Românism

„Uneltirile Rusiei Sovietice împotriva Basarbiei dărâmă încă una din iluziile legate de socialism: iluzia într-un nonimperialism al concepţiei socialiste. Reprezentanţii la noi ai himerelor socialiste ne cântă de atâta vreme pe toate strunele că ce mare noroc e pentru noi faptul de a avea la spate o Rusie socialistă şi nu una ţaristă care ar însemna războiul imediat şi inevitabil între noi şi Rusia pentru Basarabia.

Dupa patru ani de lupte si privatiuni, prin semnarea la 29 octombrie/11 noiembrie 1918 a armistitiului de la Compiegne, primul razboi mondial se incheie, cel putin ostilitatile. Impactul acestei conflagratii este imens, totusi pentru locuitorii tarilor europene implicate in conflict pacea nu semnifica si sfarsitul problemelor lor. In plan politic, dispar in Europa imperii multinationale, apar noi state, conceptul de auto-determinare a popoarelor devine cel putin in teorie baza noii lumi, iar razboiul civil face ravagii in fostul imperiu tarist.

Pentru romani anul 1918 semnifica in primul rand Unirea, crearea Romaniei Mari. Unirea provinciilor romanesti a fost o consecita a razboiului, insa forta armelor nu a fost factorul dominant, existand o reala dorinta de unire cu statul roman a majoritatii populatiei din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Partium.

In aceasta prezentare vom analiza relevanta si importanta actului de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1decembrie 1918 asa cum este reflectat in presa vremii de la Iasi si Bucuresti. Ne vom opri asupra unor ziare care se declara independente (Universul, Renasterea, Izbanda), cat si foi de partid (Viitorul, Steagul, Indreptarea, Tribuna, Neamul Romanesc). Este interesant de observat gradul de constientizare – in aceste medii de informare – a unirii Transilvaniei cu Romania ca etapa finala in realizarea Romaniei intregite. Romania Mare este considerata ca ceva firesc si necesar. In viziunea gazetarilor, acest moment trebuia sa marcheze pentru toti romanii: inceputul unui vieti mai bune pentru statul roman si pentru ei ca cetateni.

Pe fondul noii situatii internationale – victoria Puterilor Aliate-, in toamna anului 1918, Romania isi recapata forta si speranta refacerii sale si a indepartarii clauzelor pacii de la Buftea-Bucuresti din 24 aprilie/7 mai 1918. La inceputul lunii noiembrie, ziarele din Moldova sau din Muntenia inca ocupata se confruntau cu cenzura si cu probleme legate de lipsa hartiei. Multe dintre periodice sunt publicate pe doar doua pagini. Retragerea armatelor Puterilor Centrale din Muntenia are drept consecinta si suprimarea unor jurnale acuzate de a fi colaborat cu administratia germana, iar la sfarsitul anului 1918 redactiile isi schimba sediul de la Iasi la Bucuresti, altele reapar dupa o intrerupere de doi ani (Universul). Presa indiferent de culoarea politica, considera ca regasirea demnitatii si refacerea de dupa razboi sunt in stransa legatura cu telul care i-a purtat pe romani in marea conflagratie mondiala: unirea cu fratii romani. Intr-un context international nesigur, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Tarii din Chisinau a hotarat unirea Basarabiei cu Romania, actiune care a avut un impact deosebit asupra populatiei din Vechiul Regat. La sfarsitul anului 1918, pe fondul prabusirii Puterilor Centrale si a cresterii tensiunilor din Austro-Ungaria, opinia publica romaneasca spera in constituirea Romaniei intregite. Cazul Basarabiei este vazut ca un exemplu, ca o prima etapa pentru realizarea Romaniei Mari.

