Românism

Moş Dumitru Ene din Măgurele, Ungheni, mă trage de mână şi îmi spune pe şoptite: „Da’ matale ştii ceva despre Boghiu?”. „Ştiu”, îi răspund. „Nu despre acela de la Chişinău.” „Despre cel de la Condrăteşti”, insist eu. „La noi, aici, nu a existat putere sovietică”, se laudă moşul. „Da’ despre Armata Neagră ştii ceva?…”, mă verifică din nou.

După ce s-a convins de cunoştinţele mele, îmi şopteşte, deşi eram doar noi doi, că a cântat pe la nunţi cu nepotul luptătorului anticomunist Filimon Boghiu. Apoi a trecut la Armata Neagră, relatându-mi despre tinerii luptători şi fetele acestora pe la care se ascundeau în timpul prigoanei kaghebiste.

Locul în care activiştii s-au simţit „altfel”

Valea Culei este o regiune care nu a beneficiat de „progresul” civilizaţiei sovietice, de aceea locuitorii raionului Ungheni, când vorbesc despre această zonă, o fac cu o anumită mândrie că locuiesc în altă parte a acestui raion. Însă odată ce calci în aceste sate, fiecare om trecut de prima tinereţe îţi povesteşte cu entuziasm de grupările militare care au luptat împotriva regimului sovietic, indiferent cu ce treabă te afli la ei în ospeţie. Astfel am aflat despre cazul lui Simion Mărgărint, membru al Armatei Negre, omul care s-a ascuns 25 de ani într-un bordei, în partea de sus a satului Sineşti, pentru a scăpa de prigoana kaghebeului. Citește în continuare →

Românii uitaţi: moldovenii din stânga Nistrului.

© TVR 2000

Regie: Marian Voicu
Imagine: Radu Vizitiu
Asistent imagine: Dãnuţ Olariu
Editor imagine: Viorel Creangã, Dragoş Brehnescu
Ilustraţie muzicalã Silviu Iuraşcu

Vă propun spre lectură cartea Părintelui Adrian Făgețeanu, “Viața mea. Mărturia mea”, apărută la Editura Areopag.

Fragment: 

“…Eu sunt născut în 1912. În 1914, s‑a declarat războiul mondial. În satul nostru a venit o ceată de chirghizi din Rusia, foarte sălbatici. Nu numai că prădau tot ce era – şi cai, şi vaci, şi viţei, şi gâşte, şi găini, şi tot ce avea omul, dar erau brutali. Dacă nu înţelegeai ce vorbeau ei – şi cine să înţeleagă ce vorbeau chirghizii, nu? –, dădeau cu patul armei în spate, au tras şi cu puşca în oameni. Erau foarte violenţi, foarte sălbatici. / …Mama era cu mine şi cu sora mea, mai mică cu doi ani ca mine, deci abia avea câteva luni, abia se născuse. Şi ce‑a făcut mama? A ascuns caii în şură, la uşa de la şură a pus snopi peste snopi, că astupau uşa, iar cailor le‑a dat şi ovăz şi fân, ca ei să ronţăiască, să nu necheze, să nu ştie chirghizii că acolo sunt cai. Şi ei au trecut pe acolo, s‑au uitat şi la şură, şi în grajd, şi în toate părţile şi nu au luat caii. Când ei au trecut în alt sat, mama a pus caii la haraba – harabaua e mai mare decât o căruţă obişnuită –, a pus porumb, grâu, făină, toate hainele, covoarele. Mama mâna caii, pe sora mea o ţinea în braţe şi mâna şi caii, iar pe mine m‑a dat în seama unei fetiţe din vecini. Vecinii ne-au rugat: „Dacă vă refugiaţi, luaţi‑o şi pe fata mea, să nu vie chirghizii să‑i facă vreun rău”. Şi ne‑am refugiat cu sute, sute, sute de căruţe… Nu numai din satul nostru, ci din toată regiunea Bucovinei.”

Volumul este disponibil şi în varianta electronică aici.

Sursa: http://ciprianvoicila.blogspot.com

Etichetati drept teroristi sau eroi ai neamului, batuti si umiliti crunt in anii de carcera din Transnistria, eliberati pe rand, ignorati de autoritatile de la Chisinau, onorati si decorati de cele de la Bucuresti, Andrei Ivantoc, Tudor Petrov Popa si Alexandru Lesco, cei trei moldoveni condamnati dupa razboiul civil moldo-transnistrean din 1992, spun la unison ca nu regreta nimic si vor continua lupta, de data aceasta cu instrumente politice. Ivantoc, Popa si Petrov spun, mai mult sau mai putin raspicat, ca vor intra in politica, dar nu s-au decis daca acest lucru se va intampla in Moldova sau in Romania. Nu se vor opri, declara ei, fiindca idealurile pentru care au stat aproape 15 ani in puscarie sunt la fel de indepartate.

