RSS Feed

Cine a întâlnit cu flori, în iunie 1940, tancurile sovietice?

0

iunie 26, 2008 by Românism

Este o întrebare răspunsul la care îl cunoaşte mai multă lume. Dar se cam tem concetăţenii noştri să-l facă public. Şi pe mine nu mă lasă în pace acest gând. Iată de ce am hotărât, înainte de a-l parafraza pe Emilian Bucov („marele erou al muncii socialiste”, de care astăzi nu-şi mai aminteşte nimeni) să mai stau prin arhive, pentru a găsi explicaţia acestui fenomen. Studiul l-am început de la finele Primului Război Mondial.

Citez foarte pe scurt un fragment din cartea basarabeanului Ştefan Ciobanu, intitulată „Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918”, apărută la Bucureşti în 1929. Este vorba de pagina 178 IV. Astfel, în „Acte cu privire la anarhia din Basarabia”, CXXVIII, scrie, negru pe alb, următoarele: „…ţăranii au prădat… economiile (fermele) proprietarilor A. Sinadino, Manuilov, P. Adrianov, N. Dobrovici, Glavce, Grişcenco, Cucicov şi Ruso; fermele lui A. Sinadino, Manuilov şi Dobrovici au fost prădate cu participarea soldaţilor transportului militar… care venea de pe front şi al cărui comandant Vişnevschi a fost reţinut de către reprezentanţii Sfatului Ţării…”.
Nu vreau să ruşinez pe nimeni

Ceva mai în detalii (dacă, eventual, vă interesează acest lucru), despre jafurile la care s-au dedat ţăranii din diferite sate, deposedându-i de avere pe foarte mulţi proprietari, puteţi afla, stimaţi cititori, din aceeaşi carte, reeditată în 1993 la Chişinău.

Nu vreau să apelez la citate mai ample, pentru a nu face de ruşine satele, pomenite în aceeaşi carte, ce au deja astăzi dedicate monografii, în care este descris falnicul lor trecut de la Ştefan cel Mare şi Sfânt încoace.

Clar lucru, aceşti ţărani ar fi fost puşi la punct, ca să nu zic ar fi luat la bot, de orişice putere, fie că era vorba de „carabinieri”, „jandarmi” sau „miliţieni”. Urmaşii lor se plâng până şi azi, invocând cruzimea cu care aceştia au fost trataţi, în urma săvârşirii unor „fapte nevinovate”, când în jur peste tot se vorbea de slobodă.
Anarhia bolşevică

Citez încă o secvenţă din aceeaşi carte, spicuită din pagina 253 CLVI, care ţine de Memoriul cu cererea pentru unire al Uniunii proprietarilor agricoli din Basarabia, înaintat de către o delegaţie Regelui Ferdinand I, într-o audienţă acordată în ziua de 6 martie 1918, la Cartierul Regal din Iaşi. Delegaţia, în frunte cu preşedintele Uniunii, Pantelimon V. Sinadino, a fost compusă din N. Botezatul, Socrate Cavaliotti, Victor Şerer, Gheorghe Gonata, Alexandru Sinadino şi încă câţiva proprietari. Memoriul este semnat de această delegaţie:
„Majestate,

Nouă ni se impune datoria de a aşterne înaintea tronului Majestăţii voastre, în numele păturilor culte şi producătoare ale populaţiei din Basarabia, recunoştinţa noastră adâncă pentru apărarea vieţii noastre şi a avutului nostru, care în mare parte a fost deja nimicit de anarhia revoluţionară, bolşevică, ce a găsit un răsunet adânc şi în Basarabia”.

„Sire, se spune în continuare în memoriul amintit, rugăm Majestatea Voastră să permită ca sora noastră România să restabilească aceleaşi condiţiuni de viaţă corectă şi normală, care domnesc în România, împiedicând astfel demagogia care întotdeauna însoţeşte revoluţia, să nu întunece cei dintâi paşi în organizarea Basarabiei şi a unirii ei libere cu România”.
Nişte întrebări

Precum aţi remarcat, aici, printre alţii, este pomenit şi Alexandru Sinadino, economiile căruia au fost prădate, de aceeaşi soartă având parte şi alţi proprietari menţionaţi ceva mai sus.

Ceea ce mă frământă, ţine de următorul aspect: Ce fel de „Uniune a producătorilor agricoli” s-a dus la Regele Ferdinand pentru a cere Unirea? Iată de ce mă văd nevoită să revin, imaginar, în anul 1916, când Rusia ţaristă, acaparatoare a Basarabiei timp de peste un secol, încă nu era contaminată de virusul bolşevismului sau, cel puţin, în pielea imperiului nu existau asemenea urme.

