unele adăugiri preţioase la înţelegerea acestui eveniment de contemporanii săi, cât şi arătând, fie şi indirect, importanţa sa, prin implicarea ţarului în rezolvarea problemei. în general, însă, se pot urmări aceleaşi tendinţe chiar şi din relatările incomplete ale lui Berg, ceea ce demonstrează importanţa acestui factor pentru consolidarea sentimentului de diferenţă a autohtonilor faţă de ceilalţi.

Atitudinea faţă de ruşi a autohtonilor, şi mai ales a boierimii, a avut un impact considerabil şi asupra evoluţiei politice a Basarabiei, în particular asupra lichidării autonomiei. Nu poate fi contestat faptul, că organele autonomiei locale basarabene erau privite de autorii ruşi ca un factor de natură să accentueze particularismul basarabenilor în cadrul Imperiului Rus. în perioada existenţei autonomiei Basarabiei nu se putea, evident, vorbi de un naţionalism rus, ci de tendinţa autorităţilor ruse de uniformizare a organizării interne a Imperiului. în aceasta ordine de idei, organele de administrare locală, ca şi o exprimare cât de cât clară a diferenţelor în cadrul unităţii organice a Imperiului era privită anume ca o ameninţare la adresa acestei uniformizări De aici şi atenţia acordată de unii autori factorului atitudinii negative a basarabenilor faţă de autorităţile ruseşti sau ineficientei organelor locale, mai ales a Consiliului Suprem. Astfel, Zaşciuk menţionează explicit ostilitatea manifestată de basarabeni (se subînţeleg mai ales boierii) faţă de măsurile ruseşti şi chiar încercările lor de a bloca lucrul funcţionarilor ruşi⁵⁰, acesta fiind considerat unul dintre principalele impedimente în calea organizării noii provincii de către autorităţi. Şi la Batiuşkov întâlnim menţiuni despre poziţia autohtonilor faţă de măsurile ruseşti în Basarabia, care nici la el nu ne apare tocmai favorabilă51, el arătând. în continuare, şi rezistenţa ţăranilor basarabeni faţă de reglementările funciare ruseşti52. Astfel, constatăm, că reacţia autohtonilor nu purta un caracter organizat, ci în cea mai mare parte spontan doar premisele pe care se sprijineau diferite pături erau diverse: în timp ce boierii invocau ‘”obiceiul pământului”‘ şi “legile locale”, ţăranii căutau să-şi conserve situaţia materială şi socială atinsă în trecut. De fapt, consolidarea identităţii autohtonilor ca reacţie faţă de politica guvernului rus era un proces neconştientizat de însăşi subiecţii săi. Constatări similare celor ale altor autori sunt făcute şi de Casso. care are o poziţie negativă faţă de atitudinea moldovenilor: astfel, el arată neîncrederea în autorităţile

34

ruseşti şi tendinţa de a limita amestecul funcţionarilor ruşi în viaţa internă a provinciei şi de a păstra autonomia locală⁵³. Observăm iarăşi manifestarea unei diferenţe reactive a autohtonilor, iar autonomia, care a fost, de fapt, concepută şi aplicată tot de autorităţile ruseşti, devine treptat o problemă de identitate. Apare, fireşte, întrebarea: de ce nu a suscitat lichidarea autonomiei o rezistenţă mai activă a autohtonilor? Credem că acest fapt se poate explica atât prin faza incipientă de formare a ceea ce noi am numit diferenţă reactivă, cât şi deja menţionatei neconştientizări a acestui proces, care va continua şi după 1828. Berg nu aduce elemente noi la schema deja creionată de alţi autori, deşi, cum am mai spus, se referă şi el la poziţia autohtonilor faţă de dominaţia rusă în Basarabia⁵⁴. în concluzie, se poate spune că atitudinea moldovenilor faţă de ruşi s-a modelat în mare parte sub impactul acţiunilor acestora, putându-se vorbi de o reflectare dublă a realităţii în acest caz (mai întâi prin prisma mentalităţii tradiţionale, apoi prin cea a opiniilor autorilor citaţi).

