Ciutac Victor

2
136

Victor Ciutac: „Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă…”

S-a născut la 12 ianuarie 1938, în satul Şirăuţi, lângă Lipcani, unde îşi începe educaţia şcolară ce îl va duce spre Teatrul dramatic din Bălţi. Va urma studenţia, 1960-1964, la Conservatorul din Chişinău – Facultatea de teatru şi film, clasa maestrului Valeriu Cupcea, avându-i colegi pe Veniamin Apostol, Margareta Ureche, Dina Cocea, Vitalie Rusu, Mihai Curagău… A jucat iniţial pe scena Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălţi, iar din 1964 – pe scena Teatrului dramatic „A.S. Puşkin” din Chişinău. Seriozitatea, aplecarea spre arta dramatică, munca neobosită şi mai ales talentul îi va conferi o carieră de maestru al scenei şi al ecranului, realizând mari şi minunate roluri care-l vor propulsa spre direcţia Teatrului studio „Mihai Eminescu”, după reorganizarea căruia devine aici director artistic (din 1994 Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”). În anii ’70-’80 este unul din cei mai populari actori de film din Moldova. Nume de primă mărime al teatrului basarabean, chipul căruia se confundă cu cel al unui personaj emblematic din dramaturgia lui D. Matcovschi Tata, Victor Ciutac a realizat o galerie de roluri remarcabile şi în domeniul cinematografiei naţionale, colaborând cu regizori de marcă: Emil Loteanu, Vlad Ioviţă. Bogata sa filmografie conţine pelicule antologice precum Poienile roşii (1966), Lăutarii (1971), Ultimul haiduc (1972), Dimitrie Cantemir (1973), Bărbaţii încărunţesc de tineri, Calul, puşca şi nevasta, Dansul efemer al dragostei, Povestea lui Făt-Frumos etc. Printre spectacolele în care actorul a avut roluri, se numără Tata, Abecedarul, Pomul vieţii după piesele lui Dumitru Matcovschi, de asemenea, Io, Ştefan-Voievod, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Asociaţia femeilor emancipate din Belgrad ş.a. Laureat al Premiului Naţional (1980), Artist al Poporului (1991). Valeriu Gagiu, regizor, a remarcat că „teatrul a făcut un mare serviciu cinematografiei, pregătind actori, care vin pe platourile de filmare cu tehnica şi disciplina scenei. Şi dacă ar fi să evidenţiez la ora actuală o mână de bărbaţi ai cinematografiei moldoveneşti, aş începe cu actorul Victor Ciutac. Când l-am întâlnit prima dată în timpul turnărilor la filmul Ultimul haiduc, am înţeles că pot conta pe el. Mai târziu, scenariul filmului Durata zilei a fost scris special pentru Victor Ciutac”.

Fidel viziunii regizorului Veniamin Apostol, care i-a fost şi prieten, rămâne credincios şi propriei sale viziuni; întotdeauna este expresiv şi receptiv la tot ce înţelege prin arta teatrală şi cinematografie. În calitate de regizor, V. Ciutac a montat spectacolele Masa de sărbătoare de A. Gondiu (1986), Ifigenia de Aulis de Euripide (2002). A avut ultimul rol în teatru în spectacolul lui D. Matcovschi Tata, dar nu în regia lui Veniamin Apostol, ci a lui proprie (1999). Prima montare a acestui spectacol îi aparţine, într-adevăr, lui V. Apostol, rolul central fiind interpretat de V. Ciutac. În cea de-a doua montare, însă, V. Apostol doar joacă în spectacol, nu apare şi în calitate de regizor…
„Este actorul care nu ştie, nu înţelege să se cruţe când este vorba de artă, de creaţie”, astfel îl caracteriza Valeriu Cupcea, precizând: „A pus în evidenţă specificul caracterului moldovenesc, tendinţa oamenilor de pe acest meleag de a fi uniţi, de a-şi cunoaşte neamul şi istoria lui.