In functie de optiuni politice, in ziarele cercetate se considera ca unirea Transilvaniei si Bucovinei nu a devenit posibila decat odata cu dezintegrarea Imperiului Tarist. Astfel Renasterea, preluand unele opinii ale lui P.P. Carp, considera ca in 1916 „s-a renuntat la Basarabia pentru Ardeal“ (Renasterea, I, nr. 138, 12 noiembrie 1918, p. 1). Doua zile mai tarziu in acelasi ziar, pe pagina intai se specifica ca: „Basarabia, Bucovina, Transilvania“ constituie „treptele infaptuirii visului de unire a tuturor romanilor. In general se considera ca romanii din Basarabia era cei care au deschis drumul in realizarea Romaniei Mari, insa fara Transilvania unirea nu este deplina. Aceasta idee a prins contur ulterior, actul de la 1 decembrie 1918 semnificand Unirea pentru tot spatiul locuit de romani. Ziarul conservator Steagul mentiona ca: „dupa Basarabia a venit randul Bucovinei, iar pilda Bucovinei va fi in curand urmata de Ardeal – Ardealul pentru care a patimit Marele Mihai, Ardealul catre care se indreptau de cinci veacuri nazuintele Romanismului de dincoace de Carpati, Ardealul de care tot atata timp isi tine intinse rugatoare bratele catre noi“ (Steagul, nr. 201, 12 nov., p. 1). Acest spatiu ramane pentru opinia publica din Regat piatra de temelie a noului stat, nazuinta suprema. Fara Transilvania, unirea Basarabiei si Bucovinei ar fi incompleta.

In presa de la Bucuresti si Iasi odata cu certitudinea infrangerii Germaniei din toamna anului 1918 desavarsirea unitatii nationale capata contur: „intre hotarele formate de Tisa, Nistru, Dunare si Marea Neagra, nu va mai fi un tot etnic romanesc -, va fi un stat unitar roman“ (Steagul, IV, nr. 201, 12 nov. 1918, p. 1). Se ajunge chiar ca in Neamul Romanesc din 6/18 noiembrie 1918 sa fie publicat un articol ce punea problema situatiei aromanilor de la sud de Dunare (Neamul Romanesc, XIII, nr. 307, 6 nov. 1918, p. 3).

Un alt aspect legat de constientizarea opiniei publice a semnificatiei si a necesitatii Unirii depline este amintirea lui Mihai Viteazul. Numele sau apare foarte des in toate ziarele indiferent de culoarea politica. In noiembrie 1918 sunt organizate manifestari in memoria domnitorului. Pe 8 noiembrie au loc la Bucuresti si la Iasi mari procesiuni dedicate primului unificator al tarii. Cu aceste ocazii multimea striga: „Traiasca Romania Mare“ (Universul, XXXVI, nr. 11, 10 nov. 1918). Se tin cuvantari in care se reaminteste ca exemplul lui Mihai Viteazul trebuie luat in considerare si pentru acel moment. Mihai Viteazul nu este numai eroul de la Alba-Iulia ci cel care a unificat toate cele trei tari romane. Prin actul lui Mihai Viteazul, Alba Iulia devine „cetatea sfanta“ simbol al unitatii dar si al precedentului. Unirea apare ca un act constient, o dorinta de sute de ani care se indeplineste in 1918.

Pe parcursul lunilor noiembrie si decembrie asistam in presa romaneasca la pregatirea opiniei publice a unirii Transilvaniei cu Romania. In numeroase articole sunt prezentate istoria Transilvaniei, situatia demografica, cultura aspecte legate de probleme politice si sociale ale momentului. Opinia publica romaneasca nu este informata numai de evenimentele de peste Carpati, de asemenea apar mai ales dupa 1 decembrie 1918 articole prezentand o serie de personalitati din Transilvania: Iuliu Maniu, Stefan C. Pop. Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Pop de Basesti, Vasile Goldis, episcopul Hossu, episcopul Miron Cristea. In preajma zilei de 1 decembrie se observa o crestere a numarului de articole ce au ca subiect Ardealul si locuitorii sai.

In concordanta cu epoca si dreptul la autodeterminare in presa romana se face o istorie a drepturilor noastre istorice a tinuturilor dintre Nistru si Tisa: „Romania nu cere decat bun dreptul ei, nu vrea nimic ce nu-i al ei“ (Universul, XXXVI, nr. 15, 14 nov. 1918, p. 1).