Se impun câteva constatări privind cauzele păstrării identităţii tradiţionale în rândurile basarabenilor şi a neînsemnătăţii impactului ideologiei de stat (imperiale) ruse asupra mentalităţii majorităţii autohtonilor. In acest aspect, constatăm un paradox: factorii care au făcut imposibilă existenţa unui concept al identităţii naţionale (prin definiţie româneşti) în epoca dată la românii basarabeni, au făcut imposibilă şi implantarea durabilă a conştiinţei apartenenţei la un spaţiu bine definit identitar rus (deşi nu trebuie negate unele progrese ale acestei tendinţe, ele au atins o pătură extrem de subţire a autohtonilor). Anume, este vorba de ruralitate (v. mai sus), care a permis conservarea unei identităţi tradiţionale refractară la impunerea idei naţionale, indiferent de esenţa ei. Cu alte cuvinte, neincluderea deplină în civilizaţia modernă a majorităţii populaţiei Basarabiei a împiedicat şi influenţa asupra ei a ideii naţionale româneşti. însă şi a celei ruseşti, ea rămânând, oarecum, în afara proiectelor naţionale ale acestor două spaţii. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, lipsa eforturilor din partea fiecăruia din ele de a include regiunea dată în sfera sa, însă ambii potenţiali interesaţi se loveau de piedici de netrecut: Rusia – de realitatea etnică majoritar românească a provinciei; România – de lipsa unei conştiinţe româneşti în cadrul acestei etnii (spre deosebire, bunăoară, de Transilvania). Autorii ruşi nu puteau să nu observe, desigur, această conservare a identităţilor tradiţionale, ca şi rezis;enţa ţăranilor basarabeni la “modernizare” în sensul acceptării necondiţionate a unei “variante naţionale”. Nu vom repeta citatele deja mertic îate mai sus, mulţumindu-ne să arătăm doar tendinţele generale ale scrieri 3r ruseşti în această privinţă. Este elocventă, mai întâi de toate, admiraţia pentru ‘puritatea” tradiţiilor patriarhale ale ţăranilor, exprimate, cum am văzut, de cvasitotalitatea autorilor ruşi. De această constatare este legată, fireşte, şi tendinţa de a-l vedea pa ţăranii moldoveni ca “îndepărtaţi de civilizaţie”, trăind, cel puţin spiritual, într-un trecut imemorial (v. opiniile lui Casso). De acelaşi

35

ordin este şi referirea la obiceiurile populare: se pare că ţăranii basarabeni nu mai aparţin prezentului, ci prin tot traiul lor sunt legaţi de trecut, de tradiţie. Expresiile de genul “obiceiuri barbare” (Zaşciuk) sau “mediul sclaviei” (Kruşevan), deşi au, sigur, şi conotaţii negative (mai ales referitor la păturile superioare) par să indice aceeaşi depărtare de “civilizaţie”. Nu mai puţin importantă este şi axarea asupra identităţii culturale a lor care se degajă din operele analizate. Religiozitatea şi viaţa cotidiană încărcată de tradiţiile, obiceiurile şi credinţele antice par să reprezinte pentru autorii ruşi chintesenţa tradiţionalismului ţărănimii basarabene. De aici şi înţelegerea de către unii autori a importanţei educaţiei ca mijloc de socializare şi, deci, de includere a ţăranilor basarabeni în spaţiul identitar rus nu doar formal, ci şi în mod real. Astfel, cred, trebuie interpretat celebrul citat al lui Batiuşkov, devenit deja clasic şi chiar repetat până la saturaţie, despre modalitatea de a-I face pe moldoveni “pe jumătate ruşi… prin şcoală” sau constatarea, devenită şi ea o banalitate, a rusificării Basarabiei prin două mijloace de bază: şcoala şi biserica. în aceeaşi ordine de idei, este grăitoare şi o altă afirmaţie a! aceluiaşi Batiuşkov, şi anume: “în ce ne priveşte putem afirma că nu numai în satele mai izolate ale Basarabiei, ci în plin Chişinăul noi am întâlnit ţărani moldoveni care nu ştiau nici un cuvânt rusesc. Adaug că această ignoranţă a limbii ruse nu trebuie pusă pe socoteala tendinţelor separatiste, ci pe aceea a izolării lor “⁵⁵. Rezumând aceste consideraţii, putem spune că identitatea basarabenilor în operele autorilor ruşi era în mare parte interpretată prin prisma tradiţionalismului ţărănesc, care, într-adevăr, a avut un rol extrem de important, deşi ambiguu, în formarea identităţii reactive a basarabenilor, ea fiind atât o frână în calea formării identităţii lor naţionale, cât şi un catalizator indirect al păstrării identităţii etnice şi culturale a majorităţii autohtonilor într-un mediu cu valenţe identitare destul de puternice – cel rusesc.

