Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812 -16 mai 1912)

0
35

Împlinirea unui secol de la răpirea Basarabiei de către Rusia ţaristă a prilejuit organizarea unor manifestaţii diferite, chiar diametral opuse. Autorităţile ruse au încercat să justifice şi să glorifice veacul de dominate asupra românilor basarabeni. în acest scop a fost citită la oraşe şi sate o proclamaţie intitulată „Ziua cea de prăznuire pentru Basarabia (16 mai 1812 -16 mai 1912)”, care slăvea stăpânirea rusească în Basarabia. Documentul arată că to Moldova dintre Prut şi Nistru „se săvârşesc rugăciuni şi mulţumiri pentru acel lucru, că s-au împlinit o sută de ani de când ea a fost slobozită de sub sarcina turcească şi alăturată către stăpânirea Rusiei, cea drept credincioasă”. Biserica românească a intrat „întru cea mai de aproape unire cu biserica pravoslavică din Rusia”. Prezentând rolul „civilizator” al celor o sută de ani de ocupare rusească, proclamaţia sublinia că pentru Basarabia acest veac a însemnat ivirea „pe cerul ei negru şi întunecat zarea cea mai luminoasă a viitorimii”. Documentul înfăţişa, în final,” pretinsa revigorare culturală a românilor basarabeni, care în realitate era inexistentă. Potrivit acestei relansări culturale, „Prin toată Basarabia s-au întins ca năvodul fel de fel de şcoli. Norodul cu îmbelşugare se îndestulează cu foarte împodobite ale lui biserici”1.

Proclamaţia denatura în mod voit realitatea istorică care era cu totul alta. Românii basarabeni se aflau într-o considerabilă înapoiere economică, dar mai ales, culturală. Numărul şcolilor era extrem de redus. în 1875, de pildă, pe tot cuprinsul Basarabiei se aflau doar 355 de şcoli primare urbane şi rurale, în care învăţau 28 186 de elevi. Efectivul şcolarilor era foarte mic dacă-1 raportăm la o populaţie de 1 052 013 de locuitori. După mai bine de douăzeci de ani, numărul şcolilor primare a crescut la 591, frecventate de 46 802 de elevi, în 1906 s-a ajuns la 1 007, ca după mai bine de un deceniu să funcţioneze 1 383, total insuficiente. Cei mai dezavantajaţi erau românii, care, deşi formau majoritatea populaţiei, aveau cei mai mulţi neştiutori de carte. Conform statisticilor vremii, între anii 1907-1918 numai 15,5% din bărbaţii români şi doar 1, 7% din românce ştiau să scrie şi să citească, faţă de 65, 6% bărbaţi şi 62,9% femei, pentru germani, 55,6% respectiv, 52,9% polonezi, 49,6% şi 24,1% evrei, 42,3% şi 11,5% ruşi; 31,4% respectiv, 6, 4% pentru bulgari etc.2. Această tristă realitate era prezentată şi de С.V. Popescu într-o broşură intitulată Basarabia sub stăpânirea rusească, publicată la Chişinău, în 1912, cu ocazia centenarului răpirii Basarabiei. Autorul înfăţişa măsurile luate de autorităţile ţariste în vederea nimicirii şcolilor şi seminariilor moldoveneşti. CV. Popescu demasca acţiunile întreprinse de stăpânirea ţaristă pentru înlăturarea limbii autohtone ca obiect de învăţământ în

[52]

seminariile teologice şi din liceul de la Chişinău şi introducerea limbii ruse în biserică, despre .prigonirea elementului moldovenesc în aşezămintele guberniale de la 1870 încoace şi despre multe alte nedreptăti ce s-au făcut moldovenilor în timp de 100 de ani3. în anul 1912 s-a discutat în Adunarea Zemstvei guberniale chestiunea introducerii limbii moldoveneşti în şcoală, problemă ridicată şi susţinută mai ales de Pavel Gore, dar fără succes4.

O situaţie la fel de grea avea şi biserica ortodoxă romană din Basarabia. După unele informaşi, în Chişinău, la 1912, existau numai doua biserici unde se făcea serviciu religios în limba română: Sfântul Ilie şi Sfântul Haralambie5.

În pofida măsurilor aspre întreprinse de autorităţile de la Petersburg, românii basarabeni au rezistat cu străşnicie acestor presiuni, opunându-se cu îndârjire politicii sistematice de deznaţionalizare, promovată cu consecvenţă de guvernanţii ţarişti. Ei şi-au păstrat cu tenacitate limba strămoşească, tradiţiile, obiceiurile, specificul natio-nal, moştenite din generaţie în generaţie. Relevând acest lucru, cărturarul basarabean Dimitrie C. Moruzi scria, într-o lucrare publicată în 1912 la Bucureşti, că .oricât de mic a fost numărul latinilor din Basarabia şi de mare numărul slavilor, oricât de amărâtă viaţa de cuceriţi, departe de a se nimici, niciodată nu se vor putea slaviza. Dimpotrivă, ei vor latiniza pe slavi”. Din aceste motive, autorul încheia plin de optimism: .Mai treacă peste mândrii noştri moldoveni din Basarabia şi câte au trecut peste dânşii în 100 de ani că tot Moldoveni vor rămânea”, vorba lor, mă rog: Apa curge, pietrele rămân”6.,

Chiar membri ai administraţiei ruse au recunoscut că românii au fost primii locuitori ai Basarabiei. Unul dintre aceştia, părintele Lascov, membru în comitetul însărcinat de autorităţile ţariste pentru pregătirea centenarului răpirii Basarabiei, a primit dispoziţia să editeze un volum omagial pe care 1-a intitulat: Basarabia cu ocazia centenarului de 100 de ani de la anexarea acestei provincii româneşti. El avea să recunoască în paginile lucrării cu multă obiectivitate că «Poporul cel mai vechiu din Basarabia sunt moldovenii, după datele oficiale sunt 48%, în realitate, ei formează 70% din toată populaţia”7.

În adevăr, românii moldoveni constituiau majoritatea populaţiei chiar dacă mulţi dintre ei au fost deportaţi, li s-au schimbat numele fiind rusificaţi, iar sute de mii de alogeni: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, evrei, armeni, germani au fost colonizaţi cu multă generozitate, primind pământuri întinse, fertile şi largi privilegii. în 1910, după statisticile întocmite de Nikolai Nikolaevici Durnovo, care nu prezintă datele reale referitoare la ponderea românilor, populaţia Basarabiei se cifra la 2 440 000 de locuitori, din care 1 366 300 erau români (56%), 461 000 ucraineni şi malo-ruşi (18,9%), 150 000 bulgari şi găgăuzi, 286 000 evrei şi alte minorităţi (25,1%)8.