Prezentarea situatiei politice a momentului din Transilvania constituie un alt subiect ce apare in presa din Regat. Aceste articole sunt relativ numeroase, dar insa nu sunt de mari dimensiuni. Se mentioneaza constituirea Consiliului National Roman, discutiile esuate ale liderilor romani cu maghiarii etc. In unele cazuri situatia din Transilvania este tratata in acelasi articol in care se mentioneaza cum decurg evenimentele in Bucovina (Renasterea, I, nr. 133, 7/20 nov. 1918, Romanii de peste munti, p. 1). Sunt publicate manifestele Consiliului National Roman, informatii despre lideri sau mentiuni despre viitoarea Adunare de la Alba-Iulia. Ziarul Universul din 19 nov./2 dec. 1918 prezinta propria sa viziune despre ceea ce a avut loc la Alba-Iulia, fara a avea insa suficiente informatii legate de acest eveniment „atmosfera simbolica in numele mitropoliei intemeiata de Mihai“ (Universul, XXXVI, nr. 20, 19 nov. 1918, p. 1) Interviul cu un delegat, Popovici, al liderilor romani din Transilvania, dat ziarului Indreptarea este preluat imediat de mai multe ziare.

Pentru romanii acelei epoci,  ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 are o dubla semnificatie: pe de-o parte evenimentul de la Alba-Iulia pe de alta parte reintoarcerea suveranilor in Bucuresti. Analizand reflectarea acestor doua momente in presa vremii se observa ca stirile despre suverani sunt publicate mai repede in presa, sunt mai clare si explicite. De asemenea, difera marimea spatiului acordat. In majoritatea publicatiilor cercetate acestor momente le sunt rezervate prima pagina, zilele in care apar sunt diferite. Stiri sigure despre ce s-a hotarat la Alba-Iulia apar din 22 nov./5 dec. si mai detaliate in ziua de 23 nov./6 dec.. Initial, apar pe prima pagina scurte stiri ce descriu in punctele sale esentiale cum s-a desfasurat si ce s-a hotarat la Marea Adunare de la Alba Iulia. A doua zi (pentru unele periodice 23 pentru altele 24 nov.) ziarele din Bucuresti si din Iasi rezerva prima pagina importantei momentului de la Alba-Iulia, punand insa accentul pe prezentarea documentelor oficiale (rezolutii, apeluri catre Rege sau romani, discursuri ale liderilor ardeleni). Viitorul din 23 nov./6 dec. 1918 acorda aproape doua pagini si jumatate (pp. 1-3) din patru unirii Ardealului. Titlul este sugestiv: „Cum s-a intregit Neamul Romanesc“. Titlul din Universul se numeste: „Actul istoric de la Alba-Iulia“, iar in Izbanda: „Transilvania s-a unit cu Romania“. Informatii apar pe prima pagina si in ziarul Steagul, Lumea. Domina insa documentele oficiale sau discursurile tinute la Alba-Iulia de fruntasii ardeleni. Descrierea desfasurarii evenimentului nu ocupa decat o mica parte a articolelor. Daca Universul initial anunta participarea a 150.000 de persoane a doua zi revine considerand numarul participantilor la 100.000 de sateni si 10.000 de intelectuali, „cu conducatorii lor sfatosi si cu prelatii“ (Universul, XXXVI, nr. 25, 24 nov. 1918, p. 1). O alta cifra vehiculata in ziarul Steagul este cea de 200 000 de oameni (Steagul, IV, nr. 212, 24 nov. 1918, p. 1). Adunarea capata un caracter reprezentativ, potrivit ziarului Izbanda prin prezenta romanilor din toate paturile sociale si din toate partidele (Izbanda, I, nr. 26, 24 nov., 1918, p. 1). Sunt mentionati si cine participa din partea presei (ziarele ardelene in primul rand). Presa romana va prezenta si situatia politica a Transilvaniei: Consiliul Dirigent alcatuit din 15 ministri, cu atributii executive provizorii pana la unificarea definitiva.