Am căutat, prin aceste încercări de analiză, să ne detaşăm, pe de o parte, de perspectiva naţionalistă şi să elucidăm acele laturi ale realităţii, în care într-adevăr putem găsi elemente de identitate a basarabenilor şi, pe de altă parte, să disociem esenţa obiectivă, dar şi subiectivă a interpretării acestei realităţi de către autorii ruşi analizaţi în rândurile de mai sus. având în vedere particularităţile vizunii fiecărui autor în parte, dar şi trăsăturile asemănătoare, care fac din istoriografia rusă a secolului al XlVlea – începutul secolului al XX-lea, cu toate inconsecvenţele ei, un tot unitar şi coerent.

Note:

1. P.P. Svinin, Opisanie Bessarabskoj Gubernii, în revista “Zapiski Odesskogo Obşcestva. Istorii I Drevnostei”. 1867. vol. VI. pag. 220. Cit. după: A. Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti. Bucureşti, 1995.

2. F.F. Vighel Vospommania, Moscova, 1865, voi. VI, pag. 98.

3. Ignatij Jakovenko, Opisame Moldavii I Valahii 1 rossijskoj Bessarabii, St.-Petersburg. 1828

4. Ibidem p. 81- 82 3

5. Ibidem. p 84-89.

6. A Zaşciuk. op. cit. vol. I, p VII-IX: p. 145-146.

7. A Zaşciuk. op. cit., p 151. Cit. după: A. Crihan. Drepturile românilor…

8. A Zaşciuk. op. cit., voi. I, p. 450.

9. Ibidem, voi. II, p. 253-260.

10. Batiuşkov, op. cit., p. 174.

11. P. Kruşevan. Bessarabia, gheograficeskii, istoriceskii statisticeskii, economiceskii, literaturnii i spravocmîi sbornik, Moscova, 1903 p. 223.

12. Ibidem,p. 175.

13. L.A Casso. Vizantijskoe pravo…, p. 8-9

14. Ibidem, p. 14

15. L. Casso. Rossija na Dunaje. p 227

16. Ibidem, p 229

17. L.S. Berg. op. cit., p. VIII.

18. Ibidem, p 89.

19. Ibidem, p 35.

20. L.S. Berg, op. cit., p. 44.

21. Ibidem, p 45.

22. Ibidem.

23. P.A. Kruşevan, op. cit., p 71

24. L.S. Berg. op. cit., p. 45

25. Ibidem, p 46.

26. Ibidem, p 49-50.

27. Ibidem, p 46

28. Ibidem, p 47 Cit. după A Crihan. Drepturile românilor..

29. LS Berg, op cit. P 86 90

30. Ibidem, p 102 -106

31. Ibidem, p 56

32. Ibidem, p 57

33. Ibidem.

34. Ibidem, p 58

35. Ibidem, p 59 – 60

36. Ibidem, p 60

37. Ibidem, p 61

38. L T Tihomirov, La Russie politique et sociale. Paris, 1886. p 41 Cit după A Crihan. Drepiui île românilor

39. Casso, Rossija na Dunae. ., p. 229.

40. A.B. Kuropatkin, Zadaci russkoj armii, St-Petersburg, 1910, p. 338 Cit. după A Crihan Dieptunle românilor…

41. A. Pippidi, Identitate etnoculturala în spaţiul românesc. Probleme de metodă… volum îngrijit de Al. Zub, Iaşi, 1996, p 56-79

42. L A Casso, Rossija na Dunae…, p. 31-32, 64-65, 75-76, 87-88, 127-.128

43. A Zaşciuk, op. cit., voi. I, p. 148.

44. Ibidem, vol. II, p. 85.

45. P.N. Batiuşkov, op cit. p. 136-137.

46. L.A. Casso, op. cit, p. 190-191.

47. Ibidem, p. 202-204

48. L.S. Berg, op. cit., p 67

49. Ibidem, p. 83-85

50. A Zaşciuk. op. cit. vol. II p. 83

51. P N Batiuşkov. op. cit. зю 150

52. Ibidem, p. 152

53. A Casso, Rossija na Dunae..p. 206-208.

54. L.S. Berg, op cit, p. 67-68.

55. P.N. Batiuşkov, op. cu, p. 175.

Igor Şarov, Andrei Cuşco. Identitatea naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul XIX //Basarabia: dilemele identităţii. Iaşi, 2002.

