RSS Feed

Ce dorim noi, copiii români din Tiraspol?

1

iunie 6, 2009 by Românism

Doamne, ce in ceruri esti!
Te rugam sa ne pazesti!
Pazeste tarisoara toata
Sa nu mai fie tradata!
Alunga departe strainul
Sa nu mai plânga românul.

Va scriu o scrisoare in numele copiilor români din Tiraspol, si va rog, daca puteti, sa o publicati si in alte ziare, pentru alti români, care nici nu au idee ce mult sufera copiii români si in conditii foarte grele invata, dar ce lucuri frumoase pot sa faca si ce poezii au scris! Noi nu avem sala de sport, nu avem sala festiva, nu avem laboratoare……avem numai o mica incapere care si asta a fost devastata anul trecut.

Lasa sa stie o lume intreaga ca aici copiilor români le sunt incalcate drepturile si nimeni nu stie cum sa ne apere. As vrea sa va povestesc atitea lucruri!!

La 15 iulie 2004 a fost o zi de neuitat pentru mine si pentru toti noi, cei ce gindim si judecam româneste. Eu cu fratele meu, Andrei, trebuia sa plecam la tara la bunici, cind am auzit telefonul sunind. Mama ne-a anuntat ca nu vom pleca nicaeri, am vazut ca a luat aparatul de fotografiat si a iesit repede din odaie, cu ochii in lacrimi, iar noua ne-a spus ca nu iesim nicaeri din casa.

Ca la scoala se intimpla ceva groaznic. Ne-a lasat un numar de telefon si ne-a spus: daca eu nu ma intorc, sa sunati si sa plecati noaptea de acasa sa nu va vada nimeni, si ne-a mai rugat sa nu raspundem nici la un apel telefonic. Nu prea intelegeam ce se intimpla fiindca asta a fost foarte repede. Eu am ascultat, dar fratele meu nu. M-a lasat singura in odaie, m-a incuiat, si a plecat si el ceva mai tirziu la scoala. Dar a venit si el degraba inapoi, fiindca parintii si profesorii nu permiteau copiilor sa fie acolo alaturi de ei. Andrei mi-a spus ca se intimpla ceva strasnic…

Numai a doua zi am rugat-o pe mama sa vin si eu acolo, fiindca mama nu a dormit toata noaptea, ea mi-a spus ca nu mai avem ce vedea acolo, totul este distrus. Totul a fost furat, incarcat in masini si dus intr-o directie necunoscuta. Am plecat cu mama a doua zi, si vedeam ca toti profesorii plingeau, si parintii la fel; toti erau agitati si revoltati, scoala era inconjurata de multa militie. Profesorii si noi toti eram alungati peste drum ca niste ciini.

Va dati seama cum se comportau ei cu profesorii nostri?

De atunci zilnic mergeam cu mama si protestam in fata scolii, nu puteam sta mult acolo fiindca parintii ne trimiteau acasa.Ei ramineau pina seara acolo. Nu aveau nici mincare nici apa, nimic, (nici WC, ma scuzati). Noi copiii, impreuna cu cei maturi, faceam sondaj de opinie prin oras: pe foi adunam semnaturi de la populatie, daca sunt de acord cu inchiderea scolii românesti din Tiraspol. Foile acestea se mai pastreaza pina in ziua de azi la mama.

Atunci am scris eu prima poezie din viata mea:

Voi ati vazut cum plâng copiii la Tiraspol?

Ramasi în drum fara adapost si fara scoala
Cum plâng sarmanii ca ei vor sa-nvete,
Sa-nvete într-o noua scoala.
Dar scoala noastra azi e strada
Si care-i vina?
Voi nu stiti?
Sa ne dezicem de limba româna,
Iar straina s-o indragim.
Cum sa învat într-o limba straina,
Daca limba mea, e limba româna.
Voi ati vazut cum plâng copiii la Tiraspol?