Trebuie sa avem in vedere  simbolistica si importanta data manifestarii de la Alba Iulia in presa din vechiul Regat. Astfel ziua de 1 decembrie apare ca „zi sfanta“ (Universul, XXXVI, nr. 20, 19 nov. 1918, p. 1) ce poarta pecetea unei „solemnitati istorice“ (Lumea, I, nr. 30, 28 nov. 1918, Porumbelul de la Alba Iulia p. 1) si „va ramane peste veac in calendarul neamului si ea va aduce aminte generatiilor de maine savarsirea unirii tuturor romanilor din toate tinuturile Basarabiei, Bucovinei, Ardealului alaturi de mama lor de care au fost despartite pe urma vitregiei soartei ce s-a abatut asupra acestui neam de acelasi sange si cu aceeasi limba“ (Universul, XXXVI, nr. 25, 24 nov. 1918, p. 1). Unirea Transilvaniei cu Romania este considerata a fi „visul de secole infaptuit“ (Viitorul, XI, nr. 3183, 24 nov. 1918, p. 1). 1 decembrie devine cea mai mare sarbatoare „pe care au avut-o romanii vreodata“ (Indreptarea, I, nr. 181, 24 nov. 1918, p. 1). Legatura cu istoria apare si prin rememorarea lui Mihai Viteazul, legatura amplificata si datorita locului ales: Alba-Iulia. Remarcam faptul ca se incearca construirea imaginii de intregitor a lui Ferdinand I din perspectiva de continuator al operei lui Mihai Viteazul: „Visul trait o clipa de eroul de la Turda ia astazi fiinta sub sceptrul Regelui Ferdinand, sub care se mandresc astazi pe langa vechile tari romanesti si Basarabia si Bucovina“( Viitorul, XI, nr. 3178, 19 nov. 1918, p. 1). Aceasta zi apare ca simbol nu numai pentru romanii ardeleni ci pentru toti romanii. Crearea Romaniei Mari apare in presa ca ceva magic, un ideal indeplinit, o unire pentru vesnicie. Nu se acorda un spatiu foarte mare acestui eveniment, caracterul descriptiv nu este o trasatura a articolelor dedicate actului de la Alba Iulia sau celor care trateaza unirea celor trei provincii ca ansamblu. Suntem inca intr-o lume dominata de razboi, de foamete si boli, iar modalitatile de exprimare a ziaristilor reflecta intr-o anumita masura realitatea. Actele oficiale de la Alba-Iulia si discursurile liderilor ardeleni devin purtatoare de cuvant a unitatii si a dorintei romanilor din Transilvania. Semnatarul articolului despre adunarea de la Alba Iulia din Indreptarea incheie prin urmatoarele cuvinte: „Eu unul robul tau multumescu-ti Tie Doamne ca am vazut si aceasta, de acum pot inchide pleoapele linistit“( Indreptarea, I, nr. 181, 24 nov. 1918, p.1).

La Alba-Iulia participa si delegati din celelalte provincii locuite de romani: acest fapt este mentionat si in presa: din Basarabia, Bucovina, reprezentanti ai armatei romane. Totusi, nu armata romana este cea care a eliberat Transilvania, insa steagul „care a invins la Marasesti isi intinde binecuvantarea-i glorioasa asupra stramosescului Ardeal, asupra tinuturilor romanesti ale Banatului, Crisanei si Maramuresului …“ (Viitorul, XI, nr. 3183, 24 nov. 1918, p. 1). Romania Mare prefigurata mai ramane sa-si consolideze situatia si sa-si delimiteze precis hotarele in raport cu noile state vecine. Sub acest aspect armata romana va juca un rol important. Statul Major al Armatei condus de generalul Prezan lanseaza o proclamatie catre Ardeal prin care se arata ca: „pasind cu dragoste frateasca pe pamantul Transilvaniei, ostirea romana vine in numele unor drepturi nationale si omenesti pentru a garanta libertatea deplina a tuturor“(Steagul, IV, nr. 206, 17 nov. 1918, p.1).