Împlinirea unui secol de la răpirea Basarabiei de către Rusia ţaristă a prilejuit organizarea unor manifestaţii diferite, chiar diametral opuse. Autorităţile ruse au încercat să justifice şi să glorifice veacul de dominate asupra românilor basarabeni. în acest scop a fost citită la oraşe şi sate o proclamaţie intitulată „Ziua cea de prăznuire pentru Basarabia (16 mai 1812 -16 mai 1912)”, care slăvea stăpânirea rusească în Basarabia. Documentul arată că to Moldova dintre Prut şi Nistru „se săvârşesc rugăciuni şi mulţumiri pentru acel lucru, că s-au împlinit o sută de ani de când ea a fost slobozită de sub sarcina turcească şi alăturată către stăpânirea Rusiei, cea drept credincioasă”. Biserica românească a intrat „întru cea mai de aproape unire cu biserica pravoslavică din Rusia”. Prezentând rolul „civilizator” al celor o sută de ani de ocupare rusească, proclamaţia sublinia că pentru Basarabia acest veac a însemnat ivirea „pe cerul ei negru şi întunecat zarea cea mai luminoasă a viitorimii”. Documentul înfăţişa, în final,” pretinsa revigorare culturală a românilor basarabeni, care în realitate era inexistentă. Potrivit acestei relansări culturale, „Prin toată Basarabia s-au întins ca năvodul fel de fel de şcoli. Norodul cu îmbelşugare se îndestulează cu foarte împodobite ale lui biserici”¹. Citește în continuare →

Partea întâi – Populaţia

de Gheorghe Platon, membru titular al Academiei Române
Din Istoria Romanilor, Editura Enciclopedică, 2003, vol. VII, tom 1, pag. 209-214

Anexată de Rusia în 1812, Basarabia a fost supusă iniţial, în primele decenii, unei perioade de tranziţie în vederea treptatei ei integrări în Rusia. Aflându-se la marginea Imperiului, la confluenţa economică şi strategică cu Austria şi Poarta, autorităţile ţariste au desfăşurat, la început, cel puţin, o politică moderată, respectând specificul etnic al provinciei, limba, tradiţiile şi obiceiurile locale, drepturile şi privilegiile stărilor sociale. Basarabiei i s-a acordat titlul de oblastie, fiindu-i respectat caracterul etnic, de asemenea, a fost păstrată împărţirea administrativă anterioară anexării în cele 12 ţinuturi, cu ocoalele corespunzătoare. Mai mult chiar, structura administraţiei moldovene a fost introdusă şi în teritoriul fostelor raiale turceşti, anexate şi ele. Conducerea provinciei a fost încredinţată unui guvern provizoriu. În fruntea administraţiei fusese pus, pentru o vreme, Scarlat Sturdza, boier moldovean care intras în serviciul Rusiei, obţinând gradul de general, precum şi boietul Matei Crupenschi. Administraţia civilă fusese supusă autorităţii guvernatorului general militar, cu reşedinţa la Tighina şi, apoi, la Chişinău, după ce, prin ucazul din 1818, oraşului i se acordare rangul de capitală. Ispravnicii ţinuturilor erau numiţi de guvernator din rândul boierilor credincioşi noii stăpâniri.

În 1818 Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei, promulgat la Chişinău de către ţar, exprimase, de asemenea, intenţia de a se respecta autonomia provinciei şi guvernarea acesteia în conformitate cu obiceiurile vechi. Aşezământul din 1818 a fost un adevărat statut fundamental, larg şi liberal, care situa Basarabia (în cuprinsul Imperiului) alături de Polonia, Finlanda şi Georgia care primiseră reglementări similare. În postul de guvernator militar al Basarabiei, generalului Bahmatiev, înlocuit pentru corupţie, i-au urmat generalii Inzov, iar apoi, cu începere din 1823, prinţul Voronţov, fost guvernator militar al Odessei.