În măsura în care înţeleg eu lucrurile, la distanţă mare de tot în timp, judecând după materialele pe care le-am studiat, orice om care poseda o moşie, oricât de mică, dacă era înregistrată în mod oficial, stăpânul acesteia plătea impozite şi, respectiv, de îndată ce devenea proprietar, mergea repejor şi se înscria în „Societatea imperială”, mulţi dintre membrii căreia nu dispuneau de moşii, dar erau specialişti în domeniu.

Prin urmare, delegaţia pomenită mai sus, care la data de 6 martie 1918 a vorbit cu Majestatea Sa Regele Ferdinand I, practic, reprezenta toţi proprietarii Basarabiei.

Tot în aceeaşi carte, la pagina 250, poate fi lecturat un text mai amplu, purtând semnătura preşedintelui Pantelimon Sinadino, fiind şi el la 6 martie 1918 în audienţă la Rege.

Astfel, moţiunile cu cererea de „…a depune la picioarele Tronului României omagiile noastre de devotament şi credinţă către Regele Ferdinand I-iu, rege al tuturor Românilor”, erau adoptate de toate zemstvele, acelaşi lucru fiind cerut şi de reprezentanţii tuturor naţionalităţilor conlocuitoare şi ai confesiunilor. În acest sens, drept exemplu poate servi un document reprodus în acelaşi volum, şi anume „Hotărârea congresului din Tarutino al coloniştilor germani…”.

O remarcă: în delegaţia amintită au nimerit şi nişte moldoveni, rămaşi în amintirea urmaşilor ca „şi încă câţiva proprietari”. Probabil, aceştia nu erau atât de importanţi, ca fraţii greci Sinadino.
Burghezi şi ţărani

Cine erau fraţii Sinadino? Culegem informaţia din „Адресс-Календарь на 1916 год”.

Astfel, aflăm că ambii erau „потомственные дворяне и почётные мировые судьи, гласные кишинёвской городской Думы. Инжинер-строитель А.В. Синадино имел титул “губернский секретарь”, а надворный советник П.В. Синадино был также гласным и Губернского Земского Собрания, в бытность – Городской Голова”, aceştia ocupând încă multe alte funcţii administrative şi obşteşti, ca şi ceilalţi membri ai uniunii amintite.

Clar lucru, a trecut atâta timp din anul 1918, tancuri diferite de câteva ori au trecut încolo şi încoace prin teritoriul Basarabiei. După abdicarea „benevolă” a Majestăţii Sale Regele Mihai I, dinastia Regatului Român a rămas ca o piesă de muzeu.

Cuiva, ziua de 28 iunie 1940 i-a distrus viaţa, pentru altcineva acel sfârşit de Cireşar a constituit o posibilitate de a face o carieră strălucită, bazată pe „пролетарское проиcxождение, крестьянский сын”…

Apropo, în Regatul Român, cuvântul „burghez” însemna că omul are un imobil propriu în oraş, iar cuvântul „ţăran”, chiar şi în Rusia ţaristă („царанин”) însemna că omul are în proprietatea sa un lot de pământ şi acest cuvânt nu era batjocoritor.

Eu cu atâta insistenţă scriu despre viaţa strămoşilor mei de „dinainte de 1940” nu de aceea că vreau să-mi afişez apartenenţa „burgheză”, ci ca să nu le permit unora a se lăuda că după cel de-al II-lea Război Mondial ei au venit ca să ne înveţe, să ne lecuiască ş.a.m.d., noi, chipurile, fiind foarte înapoiaţi…

Nu! Noi, „românii Basarabiei moldave”, şi până la 1940 eram jurişti, medici, profesori, savanţi-agricultori, ingineri şi eram fericiţi şi fără ajutorul lor.

Puteţi să citiţi Anuarul pentru 1940, care a fost editat înainte de a veni „eliberatorii”.

Numai vă rog pe toţi, cei care veţi citi acest eseu, să nu-i numiţi „ruşi” pe cei care au năvălit peste noi, ca să nu-i ofensaţi pe acei ruşi adevăraţi din Armata Albă, care au luptat cu dăruire de sine sub steagurile Sf. Andrei şi Sf. Gheorghe, împotriva „roşilor”.

Ăştia, care au venit, nici nu puteau vorbi ruseşte, pronunţau „арихметика” în loc de „арифметика” ş.a.m.d.

În rest, tac, ca să nu mă acţioneze în judecată foştii „copchii de proletari”, somându-mă să le plătesc pentru obida, chipurile, pricinuită vreun milion de lei. Nu-l am!

http://www.flux.md/articole/3660/


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+