Ciobanu Angela

0
5

Angela Ciobanu, una dintre actriţele de frunte ale Naţionalului „Mihai Eminescu”, întotdeauna mi s-a asociat cu un vulcan. Să fi fost din cauza diferitelor nuanţe de roşu ale părului, a vocii puţin răguşite sau a energiei pe care o degajă? Dar toate acestea vin parcă în contradicţie cu femeia senzuală care visează să ajungă la Paris inclusiv pentru că, fiind legată organic de arome, vrea să se dizolve în lumea parfumurilor… Miracolul vieţii e că, uneori, armonia se naşte din contradicţii.

– Angela, teatrul este creaţie sau lucru?
– Creaţie, doar creaţie. Aşa am fost educată, aşa simt şi sper ca Dumnezeu să-mi dea inspiraţie cât mai mult timp…

– Ce fel de creaţie, când spectacolul începe la o anumită oră?!.
– Ei, aici intervine disciplina. Nu mă deranjează însă, căci, fiind disciplinată, respecţi timpul tău, dar şi pe cel al partenerului. Punctualitatea este o calitate a regilor şi spre ea ar trebui să tindă toţi moldovenii. Mie, în linii mari, îmi reuşeşte.

– Artiştii noştri aleargă de la o activitate la alta. O fac de voie sau de nevoie?
– Mai mult de nevoie. Dacă statul ar putea să ne dea un salariu mai bun, poate că şi noi am putea să ne concentrăm doar pe teatru. Dar am atâta cât poate să-mi dea azi Teatrul Naţional şi nu mă plâng. Iar faptul că trebuie să ne mai căutăm o activitate nu e întotdeauna cel mai rău. Eu, bunăoară, sunt şi profesoară la două instituţii de învăţământ – Liceul cu profil teatral „Elena Alistar” şi Academia de Arte, la ambele predau măiestria actorului – şi contactul cu tinerii este extrem de benefic.

– Ce le spuneţi tinerilor?
– Încerc să le deschid alte orizonturi, să-i ajut să descopere cultura, să vadă lumea în alte culori decât o văd ceilalţi. Tinerii de astăzi îşi pun căştile în urechi şi nu mai văd nimic. Eu însă îmi doresc ca ei să zboare un pic mai sus de pământ – să privească oamenii, să ghicească dacă aceştia sunt trişti sau fericiţi. Căci, tot ce se întâmplă în jurul nostru e teatru… Pentru a vedea asta, însă, nu e suficient să stai pe Internet – trebuie să mai intri în muzee, să mergi la teatru şi chiar la cinema.

– Aţi studiat la MHAT, la Moscova. Ce s-a întâmplat cu trupa voastră?
– Câţiva dintre colegi au rămas la Moscova şi muncesc acolo. Acasă, în 1992, ne-am întors mai puţini. Deoarece fuseserăm pregătiţi pentru Naţionalul din Bălţi, unii au mers încolo, alţii au rămas la Chişinău. Am făcut însă cu toţii ceea ce ne-a lăsat „povaţă” profesorul nostru, Vladimir Nikolaevici Bogomolov – teatru în limba română. Pentru noi el invita profesori din România, lucra la limba noastră română…

– Suferă teatrul din Moldova de faptul că nu mai sunt trimise echipe la Moscova?
– Da, şi nu trebuie să ne ascundem după deget – cea mai bună şcoală de teatru e în Rusia. În Rusia se mai păstrează cultul teatrului, ei investesc foarte mult în teatru, în cultură în general. Acolo actorii au unde munci. Aici, teatrele sunt pline, actorii tineri nu au loc în scenă. De aceea, poate că ar fi raţional să se facă un curs de actorie o dată la trei-patru ani. Căci sunt mulţi absolvenţi care nu rezistă pentru că se izbesc de lipsa de roluri, de aceşti pereţi invizibili şi… se dezamăgesc. Ei îşi doresc din prima roluri mari, dar teatrul este o răbdare, el e dur şi te rupe în şapte.

– Cum aţi înfruntat dvs. acest teatru dur?
– Oleg Tabakov, care ne iubea foarte mult şi care a fost un rector genial, ne spunea, la balul de absolvire, că o să ne întoarcem acasă actori buni, dar o să avem multe de înfruntat. El ne-a dorit atunci să avem roluri, dar – şi mai mult – noroc. Poţi să fii foarte talentat, dar să nu ai noroc, ne-a zis Tabakov. Păi iată, eu am avut noroc.