Victor Ciutac a părăsit scena Teatrului Naţional din Chişinău în 2004. După mărturisirile sale, atunci a considerat că, după 45 de ani, trebuie să-şi ia adio de la teatru, spectatori şi să plece. „Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă”, reconfirmând „deruta” sa prin mesajul final adresat prezenţilor: „Să veniţi mai des la Chişinău, că sunt şi acolo oameni cumsecade, care vă aşteaptă…” În viziunea lui, indiferent că vrem sau nu, drumul este înainte, oricare ar fi credinţa omului.

Stabilit la Iaşi împreună cu familia, Victor Ciutac, în ultimii ani de viaţă, s-a dedicat scrisului.

Când am văzut eu că am deja o traistă de pagini, am început să mă întreb cine o să le citească”, se autoironiza artistul. Prima „victimă” a fost prietenul său, regizorul Ion Ciubotaru,de la Teatrul „Luceafărul”, urmat de Ion Ungureanu, ex-ministrul culturii. Astfel, Victor Ciutac este autorul a două volume, Exilaţi în umilinţă şi Povestiri de-acasă, care radiografiază zbuciumul basarabenilor; destinul unui om şi al unui artist în căutarea identităţii. „A pus în evidenţă specificul caracterului moldovenesc, tendinţa oamenilor de pe acest meleag de a fi uniţi, de a-şi cunoaşte neamul şi istoria lui”, nota V. Apostol cu referire la prima carte a lui V. Ciutac – Exilaţi în umilinţă. Interesant este că în cel de-al doilea roman, ieşit de sub tipar, dar nelansat pentru publicul larg până la decesul autorului, un întreg capitol e dedicat lui Grigore Vieru, care i-a fost lui V. Ciutac bun prieten, stingându-se din viaţă, după cum se ştie, în aceeaşi zi de 18 ianuarie … Romanul de proporţii Exilaţi în umilinţă, pentru care i
s-a acordat Premiul „A. Mateevici” din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, a apărut în 2006, la Chişinău, şi a fost lansat la Iaşi, la Galeriile de artă „Pod Pogor-fiul”, în prezentarea criticului literar Ioan Holban şi a scriitorului Valentin Talpalaru. Ulterior, criticul literar Valeria Manta Tăicuţu menţiona că acest „roman despre Basarabia, subiect încă dureros pentru mulţi români, propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinând cititorii să retrăiască jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940 şi… terminând cu vremuri mai aproape de noi, când românii, au devenit străini la ei acasă”. Referitor la acelaşi roman, V. Ciutac mărturisea: „Am încercat şi eu, prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare („Casa mea” de Grigore Vieru); prin singurătatea şi tristeţea ei, nu sunt capabil să pătrund…” Impresionat de viaţa şi activitatea lui Victor Ciutac, colegul lui din România, Sergiu Tudose, nota cu tristeţe: „Am realizat ce complexă personalitate se ascundea în actorul Victor Ciutac; măiestria actoricească era însoţită de o profundă analiză a oamenilor; de o ascuţită putere de a sesiza trăsături definitorii care-şi păstrau o conduită şi o linie personală în dezvoltarea existenţei lor literare; aceste întruchipări scriitoriceşti îşi urmau drumul lor literar, fără hiaturi, fără a se abate de la calea prescrisă, devenind reale, depăşindu-şi limitele specifice unui personaj confecţionat şi găsindu-şi un comportament normal, real, viu. Mi-aş fi dorit să-l fi avut mai aproape de noi […] pe acest minunat exilat în umilinţă […] motiv pentru care îmi pare rău că n-am putut să fim, cum îi plăcea să spună, cu toţii grămăjoară şi fericiţi.

Cunoscutul actor de teatru şi cinema, a încetat din viaţă la 18 ianuarie 2009, într-un spital din Iaşi, el suferind de leucemie. Victor Ciutac a fost înmormântat la cimitirul „Sfântul Pavel” din Iaşi.