Unirea pare in sfarsit a fi deplina: „Unirea Romanilor de peste munti cu Romania Libera venita la un interval de timp asa scurt dupa unirea Basarabiei si a Bucovinei desavarseste idealul integral al romanismului intr-un chip neasteptat si miraculos de favorabil romanilor“ (Steagul, IV, nr. 231, 25 dec. 1918). Noile granite, inca necucerite in intregime si nici recunoscute de Marile Puteri sunt percepute ca drepte si firesti hotare (Viitorul, XI, nr. 3183, 24 nov. 1918, p.1).

Dupa 1 decembrie, Ardealul nu dispare din peisajul publicistic din Regat, din contra. Delegatiile acesteia sunt primite cu mult fast de catre populatie, guvern si Rege.Razboiul incheiat, fortele politice romane – vechi si noi partide – depun efortul pentru a atrage electorat pentru viitoarele alegeri. Votul universal si legea agrara modifica intru-catva scena politica a tarii. Transilvania este la randul ei inclusa in acest angrenaj. Astfel in Neamul Romanesc, Nicolae Iorga adreseaza o invitatie gruparilor democratice din vechil Regat, Basarabia, Bucovina si „intamplator din Ardeal“ pentru o consfatuire in ziua de 1/14 dec. 1918. Cu aceasta ocazie se va constitui Partidul Nationalist Democrat. Liderii politici din Vechiul Regat sunt preocupati de strangerea legaturilor cu fruntasii din Transilvania.

Autor: Andrei Florin Sora
Sursa: Culture Pass

Revenirea Basarabiei în anul 1918 la neamul românesc a asigurat pe parcursul întregii perioade de pînă în 1940 o adevărată renaştere naţională şi spirituală a românilor basarabeni. Anume în 1918-1940 s-a constituit aici o adevărată intelectualitate naţională.

Pentru prima dată în istoria acestui ţinut, forţele spiritualităţii româneşti, vastele acumulări culturale, naţionale, umane şi sociale s-au materializat într-un salt calitativ care s-a produs în perioada interbelică.

După 1918 s-au produs schimbări colosale în sistemul învăţămîntului public din Basarabia, a fost lichidat caracterul lui colonial rusesc. În afară de şcolile ruseşti, evreieşti, nemţeşti, au fost deschise şcoli naţionale româneşti. Fiecărui elev i s-a oferit posibilitatea de a studia în limba sa maternă. Guvernul României a înţeles de la bun început necesitatea răspîndirii ştiinţei de carte în mediul basarabenilor drept condiţie indiscutabilă a progresului general al statului românesc. Nu întîmplător deja în Constituţia României din 1923 a fost introdus dreptul la învăţătură. Partidul Naţional Moldovenesc încă din martie 1917 a înaintat cerinţa cu privire la naţionalizarea şcolilor, precum şi la crearea şcolilor primare şi medii româneşti, introducerea limbii române ca limbă oficială în administraţia Basarabiei. În iunie – iulie 1917 au fost organizate de către P. Gore, V. Stroescu primele cursuri pentru învăţătorii de limba română din Basarabia.

Programul Partidului Naţional-Liberal, adoptat la 27 noiembrie 1921, prevedea următoarele sarcini: 1) îmbunătăţirea învăţămîntului rural pentru majoritatea populaţiei Basarabiei, 2) lichidarea analfabetismului, 3) construirea în fiecare localitate rurală a unei şcoli săteşti, 4) asigurarea fiecărei şcoli cu cadre didactice (un învăţător la 50 de copii).