Dar moartea ţarului Alexandru I a pus capăt “erei liberale” în istoria Basarabiei. Sub domnia noului ţar, Nicolae I, inaugurată în 1825, a fost impus un regim de aspre restricţii politice, de opresiune şi chiar de exterminare naţională. În anul 1828, Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-numitul Regulament al lui Voronţov, sancţionat de ţar la 29 ianuarie -10 februarie 1829. Autonomia Basarabiei a fost desfiinţată. Întreaga putere a trecut în mâna guvernatorului general. Deţinerea slujbelor în administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse, iar limba română a fost înlăturată din efectuarea actelor publice. Nu întâmplător, probabil, lichidarea regimului românesc din Basarabia a coincis cu instaurarea în principate a protectoratului Rusiei ţariste, în urma tratatului de la Adrianopol. Basarabia avea să fie administrată, în continuare, la fel ca guberniile Rusiei.

Populaţia. În momentul anexării, Basarabia avea o populaţie aproape omogenă. Românii se aflau şi în regiunea Bugeacului, ocupată de tătari. Aceştia începuseră să se retragă din Bugeac treptat, încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea. Românii se aflau şi pe teritoriul fostelor raiale. Tighina număra 12 sate moldoveneşti. Aşezări compacte de români se aflau, de altfel, şi dincolo de Nistru. De la Movilău până la vărsarea Niprului se constata o salbă de sate, care se lărgea între Raşcov şi Tiraspol. Din aceste două puncte se desprindea, spre est, o fâşie de teren presărată cu aşezări româneşti, ce cuprindeau localităţile Balta şi Anam. O altă salbă de sate se întindea de-a lungul Bugului. Sate izolate fiinţau până la Nipru.

După anexare, urmărind deznaţionalizarea şi dislocarea populaţiei autohtone şi integrarea regiunii în cuprinsul imperiului, ţarismul a practicat o sistematică politică de colonizare. În primul rând, în târguri şi oraşe au fost stabilite garnizoane ruseşti, un mare număr de funcţionari, de negustori şi meşteşugari evrei, categorii de populaţie care au contribuit la dislocarea omogenităţii etnice a românilor. Recensământul oficial din 1817 înfăţişa următoarea situaţie demografică români 86%, ruteni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci, armeni, bulgari şi găgăuri 0,63%. Populaţia minoritară (circa 14% din total), stabilită mai cu seamă în târguri, era de origine nouă.

Ca urmare a faptului că orice refugiat venit în Basarbia care practica o ocupaţie şi depunea jurământ de credinţă, devenea cetăţean rus – potrivit statului provizoriu al Basarabiei, din 21 august- 2 septembrie 1812 – s-au aşezat aici mulţi indivizi indezirabili, care-şi părăsiseră teritoriile. De asemenea, un decret din septembrie 1830 acorda negustorilor stabiliţi în provincie importante scutiri fiscale. Drept urmare, un însemnat număr de evrei din Ucraina şi Polonia s-au stabilit în mare număr în târgurile şi oraşele Basarabiei.

Coloniştilor le-au fost aplicate vechile decrete din secolul al XVIII-lea, privitoarea la colonizarea în Noua Rusie, dar şi privilegii mai largi (lemn pentru construcţii, suprafeţe mari de teren). Discriminarea în privinţa repartiţiei pământurilor, operată prin lege, avea, fireşte, un limpede obiectiv demografic şi politic. Bugeacul, declarat teren al statului, a fost distribuit coloniştilor. În timp ce locuitorilor moldoveni din regiune li s-a acordat câte 12 deseatine de fiecare familie, coloniştii au primit cât 60 deseatine (66 ha). În felul acesta s-a ajuns la situaţia în care, din lipsa locurilor de hrană, unii ţărani români aveau să fie constrânşi să emigreze în Siberia.

Primii care au beneficiat de avantajele colonizării au fost bulgarii. Numai în judeţele Chilia şi Cetatea Albă li s-au rezervat 454000 deseatine (504444 ha) de teren. Numărul lor a crescut progresiv. Raportul generalului Inzov (curator al coloniştilor bulgari) din martie 1815 indică, în Bugeac, 1196 de familii de bulgari şi găgăuzi vechi şi 3316 noi. Într-o statistică din 1821, în Bugeac erau constate 8891 familii cu 46598 suflete, din care 32000 de bulgari şi găgăuzi, restul fiind români. În anii 1828-1829, în timpul Războiului ruso-turc, numărul coloniştilor bulgari a sporit substanţial. Moldovenii, şi ei, au contribuit la colonizarea Bugeacului, înfiinţând, după 1817, numeroase sate. Cu timpul însă, au fost asimilaţi sau înlăturaţi.