Populaţia urbană era însă majoritar alogenă, la celebrarea” centenarului stăpânirii ruseşti în Basarabia, la oraşe trăiau 14, 7% din totalul populaţiei acestei provincii, adică mai puţin de 370 000 de locuitori, din care 37,2% evrei, 24,4% ruşi, 15,8% ucraineni, 14,2% români şi 8,4% alte naţionalităţi. Deci românii locuiau în general la sate. Ponderea mică a populatiei urbane dovedeşte înapoierea economică, în special, industrială a acestei provincii. Marile oraşe: Chişinău, mai ales ca reşedinţă gubernială, dar şi Cetatea Albă, Tighina şi Ismail, ca reşedinţe tinutale, aveau aspectul unor oraşe ruseşti: inscripţii şi firme în limba rusă, străzi care purtau numele unor împăraţi şi scriitori ruşi, monumente reprezentând ţari ruşi, biblioteci cu cărţi ruseşti, biserici în care slujba se oficia în limba rusă. Acestea dovedesc că, în marile oraşe,

[53]

politica de rusificare promovată de guvernanţii ruşi era foarte puternică, eficientă şi bine organizată.

În schimb, existau numeroase oraşe şi târguri care şi-au păstrat aproape complet aspectul în factura moldovenească, ca, de exemplu: Orhei, Hotin, Brânceni, Noua Suliţă şi altele9.

Populaţia românească de aici şi, mai ales, cea din lumea satelor basarabene, în pofida politicii de rusificare a înţeles că păstrarea limbii, a tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti reprezintă o cerinţă primordială. Relevând acest lucru, un luptător pe acest tărâm scria: „A fost mare noroc că politica de rusificare a guvernului ţarist n-a putut distruge această puternica arma a românismului din Basarabia, care a fost limba. Mare primejdie era şcoala rusească, cârmuirea moscovită nu prea purta grijă de instrucţia populaţiei, mai ales a celei de prin sate (…). Şcolile care, totuşi, existau se mărgineau la un program foarte redus”10. Din aceste motive românii basarabeni şi-au dat seama că locuitorii de dincolo de Prut sunt fraţii lor, căci formează unul şi acelaşi popor. Sesizând starea de spirit existentă, marele patriot basarabean Panteli-mon Halippa consemna în amintirile sale: „Toată lumea, de la cel mai neumblat ţăran basarabean, până la elementele cele mai mişcătoare din moldoveni şi din străini, a ştiut că la apus de Prut trăiesc oameni care grăiesc aceeaşi limbă ca şi noi, moldovenii din Basarabia, că aceşti oameni au libertate, au şcoli, unde copiii şi tineretul învaţă în limba mamelor lor (…), că acestor oameni, când se duc la instituţiile publice, li se vorbeşte în limba lor şi ei înţeleg ce li se cere de la stat şi de la conducătorii lui. Noi, basarabenii, ne dăm seama că rânduielile de dincolo de Prut sunt mai bune decât în Basarabia”11.

Organizatorii centenarului anexării Basarabiei au urmărit să transforme evenimentul într-o mare sărbătoare, încercând să justifice astfel secolul de dominaţie asupra acestei vechi provincii româneşti. Din aceste motive, autorităţile au uzat de mult fast în cadrul ceremoniilor.

În pofida măsurilor luate, a strălucirii exterioare a ceremoniilor, a pregătirilor minuţioase, ieşea clar în evidenţă că nu era vorba decât de iluzia înşelătoare a autorităţilor care au reuşit să domine provincia12. Se încerca pe aceste căi meschine atragerea populaţiei româneşti care să consimtă astfel raptul teritorial înfăptuit cu un secol în urmă. Românii basarabeni nu s-au lăsat însă înşelaţi de aceste manevre perfide. Relevând caracterul înşelător, demagogic, propagandistic al manifestaţiilor care se doreau populare de către guvernanţii ţarişti, profesorul A. Frunză dezvăluia în paginile ziarului „Adevărul” planurile mincinoase ale autorităţilor de la Petrograd: „Deci – Centenarul – se face cu toate formele şi pompele cerute de măreţia actului, aici arheologii şi istoricii vor arăta urme de existenţă a ruşilor tocmai înainte de expediţia lui Darius şi vor dovedi drepturile istorice ale Coroanei de la Petersburg asupra acestui pământ; autorităţile şcolare vor arăta prin cifre mincinoase asimilarea românilor, şi poeţii vor dovedi prin imnuri compuse pentru celebrarea succesului românilor în limba şi literatura rusă; generaţii vor povesti despre bravura ostaşilor şi bătăliile câştigate pentru cucerirea acestei provincii”13. Deci, totul era pus la cale în cele mai mici amănunte, după un scenariu dinainte stabilit, pentru a înfăţişa lumii o imagine falsă, deformată asupra realităţilor concrete din Basarabia, unde românii erau ţinuţi într-o cruntă înapoiere economică şi spirituală. Această acţiune de paradă avea drept scop să prezinte rolul „civilizator” al ruşilor asupra românilor basarabeni. Festivităţile oficiale organizate de guvernanţii de Ia Petersburg au început în ziua de 16 mai 1912, când se împlinea un secol de la semnarea tratatului de tristă

[54]

amintire de la Bucureşti. Autorităţile s-au străduit să realizeze o atmosferă sărbătorească. Oraşul Chişinău a fost pavoazat cu arcuri de triumf, steaguri, scuturi cu monogramele „A. I” şi „N. II” (iniţialele ţarilor: Alexandru I, cuceritorul Basarabiei, şi Nicolae al II-lea, aflat pe tron în vremea aceea), o impresionantă cantitate de flori. Ghirlande se aflau la ferestrele caselor din zona centrală a capitalei guberniale locuită de ruşi, ucraineni, evrei.

Manifestările au început la orele 8, 30, printr-un serviciu religios condus de episcopul Serafim, ridicat chiar în acea zi la înaltul rang bisericesc de arhiepiscop de Chişinău, fiind asistat de trei episcopi: Nicodim al Cighirnului, Gavriil al Akermanului şi Zenobie al Ismailului. Cu această ocazie s-a citit liturghia în limba română, îiicer-cându-se astfel să se demonstreze, chipurile, libertatea religioasă de care se bucurau fraţii basarabeni.