Victor Ciutac a fost şi rămâne un mare actor. Oameni mari, filme mari – destine dramatice… A rămas în patrimoniul clasic, este prezent în repertoriul de frunte al teatrului şi cinematografiei noastre, însă numai artiştii ştiu cât de departe sunt copiile, aflate în circulaţie, de originalul vieţii. Rămân imagini, care vorbesc despre viaţă şi tot ce implică ea: căutări, nevoia de sprijin, întrebări nesfârşite, răbdare, speranţe şi, nu în ultimul rând, credinţa că nimic nu este la voia întâmplării…

«Exilaţi în umilinţă» (Chişinău, 2006) este un roman despre Basarabia. Victor Ciutac propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinându-şi cititorul să retrăiască aproape jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940, când teritoriul, prin acordul dintre Hitler şi Stalin, a fost din nou ocupat de ruşi, şi terminând cu vremuri mai apropiate de noi, când rusificarea aproape că s-a încheiat, iar românii, câţi au mai rămas după procesul intens de deportare / deznaţionalizare / discriminare, au devenit străini la ei acasă.

Pobedonoseţ în Siberia

Pus sub un motto sugestiv («Fără memorie nu e Ieri, / fără zbucium nu e Azi, / Fără credinţă nu e Mâine» ), romanul este scris alert, oralitatea fiind principala trăsătură a scriiturii. «Am încercat şi eu prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare prin singurătatea şi tristeţea ei [este vorba despre «Casa mea» a lui Grigore Vieru, n..n.] nu sunt capabil să pătrund… Prin anii 1990-1993 credeam, poate că eram chiar convins, că această poezie îşi pierduse actualitatea, dar vremea şi, mai ales, noi am făcut tot posibilul şi imposibilul ca ea, această «Casă…», să fie şi mai văduvă, şi mai tristă» (p. 435).

Locuitorii din Pădurenii-Prutului nu au statut de personaje propriu-zise, ci de martori ai unei istorii care trece peste ei modificându-i structural: din gospodari înstăriţi devin colhoznici, îşi uită treptat limba, tradiţiile şi obiceiurile, acceptând în final, ca pe ceva normal, gardul de sârmă ghimpată care-i separă de fraţii de pe malul românesc al Prutului. Gheorghiţă-mutul, cel traumatizat încă din copilărie, este emblematic pentru întreaga comunitate: suportă cu seninătate batjocura, deportarea, statutul de «Pobedonoseţ» în Siberia, la Piatihanka. Este un personaj care nu reuşeşte să se maturizeze, care nu are conştiinţa libertăţii şi nu se revoltă, ci se resemnează, irosindu-se în mărunţişuri. Locuitorii satului au aceeaşi atitudine blajină în faţa invadatorilor, venirea / plecarea / revenirea şi apoi instalarea definitivă a comuniştilor ruşi în sat sunt acceptate cu seninătate inexplicabilă, poate şi cu puţină curiozitate şi cu un fel de convingere interioară că nimic nu se poate schimba cu adevărat.

O carte despre cei pierduţi

Păreau să nu înţeleaga nimic din legile istoriei, din faptul că ea se scrie sub ochii lor, de către nişte «venetici» care le vor perverti, treptat, toate valorile. Când se produce trezirea, deja este prea târziu.

Victor Ciutac este doar un narator, unul din cei care se străduiesc să treacă neobservaţi la lectură, pentru ca faptele din lumea evocată să apară aşa cum s-au petrecut ele în realitate. Imaginaţia şi ficţiunea au un rol minim în acest volum consistent (peste 400 de pagini) despre cei rupţi, pierduţi, înstrăinaţi şi care numai rareori îşi amintesc cine au fost: «Moldovenii când se strâng / Şi-n petreceri se avântă / La un colţ de masă plâng, / La un colţ de masă cântă»…

Filmografie:

Poienele roşii, Lie Cruntu, 1966;
Mariana, unchiul Petea, 1967;
Ofiţer în rezervă, Pavel Dobînda, 1971;
Lăutarii, Toma Alistar (tatăl), 1971;
Ultimul haiduc, Ion Codreanu, 1972;
Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, 1973;
Podurile, Costache Frunză, 1973;
Bărbaţii încărunţesc de tineri, Alexa Mînzu, 1974;
Calul, puşca şi nevasta, Marcu, 1975;
Pe urmele fiarei, comisarul de brigadă, 1976;
Care pe care (Trînta), preşedintele colhozului, 1977;
Povestea lui Făt — Frumos, Gerilă, 1977;
Hotarul din iunie, 1982;
Trecea o lebădă pe ape, 1982;
Fii fericită, Iulia, 1983;
În zorii revoluţiei, 1984;
Dansul efemer al dragostei, episod, 1988;
Corbii prada n-o împart, episod, 1988;
Durerea, episod, 1989;
Troiţa, Savca, 1991 ş.a.

