Cetatea Albă (Sudul Basarabiei)

0
27

Un străin dornic să ajungă la “Cetatea Albă” n-ar avea prea mari şanse s-o găsească pe harta rutieră, decât dacă i-ar spune cineva mai bine să caute “Bilgorod Dnistrovsk”. “Cetatea Albă”, din păcate, nu există pe harta lumii moderne. Cred însă că orice român cu minime cunoştinţe de geografie ar putea să arate localitatea pe orice hartă, sub orice denumire s-ar ascunde, conducându-se după o hartă a inimii şi a amintirilor.

Am mers la Cetate chiar în ziua de Paşti, să facem fotografii. Vizitasem de câteva ori oraşul şi cetatea, întrucât bunica trăieşte în apropiere, într-o localitate românească. Totuşi mă reîntorc de fiecare dată cu drag, pentru că în ciuda faptului că populaţia de aici e în majoritate rusofonă, îmi pare un loc ce respiră încă româneşte şi care vorbeşte despre tragedia poporului nostru. În acelaşi timp, oraşul şi cetatea au o alură romantică – un oraş milenar în care civilizaţiile s-au amestecat, un oraş în care voievozii Moldovei stăpâneau gurile Nistrului şi ieşirea la mare, un oraş în care nedreptăţile istoriei sunt camuflate şi prezentate sub un alt buletin de identitate, în fine, un oraş de frontieră între două lumi în care caracterul românesc se diminuează treptat şi iremediabil. Un simbol care îşi pierde încet sensul şi puterea şi pe care e bine să-l guşti cât se mai poate. Cetatea Albă promite drumuri prin memorie şi poveşti, dar pentru noi, toate par a începe cu “a fost odată”.

Cetatea Albă e un oraş mic, dar plin de verdeaţă şi, pe unde n-au răsărit noi clădiri făcute de arhitecţi cu gusturi îndoielnice, arată destul de frumos. Însă nu mai mult decât un oraş “drăguţ”. În Cetatea Albă nu se mai vorbeşte limba română pe străzi de ceva timp. Despre prezenţa românilor pe acolo mai mărturisesc doar crucile vechi din cimitire, scrise în grafie latină, între care şi una – a episcopului Epure, chiar lângă biserica de pe deal; zâmbetul binevoitor al unui trecător întrebat în română “în ce direcţie o luăm spre Sărata?” şi vorba lui românească, greu articulată, dar fără accent, pe care după câteva întrebări – dacă suntem din Moldova şi mergem la Chişinău şi un “scuze, dar vorbesc doar puţin româneşte”, o trecu pe rusă; arhitectura din partea veche; vreo două magazine numite ,,Basarabia” cu denumirile scrise în grafie chirilică, unul dintre acestea, chiar lângă fortăreaţă; cetatea lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare; cred că şi simplul fapt că noi şi băştinaşii moldoveni din împrejurime numim acest loc întotdeauna “Cetatea Albă” şi nu ne-am imagina să-l numim altfel.

Cetatea propriu-zisă impresionează prin mărime şi poziţie – întinsă, cu ziduri înalte şi groase, cu şanţuri de apărare adânci, cu tunuri ce dau spre limanul Nistrului, spre o apă căreia cu greu îi vezi capătul. Probabil, puţini dintre localnici îi mai ştiu istoria. Şovinismul şi mijloacele de dezinformare ruse şi ucrainene i-au fabricat o altă istorie, fără legătură cu Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, şi poporul român.

În aceste timpuri însă, măreaţa cetate, care nu mai îndeplineşte demult funcţii militare sau administrative, îşi lasă porţile deschise pentru vizitatorii în căutarea unui loc de recreere şi pentru diverse cupluri. Înăuntru are spaţii verzi şi chiar câţiva pomi fructiferi. Dar asta ne interesează mai puţin. Zidurile şi înălţimea ne atrag. Priveliştile de sus, un sentiment de măreţie pe care ţi-l dă construcţia. Nu lăsăm nimic neexplorat, nici un zid neurcat şi nu din cauza că suntem într-o “misiune fotografică”, ci din simpla plăcere de a urca, a vedea şi a explora. Cetatea ne dă liber la poveşti, la întrebări – ce o fi fost acolo? Dar dincolo? Oare cum îşi aranjau soldaţii armele pentru defensivă pe un zid care totuşi nu-ţi oferă prea mare libertate de mişcare? Pe unde locuiau? Putem afla unele lucruri din arhive şi studii istorice, dar cum atâtea sunt întâmplările neconsemnate care au avut loc acolo, putem să inventăm chiar noi poveşti – în cei peste 600 de ani de istorie, care e probabilitatea să nu se fi întâmplat ceea ce zicem? Regi, domniţe, asedii, arginţi, scrieri, orice… în româneşte. Sau chiar poveşti cu mai puţin probabilii zmei. O vizită la o cetate poate fi şi un test de imaginaţie şi cultură populară.
Chiar dacă poveştile noastre încep toate cu “a fost odată”, e grozav să le poţi gândi în româneşte într-o zonă în care româna nu mai e vorbită decât rareori. Da, e frumoasă vizita la Cetatea Albă. Vă invit şi pe dvs. să o vizitaţi, dacă nu aievea, măcar prin fotografii.

Autor: Lucian Reniţă
Sursa: Natura.md

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