După încheierea serviciului religios, la orele 11 şi jumătate, cortegiul oficial a părăsit catedrala arhiepiscopală, îndreptându-se spre platoul „Râşcanova”, unde a fost oficiat un tedeum, şi s-au tras în semn de salut 100 de lovituri de tun. A urmat, apoi, trecerea în revistă a unităţilor militare. în după-amiaza aceleiaşi zile, au avut loc festivaluri, serbări, reprezentaţii teatrale. în „Auditoriul” lui Puşkin s-a jucat opera „Viaţa pentru ţar”.

A doua zi, 17 mai, s-a pus piatra fundamentală a monumentului închinat ţarului Alexandru I, care a anexat Basarabia14.

Serbările oficiale nu s-au bucurat însă de entuziasmul şi participarea largă a populaţiei româneşti. Cu toate că autorităţile guvernamentale au făcut o propagandă deosebită acestor manifestaţii, numărul celor prezenţi era sub aşteptări. Atmosfera era de tăcere şi resemnare, de pasivitate. Surprinzând această stare de spirit premergătoare evenimentului, revista „Flacăra” consemna în paginile sale: „Niciodată, o sărbătoare oficială nu se va fi desfăşurat într-o atmosferă de tăcere mai siluită şi în mijlocul unor suflete mai absente ca acestea”. Protestarea populaţiei „se simte în tăcerea cu care va fi înconjurată exchibiţia oficialităţilor şi a instrumentelor sale; se simte în fiecare vorbă românească pe care o mamă o trece pe buzele copilului ei ca pe o moştenire sfântă şi indestructibilă a trecutului; se simte în fiece gest, schiţat abia ca o tendinţă care ar vrea să arate că un alt soare e aşteptat din Apus”15. La rândul său, publicaţia „Basarabskaja jzni”, care apărea la Chişinău, prezenta adevăratele sentimente ale populaţiei: „Poporul a tăcut şi dacă s-a dedat veseliei, apoi aceasta a făcut-o din motive cu totul străine de ideea sărbătoririiC..). A lipsit un singur lucru, a lipsit principalul: spiritul de expansiune cetăţenească. A lipsit dispoziţiunea de sărbătoare”16.

Atitudinea românilor basarabeni era rezultatul muncii desfăşurate de fruntaşii mişcării naţionale. Ion Pelivan a refuzat să participe la orice fel de manifestaţie jubiliară, umblând în tot acest timp îmbrăcat în doliu. Autorităţile ruseşti l-au pedepsit pentru această formă de protest, deschizându-i o anchetă şi l-au forţat să demisioneze din magistratură. El a fost calificat drept „trădător”, „separatist”, „spionromân”, gestul său indignând puternic toate cercurile ruseşti17. La rândul lor, C. Constantinovici şi Gheorghe (Iorgu) Tudor plănuise, pe ascuns, într-un beci publicarea unei foi intitulată „Făclia Ţării”, în limba română. Când tipărirea foii era aproape gata, ieşind un număr apreciabil de exemplare, poliţia locală, informată între timp, a intervenit şi a confiscat pe cele găsite. Această gazetă ocazională insera un apel intitulat Către cărturarii basarabeni, în care îndemna intelectualitatea din Basarabia să contribuie la culturalizarea populaţiei, în vederea realizării acestui obiectiv patriotic, apelul

[55]

adresa o chemare învăţătorilor, preoţilor şi profesorilor satelor şi oraşelor: „Fraţilor moldoveni – glăsuia documentul – nu uitaţi pe fraţii voştri care bâjbâie în bezna uttunericului fără şcoală în limba lor, mergând în coada tuturor noroadelor. Scoateţi-i la lumină”18. în paginile aceleiaşi publicaţii, Iorgu Tudor scria un articol intitulat O sută de ani, aniversarea, semnând sub pseudonimul Iuri Amaru. Autorul articolului deplângea starea de înapoiere culturală şi economică a Basarabiei, acţiune premeditată a guvernantflor ţarişti: „Moldovenii sunt întunecaţi, sunt lăsaţi fără carte (…). Nu mai ştiu ei sărmanii ce să facă pe lume. N-au carte, n-au gazete. Vinul şi rachiul sunt singura lor mângâiere. Moldovenii cei învăţaţi (cultf), preoţii, profesorii au uitat de ţăranii moldoveni. Ţărişoara noastră este cuprinsă de întuneric ca şi o sută de ani în urmă”19. Iorgu Tudor sesiza faptul că lipsa de carte, de cultură are implicaţii destul de grave, contribuind la scăderea moralităţii, la creşterea consumului de băuturi alcoolice.

Un alt fruntaş al mişcării naţionale române din Basarabia, C. V Popovici, înfăţişa în articolul intitulat Basarabia sub stăpânirea rusească 1812-1912, publicat m paginile „Calendarului româno-basarabean”, editat în 1912, sub îngrijirea sa, măsurile de nimicire a şcolilor, seminariilor ortodoxe basarabene, condamnând, totodată, acţiunea de izgonire a limbii moldoveneşti, ca obiect de învăţământ din seminalii şi din liceul de la Chişinău. Apoi, aminteşte de „introducerea limbii slave în biserică, despre prigonirea elementului moldovenesc în aşezămintele guberniale de la 1870 încoace şi despre multe alte nedreptăţi ce s-au făcut moldovenilor în timpul de o sută de ani”20.