Procesul de infiltrare al găgăuzilor în Basarabia a fost identic cu cel al bulgarilor. Statistica din 1817 indica un număr de 1205.

Printre colonişti s-au numărat şi germani. Veniţi din Pricipatul Varşoviei, în 1814, s-au stabilit în ţinuturuile Tighina şi Ismail unde li s-au repartizat 115548 deseatine de teren (125947 ha), câte 60 de deseatine de fiecare familie. În 1822 au sosit alţii, din Wurttemberg, din Bavaria şi din Austria. De asemenea, în 1833, coloniştii germani au înfiinţat Gnadethal, iar în 1834 coloniile Friedenthal şi Lichtenthal. În anii următori au fost constituite satele Hoffnungsthal, Gnadenfeld, Freudenfeld, Mariafeld, ş.a. Statistica din 1826 indică 1846 familii cu 9000 de suflete. În 1816 coloniştii francezi înfiinţau satele Ferchampenoise, Brienne, Paris, pe Cogâlnic. De asemenea, între 1824 şi 1828, coloniştii elveţieni din cantonul Lausanne au constituit satul Saba, pe limanul Nistrului. Coloniştilor germani ş francezi li s-au acordat mari avantaje şi o largă autonomie locală.

În 1817 numărul velicoruşilor din Basarabia era de crica 1200 familii. Restul au venit după această dată, majoritatea fiind alcătuită din fugari. Cazacii au venit din Dobrogea, unde se refugiaseră din vremea Ecaterinei a II-a. Cei care au rămas în Basarabia au format, împreună cu voluntarii moldoveni, colonii sau staniţe militare: Acmangît, Stara-Cazare, Volintirovca (curat românesc) în judeţul Cetatea Albă. În 1828-1829 au luat parte la luptele din Balcani. Tot în Bugeac au fost înfiinţate sate alcătuite din veterani ruşi.

Românii au dominat, cu toate acestea, în perioada următoare anexării, spaţiile rurale, iar satul românesc din Basarabia şi-a păstrat multă vreme structurile şi practicile tradiţionale. Ţăranii români au fost supuşi în continuare regimului existent în cele două principate, beneficiind de libertatea juridică şi aflându-se în raport de dependenţă reală faţă de proprietatea funciară. Dar alături de rusificarea oraşelor, colonizarea, prin consecinţele sale economice, sociale şi politice a reprezentat un fenomen care a contribuit la procesul de dislocare a românilor, servind interesele Rusiei imperiale. Exercitate la oraşe prin intermediul administraţiei, legislaţiei, învăţământului, prin colonizare, deznaţionalizare şi rusificare au atins sensibil, încă din primele decenii ale stăpânirii ruse, elita conducătoare românească: boierimea.

Structura societăţii din Basarabia înfăţişa clasele sociale tradiţionale. Nobilimii, prin aşezămintele din 1818 şi 1828 (Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia şi Aşezământul pentru cârmuirea oblastiei Basarabiei), i s-a fixat statutul, boierii români fiind asimilaţi nobililor ruşi. În urma anexării, boierimii moldovene i-au fost recunoscute drepturile şi privilegiile. În egală măsură a fost garantată proprietatea celor care locuiau în dreapta Prutului. În prima jumătate a secolului al XiX-lea a fost alcătuită Cartea genealogică a dvoreaninilor basarabeni, confirmată în 1845.

Dar odată cu integrarea provinciei în structurile Imperiului, acţiunea de rusificare, de restrângere a privilegiilor, de anulare a drepturilor naţionale s-a intensificat. Odată cu boierii români au fost confirmaţi şi numeroşi funcţionari ridicaţi la ranguri nobiliare. Înnobilarea unui mare număr din rândul străinilor veniţi în Basarabia, precum şi împroprietărirea masivă, aici, a unor nobili din Rusia au slăbit ponderea şi autoritatea nobilimii pământene, diminuându-i puterea de rezistenţă. În timp ce confirmarea noilor veniţi în rândul clasei nobiliare se realiza cu uşurinţă, confirmarea autohtonilor – ca urmare a lipsei actelor şi a şicanelor autorităţilor – era mult mai dificilă. Mulţi boieri au trecut în Moldova. În consecinţă, boierimea română a pierdut mult din omogenitatea şi din forţa sa, diluându-se în masa noilor veniţi, cărora li s-a adăugat un important contingent provenit din rândul boiernaşilor, ridicaţi şi ei la rang de dvoreanini. Rezistenţa (mai ales pasivă) a elitei româneşti avea să fie înfrântă. Nobilii care au rămas se vor încadra treptat în societatea rusă. Cu toate acestea, printre ei unii au avut un important rol pozitiv în rezistenţa naţională, în întreţinerea conştiinţei româneşti.