După Unirea din 1918, ideea şcolii naţionale a fost realizată fără nici un obstacol din partea autorităţilor statului. Deja către anul 1920 în Basarabia începe un mare proces de construcţie a localurilor pentru şcolile săteşti. Aproape în fiecare sat s-a ridicat cîte o clădire pentru şcoala primară, care la început avea trei-patru săli de clasă, o cancelarie pentru profesori, un cabinet pentru directorul şcolii, mai apoi ridicîndu-se şi pentru şcolile secundare, licee, gimnazii, şcolile normale clădiri mari, frumoase, luminoase. Către anul 1924, în Basarabia funcţionau deja mai mult de 1700 de şcoli primare naţionale.

La 26 iulie 1924 a fost promulgată Legea cu privire la învăţămîntul primar şi secundar al statului românesc. Această nouă “constituţie” a statului prevedea măsuri concrete pentru dezvoltarea învăţămîntului în tot statul românesc, inclusiv în Basarabia: se aproba dreptul la învăţătură pentru toţi copiii, indiferent de sexul, naţionalitatea şi rasa lor, se introducea învăţămîntul primar şi secundar obligatoriu, cu o durată de 7 ani, din care ultimii ani erau destinaţi învăţămîntului practic, se trasa trecerea la învăţămîntul de 7 ani în timp de 5 ani (art. 57) şi lichidarea deosebirilor dintre şcolile săteşti şi cele de la oraş.

Datele statistice din anul 1897 arată că, în Basarabia, ştiutori de carte erau numai 19,4% din populaţie, iar între moldoveni numai 10,3%; în România – 22%, în Transilvania (1900) – 41,4%, în Bucovina – aproape 45%. Între anii 1918 şi 1940, în Basarabia au fost deschise 189 şcoli urbane şi 1721 şcoli rurale, cu 275.637 de locuri, ceea ce însemna că aproape în fiecare sat a fost deschisă cîte o şcoală. În afară de aceasta, în Basarabia au funcţionat circa 30 de şcoli medii. Numărul şcolilor profesionale a crescut de la 9 în 1919 pînă la 19 în 1926, iar numărul elevilor, respectiv de la 175 la 1048.

Un anumit rol în pregătirea cadrelor de muncitori l-au jucat şcolile de meserii din Bălţi, Floreşti, Soroca, Orhei, Cetatea Albă, Ismail. Către anul 1940, în Chişinău funcţionau: gimnaziul industrial casnic ( directoare E. Antonescu), gimnaziul industrial SON ( directoare A. Ionescu), şcoala de contabilitate ( director A. Munteanu), liceul industrial de fete ( directoare A. Negrescu), patru şcoli comerciale de stat pentru cursul inferior, o şcoală pentru cursul superior comercial şi două şcoli pentru preparaţiile practice.

S-a dezvoltat învăţămîntul mediu de specialitate pentru pregătirea cadrelor pedagogice. În 1927, în Basarabia erau 10 şcoli normale cu 1932 elevi (1300 băieţi şi 632 fete), 21 licee de băieţi (1402 elevi) şi 14 licee de fete (3225 eleve).

Un anumit rol în pregătirea agronomilor, viticultorilor, zootehnicienilor l-au jucat şcolile medii agricole de specialitate. În 1927, în Basarabia funcţionau: Şcoala naţională de viticultură din Chişinău, şcolile inferioare de agricultură din Cucuruzeni, Grinăuţi, Purcari, Cricova, Cupcui, Manzîr, Brînzeni şi şcoala de viticultură din Saharna – cu trei şcoli mai mult decît în anul 1918. De asemenea, s-a majorat numărul elevilor de la 400 în 1918 la 700 în 1926. Dacă în 1917 şcolile agricole aveau 950 ha de pămînt, în 1926 vorbim de circa 4000 ha. Dacă pînă în 1918 cursurile se ţineau în ruseşte, după Unire s-a trecut la limba română, au fost revăzute programele de studii, s-au introdus programe noi analitice.