Situaţia românilor basarabeni era în adevăr tragică. Singura soluţie era accesul liber şi neîntârziat al populaţiei româneşti la cultură şi, în special, în şcoli. Sesizând acest lucru, tânărul profesor pe atunci, renumitul istoric de mai târziu, Alexandru V. Boldur, arăta cu ocazia centenarului anexării Basarabiei într-un articol de fond intitulat Sub semnul asimilării (semnat cu iniţialele A.B.), publicat în ziarul „Viaţa Basarabiei” că se impune reintroducerea în administraţie, justiţie, în şcoli a limbii române, „ca un prim program minimal cultural pentru propăşirea acestei provincii, ca un început în direcţia unei politici naţionale sănătoase”. Autorul constată că „Basarabia a fost în sfârşit supusă direcţiei învingătorilor care nu-i judecă contemporanii, însă îi va judeca istoria”. El prezintă, apoi, cauzele asimilării: 1) administraţia autonomă a Basarabiei aparţine numai nobilimii, nu tuturor claselor sociale, ceea ce duce, inevitabil, la un indiferentism al maselor; 2) prăpastia dintre popor şi intelectualii din toate clasele sociale, care fără protest întâmpinau opera de rusificare a provinciei; 3) deprinderea clerului cu situaţia nouă a Basarabiei 4) necodificarea dreptului basarabean. Introducerea limbii în şcoli, întrebuinţarea ei facultativă la judecăţi şi administraţie trebuie să devină probleme la ordinea zilei, ca primele verigi din seria mijloacelor de sus^nere şi dezvoltare a culturii poporului”21.

Acest proces de culturalizare era necesar ca urmare a politicii permanente şi sistematice de rusificare promovată de autoritare ţariste. Relevând acest lucru, dr. P. Cazacu a scris în paginile revistei „Viaţa Românească” că „în diferite timpuri din această sută de ani, rusificarea a fost mai mult sau mai puţin violentă, dar n-a încetat un singur moment”. Ea s-a desfăţurat prin administraţie, poliţie, biserici, şcoli, armată, prin colonizări de bulgari, nemţi, evrei, găgăuzi şi, mai ales, ruşi. Din aceste motive, pentru românii basarabeni, împlinirea unui veac de la anexarea Basarabiei este o comemorare dureroasă. Evidenţjind acest lucru, dr. P. Cazacu scria în continuare: „La

[56]

serbarea ruşilor, moldovenii nu au decât partea de durere tăcută, adâncă. întreg neamul românesc ia parte la această durere”22.

Atitudinea ostilă a populaţiei româneşti din Basarabia era sesizată şi de istoricul bucovinean Ion Nistor, dar legat de Basarabia, care scria peste mai bine de un deceniu: „Norodul moldovenesc rămase rece şi nepăsător faţă de aceste triste serbări jubiliare”.

Autorităţile ţariste erau nemulţumite faţă de poziţia pasivă a românilor. Cei mai indignaţi erau reprezentanţii „ligii adevăraţilor ruşi”, care „nu găseau cuvinte destul de grele pentru a-şi arăta nemulţumirea lor faţă de indiferenţa, ingratitudinea şi lipsa de patriotism a moldovenilor sălbatici şi inculţi”. Deci, noi românii trebuia să fim recunoscători ruşilor pentru asuprirea de un secol. Atitudinea legitimă a românilor este dezvăluită şi de marele istoric bucovinean care reiterează că: „Un neam conştient de demnitatea sa poate fi umilit şi dispreţuit, dar nu i se poate cere să aplaude pe sugrumătorii şi despuitorii drepturilor sale politice şi natfonale”23.

Pasivitatea populaţiei româneşti era neaşteptată, deoarece organele represive ruseşti luaseră din timp măsuri severe. Ion Pelivan a trimis o scrisoare prietenilor săi din Kiev, invitându-i să se întoarcă în Basarabia pentru a se pune în serviciul cauzei naţionale. Cenzura rusească luă cunoştinţă de cuprinsul scrisorii şi urmări pe autor, silindu-1 să iasă din magistratură. Arhimandritul Gurie a fost exilat din Basarabia. Persecuţii similare au avut de îndurat şi al fruntaşi basarabeni: Simion Murafa, Bălteanu, Fală, Friptu. Serbările jubiliare trecură astfel fără participarea moldovenilor .

Opinia publică din România liberă a primit cu indignare manevrele perfide ale autorităţilor ţariste. Presa românească, indiferent de culoare politică, centrală şi locală, a luat atitudine fermă. Ziarul „Adevărul”, prin pana directorului său, marele gazetar Constantin Miile îşi informa cititorii în legătură cu evenimentele de la Chişinău. Autorul articolului intitulat Zi de doliu, zi de reculegere subhnia.: „în ziua aceasta, când se împlinesc o sută de ani de când Basarabia ne-a fost răpită, când pe de o parte dincoace de Prut ochii noştri plâng, iar dincolo oficialitatea rusă serbează centenarul acestei răpiri, e poate binevenit momentul de a ne reculege pentru un minut.

Profesorul ieşean Ion Simionescu scria, la rândul său, plin de speranţă, în ciuda durerii pe care o dezvăluiau cuvintele tipărite: „Fie ca imnurile ce se vor înalţi dincolo de Prut pentru preaslăvirea unui act samavolnic, ca sunetele clopotelor şi al surlelor care vor înăbuşi plângerile unei silnice despărţiri de fraţi să ne dea puteri şi de o parte şi de alta şi să găsim orice mijloace pentru ca prăpastia Prutului să fie micşorată”. în vederea realizării acestui deziderat se impunea strângerea legăturilor între fraţi prin cultură, conservarea tradiţiilor şi obiceiurilor. Evidenţiind acest adevăr, autorul articolului consemna: „Cultura ţine azi locul pumnului. Ea schimbă forţa latentă dintr-un om ca şi dintr-un neam în forţă vie (…): Ea e şi trebuie să fie sprijinul nostru ca neam îmbucătăţit. într-însa fiindu-ne singura speranţă, trebuie să căutăm toate mijloacele pentru ca să uşurăm întinderea ei la fraţii noştri, de peste Prut”” .

Revista independentă „Flacăra” s-a ridicat cu hotărâre în contra samavolniciilor ţariste. Publicaţia îşi exprima încrederea că românii basarabeni vor rezista, trecând şi de data aceasta printr-o încercare grea. Articolul de fond publicat în numărul din 12 mai 1912 sublinia necesitatea păstrării limbii, tradiţiilor şi obiceiurilor cu sfinţenie. Trebuie apoi să se întărească legăturile între fraţii români de pe ambele maluri ale Prutului. Autorul articolului rămas încă anonim arăta, în continuare, că în secolul nou în care omenirea intrase de mai bine de un deceniu, .puterea ideilor a biruit uneori trăsnetul tunurilor, de aceea să nu uităm că orice manifestare a conştiinţei naţionale este prin ea însăşi chezăşie pentru viitor”. Toţi românii aşteptau soarele dreptăţii viitoare care va învinge până la urmă, cu condiţia: „Sâ-i dăm căldura sufletelor

[57]

noastre, măcar atâta căldură cât e nevoie ca să nu stingă licărirea amintirilor de ieri şi a speranţelor de mâine” .