Cei trei au fost decorati de presedintele Basescu cu “Ordinul National Steaua Romaniei in grad de Cavaler”. De la premierul Calin Popescu Tariceanu au primit bilete de vacanta, la munte si la mare, unde vor urma tratamente de refacere dupa lunga perioada de detentie. Uniunea Juristilor din Romania le-a oferit medalia de merit.

» Reporter: Cand v-au eliberat din inchisoare, ati incercat sa fugiti inapoi in Transnistria, dar ati fost prins si scos cu forta peste Nistru. Veti mai incerca sa va intoarceti in acel teritoriu?
— Andrei Ivantoc: Eu nici n-am iesit. Pe mine m-au scos fortat. Ne-au alungat din tara, din casa noastra. Ne-au spus ca, de ne intoarcem, vom fi arestati sau chiar impuscati. Noi vom incerca sa dam in judecata pentru asa-zisul proces, mai ales ca sentinta nu a fost legitima si nu o recunoastem. Citește în continuare →

,,Se clatina comunismul si cred ca vom invinge”

» Reporter: Toate onorurile de care aveti parte in ultima luna – decoratii, medalii, bani – nu vin cam tarziu?
— Alexandru Lesco: Mai bine mai tarziu decat niciodata. Eu sunt eliberat de trei ani si m-am mai ciocnit de chestiile astea. Noi am simtit caldura asta peste tot, nu caldura de afara, ci de la oameni, de la felul cum ne-au inconjurat aici, in Romania. Eu traiesc acum la Chisinau, dar ma socot si la Chisinau in Romania.

» Curtea Europeana a Drepturilor Omului a condamnat, in 2004, Rusia si Moldova la plata unor despagubiri morale pentru dumneavoastra si colegii dumneavoastra. Ati primit banii?
— Da, i-am primit. stiu ca era in sentinta un termen de trei luni pentru plata. Moldova s-a conformat dupa doua saptamani, in schimb Rusia a asteptat pana in ultimul moment. Ne-au platit toata suma si mie, si colegilor mei. Dar eu zic ca mai important in sentinta aia era ca s-a cerut eliberarea neconditionata a colegilor mei si asta nu s-a respectat.

» De ce tineti atat de mult la Transnistria? V-ati nascut acolo? Familiile dumneavoastra sunt peste Nistru?
— Nu, eu doar am facut facultatea la Tiraspol, iar colegii mei au lucrat acolo. Toti suntem din Republica Moldova, iar familiile noastre locuiesc la Chisinau, dar Transnistria este pamant romanesc si asta e cel mai important. Citește în continuare →

Tudor Petrov-Popa (născut în 1963), este un politician român, luptător pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova în cadrul conflictului din Transnistria. Unul din cei mai activi şi dur luptător al Grupului “Ilaşcu”. El a fost arestat la Tiraspol în data de 4 iunie 1992 de forţele separatiste transnistrene, cu ajutorul serviciilor secrete ruse (GRU). A condus operaţiunea de arestare căpitanul GRU Victor Gusan, în prezent şeful Imperiului financiar din Transnistria “Sheriff”. Tudor Petrov-Popa, ultimul deţinut din grupul „Ilaşcu”, a fost eliberat la 4 iunie 2007 după 15 ani de detenţie în închisorile regimului separatist din Transnistria.

,,M-au chemat sa lupt impotriva Moldovei, ca am facut armata in Afganistan”

» Reporter: Ce veti face de acum incolo?
— Tudor Popa: Voi continua sa lupt, evident, lupta politica. Daca nu ne-or inchide si-n Chisinau.

» Ati primit amenintari in sensul asta?
— Nu, nu, glumesc. Transnistrenii au mai stat pe langa noi, imediat dupa ce am iesit. Dar pe urma nu-i mai observ. Poate sunt, poate nu.
» Aveti de gand sa ramaneti in Romania? Sau sa intrati in politica?
— Nu stiu inca, nu imi dau seama. E cam devreme sa ma intrebati. Dar sa ma vindec, sa ma odihnesc oleaca si apoi vedem.