Clerul autohton al Basarabiei a fost supus rusificării, atât prin intermediul învăţământului duhovnicesc, cât şi prin numirea în parohille moldovene a preoţilor ruşi sau ucrainieni.

Ţăranii, români în marea lor majoritate, şi-au păstrat omogenitatea şi vechiul statut juridic avut înainte de anexare, precum şi libertatea, ca în Moldova, de a încheia contracte cu boierii (nobilii) pe moşiile cărora se afla aşezaţi. Prin ucazul din 24 ianuarie- 5 februarie 1834, stăpânii pământului au fost obligaţi de încheie tocmeli cu ţăranii. În 1846 a fost elaborat un contract normal, publicat şi în limba română, răspândit în rândul ţăranilor, care cuprindea normele în acord cu care puteau fi realizate aceste tocmeli. Ţăranii plăteau dările către stat. În afara capitaţiei (impozitul direct), ei erau îndatoraţi să plătească impozite indirecte, în raport cu veniturile realizate din creşterea vitelor (goştina), din albinărit (deseatina), din produsul viilor (vădrărit şi pogonărit). De asemenea, în afara dijmei din produse, ţăranii aveau obligaţia să presteze havalelele rânduite asupra satelor. Un însemnat număr de ţărani (20%) locuiau pe pământurile oraşelor. Categoria ţăranilor care au fost aşezaţi pe domeniile statului au provenit din rândul celor veniţi din Ucraina sau din interiorul Rusiei, din foştii mazili sau ruptaşi, din rândul militarilor stabiliţi în Basarabia, din ţăranii români existenţi sau strămutaţi aici.

Mazilii şi ruptaşii nu şi-au mai păstrat vechile privilegii şi atribuţii avute în Moldova. În 1847 au fost asimilaţi categoriei odnovorţilor ruşi, fiind trecuţi apoi în categoria ţăranilor aşezaţi pe domeniile statului.

Răzeşii nu erau consideraţi categorie socială distinctă. Erau proprietari în indiviziune pe pământurile lor, ocupând ţinuturile centrale ale provinciei. De asemenea, oamenii de scuteală, aşa cum erau numiţi în Moldova categoriile de ţărani dajnici repartizaţi boierilor pentru slujbe (în raport cu întinderea moşiei sau cu rangul) – scutelnicii, breslaşii şi slugile – desfiinţaţi în Moldova prin Regulamentul organic, au fost asimilaţi ţăranilor dajnici în aceeaşi vreme.

Coloniştii de diverse etnii şi cazacii care s-au stabilit în două aşezări din sudul Basarabiei, unde s-a constituit şi un sat de voluntari, întregeau tabloul societăţii basarabene în deceniile următoare anexării.

În 1812 a avut loc despărţirea unui popor printr-o anexare în urma căreia mai mult de o treime din Principatul Moldovei a fost cuprinsă în Imperiul Rusiei. Procesul dramatic ce a avut loc doi ani mai târziu – până atunci nădejdi neîmplinite făcând pe oameni să creadă în înlăturarea nefirescului hotar – ni l-a descris pertinent Manolache Drăghici. „Ceasurile acelea, scria cronicarul, au fost de plângeri un timp neuitat, pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi venind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziuă bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dinpreună până în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna“ (Manolaki Drăghici, Istoriea Moldovei pe timp de 500 ani până în dzilele noastre, Iaşi, 1857, tomul II, p. 94).
Citește în continuare →

Politica de deznaţionalizare şi asimilare promovată de ţarism în provincia dintre Nistru şi Prut şi mişcarea de rezistenţă a românilor basarabeni în perioada de ocupaţie rusă a Basarabiei constituie o problemă majoră, din păcate puţin cunoscută în România. Printre istoricii din Republica Moldova care manifestă o permanentă preocupare pentru această problematică merită a fi menţionaţi: E. Danu, Gh. Negru, V. Popovschi, I. Colesnic, N. Ciubotaru, D. Poştarencu, A. Moraru, I. Negrei, D. Grama ş.a.
Citește în continuare →