O poziţie similară întâlnim şi din partea organului de presă al Partidului Conservator Democrat din Iaşi, ziarul „Opinia”, care scria într-un editorial că sărbătorirea centenarului anexării Basarabiei a fost impusă cu forţa de autorităţile ţariste: „Azi, un popor întreg este târât să înalţe imnuri de proslăvire ţarilor, care au călcat în picioare ce e mai sfânt unui popor: limba, legea şi sufletul”. Editorialul publicaţiei ieşene atrăgea atenţia asupra necesităţii manifestării unei depline solidarităţi cu fraţii noştri de peste Prut. „Ne asociem din suflet la strigătul de revoltă al întregului neam şi suta de ani ce se încheie mâine de la răpirea Basarabiei o socotim carta ce a trimis Dumnezeu neamului nostru pentru fărădelegile celor ce ne-au cârmuit”.

Ziarul liberal „Mişcarea” care apărea la Iaşi se dovedea mai pesimist întrucât preciza că peste Prut „este sărbătoarea nedreptăţii triumfătoare, aici e sărbătoarea durerii unui neam nedreptăţit Acolo este râsul sarcastic al vicleniei în sărbătoare, aici e suspinul adânc care mistuise sufletele în zăbranic de doliu”. Situaţia românilor este cu atât mai grea, cu cât sub teroarea regimului autocrat rus d nu au dreptul să-şi mărturisească durerea. în teritoriul cuprins între Prut şi Nistru se petrecea „cea mai zdrobitoare dramă a vremilor de astăzi, instinctul conservării individuale, în luptă cu instinctul conservării naţionale”. în pofida acestei situaţii grele, speranţele românilor renasc, întrucât „flacăra românismului nu se stinge, ea pâlpâie, trăieşte şi radiază puteri tainice”. Pentru români, această aniversare nu este o sărbătoare, ci mai degrabă o comemorare: „în ziua de 16 mai va trebui ca la casa fiecăruia, tricolorul să fâlfâie trist, îndurerat, învăluit în doliu, căci va fi o zi de amărăciune, adâncă pentru sufletul oricărui român”.

Atmosfera era în adevăr de reculegere, dar, în acelaşi timp, de încredere în forţele proprii, în justeţea cauzei naţionale româneşti, care va trebui să triumfe până la urmă. Evidenţiind acest adevăr, ziarul „Românul”, care apărea la Arad, scria că, „în ziua de 16 mai va fi o zi de reculegere şi de deşteptare pentru cele două milioane de români moldoveni”. „Vrăşmaşul prin însăşi sărbătorirea zilei de îngenunchere le aminteşte că au fost liberi, că a lor a fost odată ţara.” Dar, din această durere renaşte speranţa: „în amintirea zilei de strigătoare nedreptate, din sărbătorirea nelegiuirilor negre împreună cu plânsul clopotelor vechilor altare, să răsară deşteptarea şi credinţa în viitorul cel drept (…). Din cenuşa trecutului risipită de mâini sacrilege şi de hoarde lipsite de pietate va răsări soarele înviorător al dimineţii pentru neamul nostru de acolo”30.

Românii bucovineni nu puteau rămâne pasivi faţă de ce se întâmplă dincolo de Prut. Ei au organizat numeroase întruniri de protest. Una din ele s-a desfăşurat în sala filarmonică din Cernăuţi, la 13 mai 1912. Cu acest prilej a vorbit preşedintele Junimii bucovinene”, Aurel Stefanelli, care a deplâns soarta fraţilor basarabeni precizând că: „Se împlinesc o sută de ani de când o mamă blândă şi bună a pierdut prin vitregia sorţii pe una din fiicele sale”. Vorbitorul a afirmat că românimea de pretutindeni a îmbrăcat haina de doliu pentru a deplânge soarta Basarabiei şi a înfiera în faţa Europei ruperea făcută din trupul românesc în anul 1812. A. Stefanelli atrăgea atenţia că românii basarabeni au fost lăsaţi în mod voit în întuneric spiritual şi în ignoranţă cu scopul de a-i stăpâni mai uşor. Oratorul îşi încheia alocuţiunea printr-un blestem adresat asupritorilor neamului românesc, aflaţi în teritoriul cuprins între Prut şi Nistru: „Pe ruşi, care sărbătoresc astăzi: centenarul răpirii Basarabiei, ziua de doliu a neamului românesc, ajungă-i blestemele şi durerea noastră ce le amestecăm între salutările de îmbărbătare ce le trimitem fragîor noştri din înstrăinata Basarabie”31.

Apeluri la rezistenţă, la condamnarea opresiunii ţariste întâlnim în întreaga presă românească. Zamfir C. Arbore, fiu al Basarabiei, aprecia că autorităţile ruse

[58]

acţionau la fel în Basarabia, în Polonia, Caucaz sau Finlanda. El îndemna la unirea tuturor energiilor pentru organizarea unor acţiuni hotărâte împotriva tiraniei ţariste: „Trebuie să protestăm – scria cunoscutul publicist şi istoric – trebuie să arătăm puternicului nostru vecin că nu vom împinge prudenţa politică până la laşitate (…) şi într-un ţipăt de la un capăt la altul al ţării până la celălalt să strigăm rusului: „Opreşte! nu sugruma neamul nostru din Basarabia . La rândul său, renumitul istoric ieşean, Alexandru D. Xenopol cerea poporului rus să acorde drepturi românilor din Basarabia: „Poporul român supune aceste fapte (este vorba de etapele subjugării Basarabiei – n.n.) marelui popor rusesc şi aşteaptă dacă nu restabilirea nedreptăţii făcută, căci aceasta este cu neputinţă, dar cel puţin tratarea de acum înainte a fraţilor săi români din Basarabia, aşa că după ce s-a stins viaţi lor proprie de stat, să nu se stingă şi să se sugrume şi naţionalitatea şi limba lor particulară.

Marele imperiu însă să nu privească cu silnicie jalea în care se îmbracă tot poporul românesc pentru a deplânge pierderea Basarabiei iubite”33.