» Ce faceati inainte de razboiul moldo-transnistrean din 1992? Ce v-a determinat sa va implicati in acest conflict?
— Pai lucram la fabrica de bumbac. Vedeam cum s-a inceput tot, grevele care erau. Opreau lumina si spuneau ca poporul se revolta ca nu doreste sa se uneasca cu Moldova, cu Romania. Dar noi stiam ca numai doi-trei faceau asta. Citește în continuare →

Ştefan Pirogan s-a născut în satul Rădoaia, Judeţul Bălţi, (acum Raionul Sîngerei). Între anii 1923-1934 este ales de trei ori ca primar al municipiului Bălţi.

A participat la Primul Război Mondial în armata ţarului la Odessa, şi a luat parte la evenimentele Unirii. A fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Pe 13 iunie 1941, după ocuparea Basarabiei de către URSS, Ştefan Pirogan a fost arestat de către sovietici şi întemniţat într-un lagăr din Munţii Ural unde a murit trei ani mai târziu în vârstă de 52 de ani.

Fiul său, Vadim Pirogan a fost un scriitor şi deţinutul politic basarabean, fondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Veteranilor Armatei Române.

Sursa: Wikipedia.org

Vadim Pirogan, (1924-2007) a fost preşedintele Asociaţiei Victimelor Regimului Communist si a Veteranilor de Razboi ai Armatei Romane din Republica Moldova din 1999. A fost ales dupa decesul patriotului roman Dumitru Crihan, fiul lui Anton Crihan care a facut Unirea Basarabiei cu Romania în 1918. Vadim Pirogan s-a nascut la Bălţi din parinti ţărani. Tatăl Stefan, din satul Rădoaia a participat la primul război mondial în armata ţarului la Odessa, “conţopist” şi a luat parte la evenimentele Unirii. In 1923-34 este ales de 3 ori primar al oraşului Bălţi, fiind om cinstit şi drept. A fost în partidul lui Constantin Stere, cel mai mare om politic pe care l-a avut Basarabia.

Prin casa facuta din nuiele a lui Stefan Pirogan de la Pamanteni, Balti au trecut pameni de vaza: Constantin Stere, Pan Halipa, Anton Crihan, Mos Ion Codreanu, Ion Pelivan, Emanuil Cateli, Costache Leanca, fosti deputati în Parlamentul Tării, pana in 1940, azi trecuti sub valurile uitarii.Stefan Pirogan, deşi simpatizant al socialismului, a fost arestat la 13 iunie 1941 si a decedat de foame, frig, boli in lagărul sovietic Ivdeli, în munţii Ural, la vârsta de 52 de ani. La 25 iunie 1941 este arestat Vadim Pirogan ca spion român, absolvent a 5 clase a Liceului renumit “Ion Creanga” din Balti , inscris pe lista de refugiere in Romania. Citește în continuare →

UN MARTIR AL NEAMULUI ROMÂNESC

Mihail Kogălniceanu nu a fost un profet, ci un mare om politic, un filisof, talentat orator şi scriitor. Dar, încă în anul 1878, într-o scrisoare datată cu 26 ianuarie scria:

„Deie Domnul să mă înşel, dar vor veni multe furtuni pentru acest petic de pământ numit Basarabia românească”[1].

Cu regret, a avut dreptate! Venit-au furtuni! Şi în aceste furtuni (social-politice-Al.M) au nimerit în primul rând băştinaşii, care pentru restabilirea unui adevăr istoric, pentru dorinţa de prosperare naţională şi social – culturală au plătit cu suferinţă, iar mulţi – cu preţul vieţii.

Unul din martirii neamului a fost şi Constantin Bivol – omul, care la 27 martie 1918 a votat Unirea. Născut în anul 1885 în satul Costeşti, azi raionul Ialoveni, agricultor.Până în anul 1918 a făcut serviciul militar în armata Rusiei ţariste, care ocupaseră Basarabia încă din 1812. A fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc în anii 1925-1927, apoi membru al Partidului Naţional Liberal. În anii 1925-1926 s-a aflat în funcţie de primar al satului Costeşti din partea Partidului Naţional Ţărănesc. A deţinut această postură timp de 8 luni şi în anul 1932, ca reprezentant al Partidului Naţional Liberal[2].