Apoi eu personal am inceput sa merg cu mama la diverse mitinguri de protest la Kisinau, si am participat impreuna cu profesorii, colegii mei de scoala si parintii la pichetat ambasada Rusiei pina am revenit la procesul de invatamint.

Da, am uitat sa va spun, ca noi am fost imprastiati pe la diferite scoli. Eu zilnic mergeam la un liceu romanesc din dreapta Nistrului, tocmai la 25 km. Si intr-o zi am avut un accident.

Cind ne intorceam de la Copanca, acolo unde invatam, a cazut roata la autocar. In autocar erau aproximativ 100 de copii. Ne-am speriat toti. Si profesorii ce ne insoteau s-au speriat mai mult decit noi. Acolo, la Copanca, invatam in diferite clase. Ne predau profesorii de acolo, iar profesorii nostri faceau reparatie impreuna cu constructorii si parintii ca sa termine mai degraba refacerea scolii, si noi sa ne intoarcem cat de curand in locasul nostru. Era periculos sa circulam zilnic fiindca treceam prin postul de „graniceri transnistreni” si uneori ne opreau si niste oameni inarmati cereu actele de la cei maturi, apoi, daca ei aratau actele, gaseau alt motiv de a ne retine… adica spuneau ca in autocar trebuie sa fie numai 35-40 de oameni, iar noi eram de 2 ori mai multi.

Aveam un autocar micut.

Ce ne-a facut sa rezistam? Suntem „moldoveni”, dar profesorii la scola ne-au explicat de ce suntem noi “moldoveni” si nu suntem români. Foarte mult discutam cu profesorii de istorie si mai ales cu d-na Andries Tatiana, care este director adjunct si profesoara de Limba Romana. Iar mama zice:

”…Ne-au distrus ticalosii pe noi atitia ani ani…acum nu voi permite ca copiii mei sa fie robii cuiva..”

Poate suntem inca micuti si nu pricepem inca multe lucruri, dar stim una: avem o limba atit de frumoasa si un popor atit de destept…de ce sa studiem in alta limba, daca tre sa stim cine suntem noi, sa stim si noi iar cind vom creste mari si vom avea si noi copii, sa stie si copiii nostri cine le-au fost stramosii lor. Daca vom studia in limba rusa si copiii nostri la fel, n-o sa mai stim cine suntem si de unde ne vin radacinile.

Anul trecut cind priveam emisiunile la televiziunea locala, Doamne fereste ce cuvinte murdare Spuneau despre profesorii nostri!!!! Mama mi-a interzis sa mai ascult fiindca au vorbit atit de urit.. mi-i rusine sa va spun ce cuvinte ziceau! [1]

Dar noi avem cei mai buni profesori si cei mai destepti elevi din oras si poate si din Basarabia.

Fiindca aud de la mama ca au venit scrisori de multumire la liceu, unde fostii nostri elevi sunt laudati ca invata bine. Unii copii, ai caror parinti au fost amenintati ca ii da afara de la serviciu daca nu-si iau copiii de la scoala romana, s-au dus sa studieze in scolile rusesti, iar acum au luat toti locuri de frunte la olimpiadele pe obiecte in Transnistria.

Voi stiti ce dorim noi, copiii romani din Tiraspol?

Dorim sa fim auziti de toata lumea,
sa avem si noi drepturi egale cu toti copiii,
sa invatam in conditii normale,

Iar acum va spun ultima mea dorinta :

sa avem o tara mare
sa nu mai fie hotare
pomii sa ne infloreasca
holdele sa inverzeasca
iar strainul sa dispara
sa nu mai aiba loc in tara
si la petreceri
sa ne intilnim frate cu frate
sa ne iubim pina la moarte !

Elena Padurean, Tiraspol, 29 ianuarie 2006, elena777p@yahoo.com


1 comment »

  1. Chele Mihai spune:

    Intrdevar ceva cutremurator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

ChatVorbește instant cu noi !+