Nicolae Iorga a publicat în tipografia sa de la Vălenii de Munte o scurtă istorie a Basarabiei m care a evidenţiat apartenenţa acestui teritoriu la România, condamnând opresiunea Ia care au fost supuşi românii de aici din partea autorităţilor ţariste. El a atras atenţia vorbind despre leşinul arhiepiscopului Serafim cu prilejul festivităţilor din 16 mai 1912, când a preamărit răpirea Basarabiei, calificând-o ca o fericire pentru poporul ei, că „Dumnezeu cel drept respinge şi doboarăpe acei care cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi şi crimelor nouă.

Comemorarea anexării Basarabiei a atras după sine organizarea unor conferinţe publice. La una dintre acestea, ţinută la Craiova, generalul G. Marcu sublinia că în pofida momentelor grele prin care trecea poporul român, cauza sa naţională va triumfa, căci „ea este sfântă şi nu ni se poate contesta nici de cei mai implacabili rău voitori*. Victoria finală era izvorâtă din comuniunea de tradiţii, obiceiuri şi credinţa în acelaşi Dumnezeu. Toate acestea în opinia vorbitorului „ne vor înlesni succesul apăsat”. Scuturarea jugului dominaţiei străine nu se putea realiza decât prin unirea tuturor forţelor naţiunii. Oratorul încheia apoteotic, adresând un îndemn fierbinte tuturor fiilor şi fiicelor neamului să-şi strângă rândurile pentru triumful idealului naţional, întrucât „uniţi mai cu putere şi înzestraţi cu acea voinţă fermă caracteristică neamului nostru românesc, bătrânii şi tinerii, tot ce e suflet românesc să zicem, – Cu Dumnezeu înainte! Jos tirania! Jos diplomaţia acaparatoare! Jos sclavia fraţilor apăsaţi!”35.

Tot în 1912, D. Munteanu-Râmnic a ţinut la Ploieşti o conferinţă publică, ridicându-se împotriva politicii de deznaţionalizare promovată de autorităţile ţariste. El condamna indiferenţa cu care era privită chestiunea fraţilor basarabeni în România liberă: „E o mare nedreptate ce se face fraţilor de acolo prin lipsa de interes a celor de aici, preciza vorbitorul. Sânu cred că pot sfârşi mai bine decât atrăgând atenţiunea tuturor asupra acestui fapt.

Parlamentul României a luat atitudine fermă în favoarea fraţilor basarabeni. Din iniţiativa deputatului Take Policrat a fost expediată o telegramă Dumei ruseşti de la Petrograd. Documentul afirma că Centenarul pierderii Basarabiei oferă prilejul României să ridice, din nou, „eterna şi istorica sa protestare contra nedreptăţii politice care desparte pe fiii aceluiaşi popor, aceleiaşi naţiuni în interesul politic al celui mai puternic”. Semnatarii telegramei îşi exprimă speranţa, bazându-se pe „simţămintele de dreptate şi de onoare a celei de a treia Dume ruseşti că Rusia nouă nu va face o sărbătoare din doliul unei naţiuni vecine şi amice”.

Academia Română a comemorat şi ea sub preşedinţia lui Iacob Negruzzi răpirea Basarabiei. Cu acest prilej, profesorul C. Istrati a prezentat o comunicare intitulată Cetatea Hotinului. Vorbitorul a reliefat importanţa istorică, strategică şi

[59]

militară a acestei fortăreţe, rolul ei în lupta de apărare a independenţei naţionale, mai ales, în vremea lui Ştefan cel Mare.

N. Iorga a completat în cuvântul său comunicarea profesorului Istrati cu noi date şi mărturii, prezentând situaţia grea în care se află românii basarabeni.

Presa românească a evidenţiat trecutul glorios al acestei părti ruptă samavolnic în 1812 din trupul Moldovei. Organul Partidului Conservator, ziarul „Evenimentul” din Iaşi scria că pământul Basarabiei este încărcat de istorie: „Acolo, în ţinuturile Hotinului, Orheiului şi Sorocei, fiecare falcă de pământ e o pagină de istorie a Moldovei, sub brazde se odihnesc osemintele străbunilor noştri, viaţa Basarabiei e o viaţă din viaţa noastră, după cum trupul ei e trup din trupul nostru . Un alt ziar ieşean, .Opinia”, afumă că Basarabia a fost luată prin trădarea frăţior Panaitache şi Dumitru Moruzzi, fiii domnului fanariot CD. Moruzzi, care au vândut ruşilor un secret de stat. Basarabia este însă parte componentă a României, căci „Noi pe Nistru avem hotar ai neamului, în apele lui adânci şi limpezi s-au oglindit voievozii şi plăieşii noştri în luptă cu duşmanii”.

Pe tot cuprinsul regatului român, ziua de 16 mai 1912 a fost doliu naţional. Au avut loc adunări comemorative. La Bucureşti, acţiunea a început prin oficierea unui tedeum în incinta bisericii Sf. Gheorghe de către preotul D. C. Butculescu. Cei prezenţi s-au îndreptat apoi, in corpore, către sediul Ligii Culturale, unde a avut loc vernisajul unei expoziţii dedicată fraţilor basarabeni.

Socialiştii români au organizat în Sala „Dacia” din Capitală o adunare comemorativă la care au vorbit între alţii, dr. Cristian Rakovski, Zamfir Arbore, Hie’Moscovici, Toma Dragu. Ei au condamnat politica de asuprire naţională a românilor basarabeni, promovată de autorităţile de la Petrograd. Principalul vorbitor a fost dr. C. Rakovski, care a stigmatizat politica Rusiei faţă de România, considerând-o reacţionară, imperialistă: „Astăzi, tovarăşi – arăta el – se vorbeşte mult de fapta hrăpăreaţă, de actul mârşav al unui stat străin, care prin perfidie a cucerit un teritoriu care nu era al lui, care era populat cu români. Vorbesc de Basarabia”. Preşedintele Partidului Social-Democrat arăta că răpirea Moldovei dintre Prut şi Nistru s-a făcut în mod brutal şi constata cu tristeţe şi indignare „lipsa de protestare, această lipsă de izbucnire a sentimentului naţional, lipsă care se constată cu ocazia aniversării anexării Basarabiei”.

Acelaşi ton vehement la adresa imperialismului rus întâlnim şi în Manifestul P.S.D. din România, lansat cu acest prilej. Documentul aprecia că, „imperialismul moscovit şi-a anexat un teritoriu străin, locuit de populaţie românească. Săvârşind această cucerire, ţarismul rusesc era consecvent cu trecutul său. Războiul şi cucerirea au fost, totdeauna, o manifestare normală a imperiilor absolute şi semiasiatice ca Rusia”.