În Basarabia s-a dezvoltat şi învăţămîntul particular. Către anul 1926 funcţionau două şcoli particulare speciale, 45 grădiniţe de copii particulare, 39 şcoli particulare cu programul statului (4500 elevi), nouă şcoli primare cu program propriu (1640 elevi), o şcoală medie particulară (168 elevi) şi nouă licee particulare de băieţi (598 elevi), şapte licee particulare mixte (451 elevi), opt licee particulare de fete (553 eleve). Aceste şcoli au fost deschise în fond de reprezentanţii populaţiei ruseşti, evreieşti şi germane. Numai în Chişinău, către anul 1940 funcţionau 50 şcoli primare, inclusiv 17 şcoli mixte, 13 şcoli de fete, 14 şcoli de băieţi, şase şcoli evreieşti, 11 licee, trei gimnazii, Şcoala normală de învăţători “Mihai Viteazul”, Şcoala normală eparhială, Seminarul de Teologie,Şcoala de contabilitate. Se deosebeau prin calitatea pregătirii elevilor Liceul militar “Regele Ferdinand I” ( director C. I. Cealîc), Liceul comercial de băieţi (director Eberman), Liceul de fete “Principesa Dadiani” (director R. Galin), Liceul de fete “Regina Maria” (directoare A. Negrescu), Gimnaziul “Mihai Eminescu” (director N. N. Moroşanu), Gimnaziul industrial casnic (directoare E. Antonescu), Liceul “B. P. Hasdeu” (director V. Harea), Liceul eparhial (director M. Uşinevici Dumitrescu) şi altele.

România a creat o bază materială bună pentru şcolile Basarabiei. În anii 1918-1940 au fost construite 1760 clădiri noi pentru şcoli. România a construit în 10 ani cît n-a constuit regimul ţarist rus în mai bine de 100 de ani. S-a dezvoltat o reţea întreagă de şcoli speciale, la care nici nu se putea visa pînă în 1918: şcoli-internat de băieţi, şcoli pentru pregătirea conducătorilor şi educatorilor grădiniţelor de copii, şcoli primare pentru handicapaţi, precum şi grădiniţe de copii. Numai din 1918 pînă în 1924, în Basarabia, au fost deschise 26 grădiniţe cu un contingent de 1180 copii. Pînă în 1917 în Basarabia nici nu se ştia de grădiniţe de copii. Între anii 1918-1940 s-au construit clădiri pentru circa 50 grădiniţe pentru copiii români, evrei, ucrainieni, ruşi şi alte naţionalităţi.

Sistemul de învăţămînt românesc era prielnic naţionalităţilor conlocuitoare. Şcolile primare, secundare, gimnaziile, liceele au fost asigurate cu cadre bine pregătite. În sistemul didactic deja în anul 1926 s-au încadrat 4917 învăţători, ceea ce e de 12 ori mai mult decît în anii 1919-1920. Fiecare liceu, gimnaziu desfăşura o vastă activitate de educaţie şi culturalizare. La Liceul de băieţi “Alexandru Donici” din Chişinău activa “Societatea pentru studierea limbii şi literaturii române” condusă de profesorul Al. Nicu, corul elevilor, filiala basarabeană a asociaţiei “Astra”, care organiza excursii cu elevii.

Consecinţe pozitive a avut studierea obiectelor în limba maternă. Copiii de moldoveni nu erau “sălbatici” cum striga V. Purişchevici, fostul deputat din Basarabia în Duma rusească în 1911. Moldovenii posedau aptitudini foarte bune pentru carte, erau talentaţi, stăruitori, disciplinaţi, aspirau spre o cultură naţională românească bogată.

S-a schimbat complet conţinutul teoretic şi ideologic al învăţămîntului. Dacă pînă în 1918, în şcolile din Basarabia, se propaga ideologia colonială rusă (misiunea de “eliberare” a Rusiei ţariste în Balcani, unitatea imperiului rus, unitatea duhovnicească, existenţa unui singur popor etc.), acum la baza conţinutului sistemului de învăţămînt au fost puse ideile patriotice ale neamului românesc, ideile luptei pentru independenţă, eroismul în lupta de veacuri pentru supravieţuire. Programele unice româneşti au contribuit la încadrarea reuşită a învăţămîntului din Basarabia în sistemul de învăţămînt românesc, care-şi cucerise un mare prestigiu în Europa.