– În ce roluri s-a materializat acesta?
– Nu poţi şti niciodată unde ţi se ascunde norocul. Poţi să lucrezi foarte mult la un rol, dar să fii aplaudată pentru altul. Eu am avut multe roluri „norocoase”, dar şi dificile totodată. Când am jucat-o pe Lady din „Piele de şarpe”, în regia lui Valeriu Jereghi, nu dormeam zile şi nopţi. La fel a fost şi cu Isadora Duncan, în regia Adei Lupu. E greu să joci o femeie-mit, precum a fost Isadora, dar este la fel de greu când trăieşti în scenă viaţa cuiva care nu o termină tocmai bine. Joci un destin, iar în gând îţi stă ideea că trebuie să mori… Dar am avut şi roluri mai „vesele” – domnişoara Cucu din „Steaua fără nume”, Zoie din „O scrisoare pierdută”.

– Vă imaginaţi o altă scenă decât acea a Naţionalului din Chişinău?
– Am activat şi în Italia, în cadrul unei colaborări cu Teatrul de Castalia, condus de regizorul Andrea Batistini. Recunosc, am refuzat această ofertă timp de trei ani şi am acceptat-o abia atunci când am văzut că nu mai rezistăm financiar. Nu am regrete – am cunoscut un alt sistem de lucru, o sumedenie de oameni interesanţi, am cutreierat o ţară minunată şi am jucat pe scene pe care mulţi nici nu le-au visat. Am jucat şi în Rusia, în film. Sunt gata să-mi încerc puterile cu oricare mare actor…

– De ce vă este dor? De roluri care s-au întâmplat sau care urmează încă?
– Mi-e dor de Caragiale, care este foarte actual. Mi-e dor şi de Ostrovski, şi de Gogol. Mă uit, totodată, câtă lume vine la cele două spectacole pe piesele lui Dumitru Matcovschi – „Cântec de leagăn pentru bunici” şi „Pomul vieţii” – şi înţeleg că oamenii au nevoie şi de poveşti pe înţelesul lor, cu realităţi în care să se regăsească, cu răspunsuri la întrebări concrete care-i frământă – ce să-i spui fiicei, cum să discuţi cu băiatul, cum să nu distrugi relaţia dintre copii şi părinţi?..

– În ce realităţi vi se înscrie relaţia cu fiul dvs.?
– Fiul nostru are 13 ani şi este cel mai important lucru în viaţa mea şi a soţului meu. Are o vârstă destul de complicată, recunosc, fizic s-a maturizat destul de repede, deşi în suflet încă e copil. Trebuie să-i spui foarte multe lucruri într-un mod extrem de atent, pentru că e vârstă la care se opune la tot. Uneori pornesc să dau anumite indicaţii şi îmi dau seama că mintea lui zboară în altă parte, inclusiv la fete.

– Veţi fi o soacră geloasă?
– Cred că da, pentru că mi-am dorit foarte mult acest băiat… Vreau să crească un bărbat adevărat, cu responsabilităţi, care să ştie că în viaţă plăteşti pentru tot ce faci.

– Este criză de bărbaţi în Moldova?
– Da, şi se întâmplă astfel şi pentru că femeile au luat prea multe asupra lor. Au început să facă business, să tragă familia. Şi să uite că, în definitiv, femeia îşi educă bărbatul – bineînţeles, astfel încât el să nu-şi dea seama de asta :). Bărbatul este cel care trebuie să lupte şi să ducă tot greul, iar femeia să-l oblojească şi să-l pupe. Dar o femeie trebuie să facă şi meserie, nu accept ca femeia să stea acasă.

– Actorul Ion Mocanu a trebuit şi el educat?
– Ne-am căsătorit pe când eram la facultate la Moscova – se fac 20 de ani de atunci în 2011 – şi, din fericire, ne-am educat reciproc.

– Geloziile din casa voastră apar pe fundal teatral sau personal?
– Nu apar, deşi îmi pare că eu am avut mai mult noroc decât el în teatru. Este un actor foarte bun care, din păcate, a primit prea puţine şanse. El acum este la vârsta când ştie totul, când poate totul. Dar şi în teatru, ca şi în viaţă, sunt puţine piese cu bărbaţi puternici, responsabili, bărbaţi care să lupte pentru soarta şi viaţa lor.

– Reuşiţi să fiţi şi gospodină?
– Acum reuşesc mai puţine ca înainte – alerg între teatru, liceu şi facultate. De aceea, Ion şi-a luat mare parte din grijile familiei asupra lui. Eu nu ştiu ce înseamnă piaţa, iar de bucătărie mă salvează faptul că lui îi place foarte mult să gătească. Toate femeile îmi zic că mi-a mers din acest punct de vedere. Mă invidiază :)…

– Noi vă dorim să aveţi parte doar de invidie frumoasă!

Interviu realizat de Sorina Stefârţă
Sursa: Timpul

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