Apelul se referea, în continuare, la preocuparea Rusiei de a ajunge la Marea Mediterană, dar pentru aceasta trebuia să cucerească Bosforul şi Dardanelele: „Dar drumul spre Constantinopol duce în Europa prin România şi Bulgaria. Iată, cum ţara noastră a fost condamnată să fie indicată ca primă victimă a cuceririi ruseşti”.

Documentul se ridica, în final, contra politicii perfide a Rusiei în centrul şi sud-estul Europei, care sub pretextul protejării popoarelor din această parte a continentului european ducea o actiune concertată de cucerire. Sub pretextul mincinos de a emancipa micile popoare din Europa – concluziona manifestul – Rusia nu urmărea în realitate decât cucerirea Balcanilor, a strâmtorilor şi ieşirea la Marea Caldă.

Cel care a imprimat acest ton vehement documentelor socialiştilor români a fost C. Rakovski. Din păcate, fostul preşedinte al P.S.D. nu a rămas consecvent punctelor sale de vedere. Părăsind România pentru a se alătura revoluţiei ruse, dr. Rakovski a renunţat brusc la poziţia sa principală, corectă din anul 1912, abordând

[60]

în aceeaşi problemă, în ciuda tuturor evidenţelor pe care chiar el le susţinuse şi a apelurilor la sentimentul naţional nu cu mulţi ani în urmă, o poziţie diametral opusă. Mai mult, în noile calităţi de preşedinte al Ucrainei Sovietice, apoi de ambasador sovietic la Londra, el pleda pentru noile cauze expansioniste, pe care le prezenta cu aceeaşi convingere cu care pledase împotriva imperialismului rusesc, în 1912 . Sesizând această bruscă schimbare de direcţie, cunoscutul ziarist Constantin Bacal-başa scria în paginile ziarului ^Adevărul” despre dr. C. Rakovski: Ori la 1912 nu era bun român, ori acum nu este sincer apărător al Rusiei Sovietice . Deci, când a spus adevărul?

Tot în 1912 şi tot în sala „Dacia” din Bucureşti a avut loc Conferinţa pe ţară a social-democraţilor la care din partea fraţilor basarabeni au participat Sergiu Cujbă şi Pan Halippa. „Cu acest prilej s-a luat hotărârea politică remarcabilă – nota P. Halippa, în memoriile sale – că partidul va lupta pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ţarist. Acest angajament se lua la o sută de ani după răpirea Basarabiei.” La conferinţă ca reprezentant al celei de a tt-a Internationale socialiste a participat Leon Troţki, originar din târguşorul orheian Teleneşti.

în ziua de 16 mai 1912, la laşi, au avut loc festivităţi comemorative. Ele au început la orele 10 dimineaţa, printr-un tedeum, oficiat în catedrala mitropolitană, la care au participat mii de locuitori ai vechii urbe moldave. După serviciul religios, cei prezenţi au organizat o procesiune cu steaguri tricolore îndoliate, parcurgând în ordine străzile Ştefan cel Mare, Golia, până în Piaţa Unirii. Studenţii şi elevii intonau imnul naţional. Seara la Teatrul Naţional a avut loc un spectacol comemorativ . întruniri similare au avut loc şi în alte centre ale ţării, la Brăila, Buzău, Constanţa, Craiova şi Galaţi.

Acţiunile desfăşurate în România liberă erau urmărite cu atenţie de autorităţile ţariste. Ele au luat măsuri severe de securitate. Au fost întărite posturile de frontieră şi au fost alarmate unităţile din garnizoanele militare basarabene. Potrivit relatărilor făcute de ziarul „Universul” din 7 iulie 1912 au fost trimişi agenţi secreţi în principalele oraşe din România pentru a se afla ce fel de discursuri s-au ţinut. Aceşti agenţi au expediat rapoarte superiorilor în care precizau că „idealul românilor ar fi să intre în posesia Basarabiei”.

împlinirea în mai 1912 a o sută de ani de la răpirea Basarabiei de către Rusia ţaristă a fost un nou prilej de reafirmare a solidarităţii românilor de pretutindeni. Acţiunile hotărâte, organizate de poporul român, au făcut ca manifestările iniţiate cu fast de autorităţile ţariste să nu-şi atingă scopul. Pentru români, centenarul anexării Moldovei dintre Prut şi Nistru a fost un moment comemorativ dureros, dar, în acelaşi timp, un nou prilej de reafirmare a dorinţei unanime de înfăptuire a reîntregirii naţionale. Peste numai şase ani, la 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu România, marcând începutul desăvârşirii unităţii-naţionale româneşti, înfăptuită prin Unirea Bucovinei cu România în 15/28 noiembrie 1918 şi prin Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, când Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul s-au unit cu patria-mamă.

NOTE

1. Cf. Vasile Moisiu, Ştiri din Basarabia de astăzi, Bucureşti, 1915, p. 161-162.

2.Liviu Marian, Cultura si şcoala în Basarabia, Chişinău, 1926, p. 260-261.

3 Cf. Dumitru Munteanu-Râmnic, Pentru Basarabia. Culegere de texte, Ploieşti, 1912, p. 108.

4. Ştefan Ciobanu, Din trecutul şcoalei româneşti, în Şcoala Basarabiei, I, nr. 4, 1921, p.183-190.

5. Idem, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, ed. a Ii-a, Edit. Enciclo pedică „Gh. Asachi”, Chişinău, 1992, p. 121. Despre deznaţionalizarea românilor prin biserică – vezi NN. Topologeanu, încercarea ruşilor de a deznaţionaliza Basarabia prin biserică, Rm. Vâlcea, 1933, passim.

6. D.C. Moruzzi, Pribegi în [ara răpită, Bucureşti, 1912, passim. D.C. Moruzzi a publicat la Iaşi tot în 1912 o culegere de cântece basarabene între care figurau: Marşul răzeşilor din Basarabia, Doina mazilului, Dorul basarabeanului, Hora Basarabiei, Pribeagul (vezi -Idem, Cântece basarabene, Iaşi, 1912,passim).

7. Dr. Petru Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru sub imperiul rus, în „Viaţa Românească”, voi. LV, nr. XV, Iaşi, 1923, p. 176.