Au existat şi greutăţi prin care a trecut învăţămîntul public din Basarabia. Nu fiecare ţăran basarabean avea posibilitatea de a-şi da copiii la şcoală. Era lipsă de îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru elevi. Era insuficient numărul de şcoli şi de învăţători. Statistica Ministerului de instrucţiune din 1925 recunoştea că, pentru a completa toate golurile din învăţămîntul primar şi a trece la sistemul de 7 clase în toate şcolile din România, inclusiv din Basarabia, era nevoie de 24.000 de învăţători. În 1932 frecvenţa în Basarabia constituia 53,6% din tot numărul copiilor (58,8% pentru băieţi şi 44% pentru fete), iar pe întreaga Românie, de 70,8% (74% pentru băieţi şi 66% pentru fete).

La capitolul frecvenţă şcolară, în 1918-1940, România se afla între primele 30 de state dezvoltate din lume, în 1932 ocupa locul al 26-lea cu 70,8%, URSS avea 70%. Recensămîntul din 1930 a arătat că numărul ştiutorilor de carte s-a majorat de la 10,3% în 1917 pînă la 38,1% în 1930, iar în general în România – 57%.

În comparaţie cu cel primar şi secundar, învăţămîntul superior a cunoscut în Basarabia un progres mai lent. Aici au funcţionat două facultăţi ale Universităţii din Iaşi: Facultatea Agricolă, în frunte cu decanul său, profesorul Agricola Cardaş, şi Facultatea de Teologie, în frunte cu decanul Popescu-Prahova. La aceste facultăţi, cu o bază materială bună, îşi făceau studiile peste 2000 de studenţi.

Învăţămîntul superior în Basarabia făcea abia primii paşi. Un număr considerabil de studenţi basarabeni îşi făceau studiile la universităţile din Cernăuţi, Iaşi, Bucureşti, Cluj, la instituţiile de învăţămînt superior din Franţa, Germania, Cehoslovacia, Belgia. În aceste condiţii, Gala Galaction propunea să fie deschisă în Basarabia o universitate, dar această idee frumoasă n-a fost realizată, deoarece Basarabia a fost reocupată de bolşevicii ruşi în 1940.

Dar, în general, învăţămîntul primar, secundar, profesional şi superior a constituit un puternic instrument de implantare şi dezvoltare a culturii româneşti, de care au profitat toate clasele sociale basarabene. De la Hotin pînă la Reni şi Ismail, şcoala românească din Basarabia a făurit mulţi intelectuali. Ea a format multe personalităţi care au activat şi în perioada postbelică. Ar fi fost imposibil să avem o cultură naţională fără şcoala românească din Basarabia interbelică.

Basarabia anilor 1918-1940 nu mai era aceea din 1917. Sute de mii de copii au absolvit şcoala românească, încadrîndu-se pregnant în viaţa spirituala a României reîntregite.

Prof. Niculae SURUGIU

Tănătari – ţinutul Tighina

Pe parcursul întregii perioade interbelice, URSS nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România, efectuată în urma votului Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie 1918 şi în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare (aşa-numitul principiu Lenin-Wilson).

În următorii ani după Unire, Moscova întreprinde o serie de acţiuni pentru a redobândi provincia pruto-nistreană, dar în urma eşecului conferinţei româno-sovietice de la Viena şi a insuccesului rebeliunii de la Tatarbunar, decide crearea unei republici moldoveneşti dincolo de Nistru, pe teritoriul Ucrainei. Creată la 12 octombrie 1924, cu capitala la Balta, apoi după 1929 la Tiraspol, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească avea menirea să permanentizeze la nivel internaţional „problema basarabeană”. În opinia unui propagandist din epocă, Vladimir Dembo, RASSM nu era altceva decât „Basarabia în miniatură”. Citește în continuare →