În calitate de deputat al Sfatului Ţării la 27 martie 1918 a votat actul Unirii Basarabiei cu România. Citește în continuare →

Nicolae Alexandri (n. 1859, Chişinău; d. 17 noiembrie 1931, Chişinău) a fost un om politic român, care a făcut parte din Sfatul Ţării din Basarabia.
Studiile liceale şi le-a făcut la Chişinău, cele superioare (dreptul) — la Sankt Petersburg.
La data de 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România. Era cel mai în vârstă membru a Sfatului Ţării la vremea respectivă.

A fost înmormântat în Cimitirul central ortodox din str. Alexei Mateevici din Chişinău.

Sursa: Wikipedia.org, Timpul.md

La formarea forului legislativ reprezentativ al Basarabiei, în toamna anului 1917, Biroul de Organizare al Sfatului Ţării a vegheat respectarea strictă a repartizării proporţionale a mandatelor în funcţie de numărul populaţiei majoritare din Basarabia şi a etniilor conlocuitoare. Astfel, după cum se stabilise la Congresul militarilor moldoveni, din octombrie 1917, cele 150 de mandate au fost distribuite în felul următor: 105 locuri (70%) – românilor basarabeni şi 45 de locuri (30%) – minorităţilor naţionale. În acelaşi timp, Biroul a urmărit ca reprezentativitatea să fie şi o expresie a spectrului politic, social şi profesional al societăţii basarabene. Respectarea acestei game largi de interese a produs o situaţie destul de interesantă, dar mai ales semnificativă dacă o privim de peste ani: s-a întâmplat ca doi sau chiar trei deputaţi în Sfatul Ţării să fie din acelaşi sat. Astfel soarta a făcut ca, în acei ani tulburi, sătenii de odinioară să devină consăteni-deputaţi şi să se întâlnească după mulţi ani de despărţire tocmai în parlamentul basarabean. Ei reprezentau formaţiuni şi locuri cu totul diferite – mulţi veneau direct de pe front. Unii consăteni-deputaţi erau rude foarte apropiate, iar doi dintre ei erau fraţi. Mai mulţi consăteni-deputaţi au devenit fruntaşi ai Mişcării de renaştere naţională, alţii din contra – lideri ai reacţiunii. Citește în continuare →

Angela Moldovan: „M-am lansat cu un cântec învăţat de la bunica, la oglindă“

Doamna Angela Moldovan este un interlocutor cu totul şi cu totul special care, prin harul său, m-a urmărit şi mă urmăreşte, mă impresionează şi mă emoţionează. Cred că ne cunoaştem de vreo 30 de ani, când am realizat împreună la Televiziune un film documentar care se chema „În lumea amintirilor cu Angela Moldovan“. Revenim cu drag în această lume.

Rep.: De unde vă trageţi, doamnă Angela Moldovan?

A.M.: Dacă e să socotesc locul naşterii mele şi al părinţilor mei, ceea ce este foarte important, mă trag din Basarabia. M-am născut la Chişinău. Dar, la frageda vârstă de un an, am plecat de acolo şi restul vieţii mele l-am petrecut aici. Am copilărit la Târgu-Mureş, apoi la Timişoara şi la Suceava şi nu mai spun mai departe, pentru că sunt foarte multe locuri în care am trăit în această ţară.

Rep.: La repertoriul dumneavoastră s-a circumscris, totuşi, Moldova.

A.M.: Moldova, normal, pentru că ai mei vorbeau o moldovenească superbă, pe care nu şi-au părăsit-o, deşi au trăit în Bucureşti ani şi ani de zile. Apoi cântecele pe care eu le-am cântat, mai ales la început, erau învăţate de la mama, de la bunica, pe care o vizitam în fiecare vară. Nu m-am rupt niciodată de meleagurile moldoveneşti.

Rep.: Aveţi un repertoriu special. Ce piesă consideraţi că vă reprezintă cel mai bine?

A.M.: Fără voia mea, nu m-am gândit la lucrul ăsta când am cântat prima dată această melodioară care a devenit un fel de carte de vizită – „Mi-am făcut bundiţă nouă“. E un cântecel care a plăcut foarte mult; deşi îl cânt de foarte, foarte multă vreme, vă mărturisesc sincer că am vrut să şi scap de el zicând că poate nu îmi mai stă bine să o fac pe fetiţa care se întâlneşte cu iubitul la portiţă. N-am putut, pentru că oriunde mă duceam mi se cerea să cânt „Bundiţa“, spre marea mea bucurie, de altfel. Citește în continuare →