8. G. Murgoci, La population de la Bessarabie. Etude demograpbique, Paris, 1920, p. 19; Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânirea ţaristă. 1812-1917, Edit. Didactică şi Peda gogică, Bucureşti, 1992, p. 74-75.

9. Cf. Constantin Aldea, O istorie zbuciumată. Basarabia până în anul 1920, Edit. Academiei de înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p. 65.

10. Nicolae Popovschi, Românismul în Basarabia şi Unirea, în „Viaţa Românească”, XIV, vol. L, nr. 6,1992, p. 355.

11. Pantelimon Halippa, Cronica vieţii mefednss.), în Arh. fostului CC. al P.C.R., dos. 115, caietul nr. 1, p. 17-18.

12. Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context

politic internaţional (1806-1920), Edit. Albatros, Bucureşti, 1993, p. 117.

13. A. Frunză, Cenţenaruljăoirii Basarabiei, în „Adevărul”, XXV, nr. 8144, din 10 mai 1912.

14. P. Cobolteanu, (P. Halippa), Scrisori din Basarabia, în „Viaţa Românească”, an. VII,

voi. XXV, 1912, p. 403^05.

15. ^Aniversare odioasă, în „Flacăra”, I, nr. 30, din 12 mai 1912, p. 243.

16. Cf. „Viaţa Românească”, VII, voi. XXV, 1912, p. 406.

17. Cf. loan Scurtu, Dumitru Almaş, Armând Goşu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniţă, Istoria

Basarabiei. De la începuturi până în 1994, Edit. Tempus, Bucureşti, 19&4, p. 93.

18. Iorgu Tudor, în vâltoarea revoluţiei din 1917-1918. Basarabia autonomă şi republică

(manuscris furnizat de prof. George Vioreanu, fapt pentru care îi mulţumim şi pe această

cale), voi. I, p. 26-27.

19. Ibidem, f. 28; Ion Varta, Unele aspecte privind mişcarea naţională în Basarabia la

începutul sec. XX, în rRevista de istorie a Moldovei”, Chişinău, nr. 4/1993, p. 21-22.

20. D. Munteanu-Râmnic, op. cit.,p. 108.

21. Cf. Alexandru V. Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 84; Idem, Istoria

Basarabiei, Ediţie de Victor Frunză, Edit. V. Frunză, Bucureşti, 1992, p. 382.

22. Dr. Petru Cazacu, O sută de ani de robie, în „Viaţa Românească”, VII, voi. XXIV, 1912. p.48.

23. Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ed. a IV-a, Edit. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991. p. 271; N. Adăniloaie. Unirea Basarabiei cu România (1918), în Studii şi articole de istorie, an. LXII, serie nouă. Bucureşti, 1995, p. 9

24. I. Nistor, op. cit., p. 270.

25. „Adevărul”, XXV, nr. 8145, din 17 mai 1912.

26. I. Simionescu, Moldova dintre Prut şi Nistru, în „Convorbiri literare”, an. XLVI, nr. 5, mai 1912, p. 499.

27. Aniversare odioasă, în „Flacăra”, I, nr. 30, din 12 mai 1912, p. 233.

28. Basarabia, în „Opinia”, Iaşi, IX, nr. 1590, din 16 mai 1912.

29. „Mişcarea”, I, nr. 106. din 16 mai 1912.

30 1812-1912, în „Românul”, Arad, II, nr. 106, din 16/29 mai 1912.

31. ScrisoridînBucovina. în „Opinia”, Iaşi, IX, nr. 1590, din 16 mai 1912.

32. Zamfir C. Arbore, Centenarul înstrăinării Basarabiei. 16 mai 1812- 16 mai 1912, în „Adevărul”, XXV, nr. 8133, din 5 mai 1912.

33. Alexandru D. Xenopol, Centenarul răpirii Basarabiei, în .Viaţa Românească”, Vil, voi. XXTV, 1912, p. 334.

34. Nicolae lorga, Basarabia, scrisă după o sută de ani de la răpirea ei de ruşi, Vălenii de Munte, 1912, p. 112; M.N. Pascu a scris şi publicat în acelaşi an o lucrare cu conţinut asemănător intitulată Basarabia, Ploieşti, 1912.

35. G. Marcu, Răpirea Basarabiei. Tristă comemorare 1812-^912, Craiova, f.a., p. 34.

36. D. Munteanu-Râmnic, op. cit., p. 124.

37. Centenarul răpirii Basarabiei, în .Dimineaţa”, IX, nr. 2844, din 17 mai 1912.

38. Ibidem.

39. Basarabia, în „Evenimentul”, Iaşi, XX, nr. 62, din 12 mai 1912.

40. .Opinia”, Iaşi, DC, nr. 1590, din 16 mai 1912.

41. „Dimineaţa”, DC, nr. 2844, din 17 mai 1912; Centenarul anexării Basarabiei, în „România muncitoare”, VIII, seria a Ii-a, nr. 36, din 16 mai 1912.

42. Ibidem.

43. Ibidem.

44. Cf. Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, ed. a Ii-a, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 46-47. El a publicat în 1924 în ziarul englez „Manchester Guardian”, din 25 mai şi din 7 iunie 1924; sau în numărul din iunie al publicaţiei „Nineteenth Century Review”, acelaşi an, ori în cotidianul „Epoca”, care apărea la Roma, o serie de articole în care condamna actul unirii Basarabiei cu România (Arhivele Statului Bucureşti, fond Constantin Diamandi, dos. 53/1924, f. 1-4).

45. C. Bacalbaşa, Doctorul C. Rakovski în chestiunea Basarabiei, în „Adevărul,” XXXVI, nr. 12372, din 30 mai 1924; C. Rakovski a activat după război în diplomaţie, fiind însărcinat cu afaceri al sovietelor la Londra şi ambasador ia Paris (Unirea Basarabiei cu România- 1918-1927. Documente. Ediţie de Adina Berciu Drăghicescu şi Lidia Brânceanu, Edit. Globus, Bucureşti, 1993, p. 35.)

46. P. Halippa, Povestea vieţii mele, în „Patrimoniu”, Chişinău, 1990, p. 35.

47. 16mai 1912, în Iaşi, în „Opinia”, Iaşi, IX, nr. 1591, din 17 mai 1912.

48. Cf. G. Maieu, Inedite la răpirea Basarabiei, Craiova, f.a., p. 3.

Autor: Constantin I. Stan. Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812 -16 mai 1912) \\ Destin Românesc, 1997. № 2.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