Premii şi diplome:

Durata zilei — Premiul I pentru cea mai bună interpretare a rolului masculin Ştefan Barda Festivalul unional de filme,Chişinău, 1975,ediţia VIII-a;
Premiul Naţional, 1980;
Artist al poporului, 1991.

„De Victor Ciutac am auzit încă la Moscova, locuiam în acelaşi cămin, chiar pe un etaj cu Veniamin Apostol, care ne-a povestit despre el. Până a veni la teatru, noi ştiam multe despre Ciutac, prietenul lui Veniamin Apostol, prin intermediul căruia aflam ce se montează în perioada aceea în teatru. Eram nişte copii veniţi de la ţară şi eram departe de teatru. După cinci ani de zile petrecuţi la GHITIS, ne-am întors la Chişinău. În teatru jucau pe atunci maeştrii Eugeniu Ureche, Constantin Constantinov, Arcadie Plăcintă, Tihon Gruzin, Chiril Ştirbu, Domnica Darienco, să-i dea Dumnezeu sănătate, Ecaterina Kazimirov, Iurie Haso şi mulţi alţii. Pleiada lui Victor Ciutac, Mihai Curagău, Dina Cocea ne era mai aproape şi simţeam un sprijin din partea lor. Datorită lor, scena ne părea mai călduţă. Ne-am angajat în această trupă şi am fost, practic, împreună tot timpul, şi în teatru, şi în turnee, locuiam în acelaşi hotel şi eram ca o familie. Am fost distribuiţi chiar şi pe acelaşi rol în spectacolul „Pomul vieţii” de Dumitru Matcovschi, în rolul central, Grigore, am jucat împreună în „Revizorul”, în „Tată”, povesteşte Nicolae Darie.

„Nu vroia nimeni să pătrundă în prietenia lor”

Se spune că decizia lui Victor Ciutac din 2004 de a părăsi scena a fost influenţată de moartea lui Veniamin Apostol. Nicolae Darie admite această probabilitate, dar spune că nimeni nu poate răspunde acum la această întrebare: „Atâta pot să vă spun: Matcovschi, Ciutac şi Apostol au fost mari prieteni – atât în creaţie, cât şi în viaţă. De asemenea, Ciutac, Apostol şi Vieru au fost mari prieteni şi nu ştiu dacă plecarea lui Apostol l-a făcut pe Ciutac să plece din teatru. Sigur că pentru Victor, moartea lui Veniamin a fost o ruptură. Apostol a montat un spectacol după piesa lui Matcovschi, iar spectatorii rupeau uşile teatrelor ca să intre la acest spectacol. Este vorba de „Tata”, care s-a jucat până la desfiinţarea teatrului. Apostol nu vroia să mai monteze acest spectacol. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, nu vroia nimeni să pătrundă în prietenia lor şi cred că bine făceau, ei ştiu mai bine ce se întâmpla acolo. În 1999, când a împlinit Matcovschi 60 de ani, s-a apropiat Victor de mine şi mi-a propus rolul lui Aristid în spectacolul „Tata”. Eu am jucat accidental în primul spectacol, pe care l-a montat Apostol, pentru că se îmbolnăvise Damian Dimitrov. „Da Apostol?” am întrebat eu, fără să îndrăznesc să mai întreb şi altceva. „Veniamin va lucra şi el în acest spectacol, în alt rol”. Am acceptat rolul pentru că îmi plăcea. În varianta lui Ciutac, chipul lui Aristid este mai bine conturat, cu o personalitate mai bine evidenţiată, el îi dă o motivaţie acestui personaj. Şi Victor juca în spectacol, cu acest rol s-a învrednicit de Premiul de Stat”.

Cel mai bun actor din fosta URSS

„Tata” rămâne nu doar un rol magistral pentru Victor Ciutac sau un spectacol care a făcut istorie pentru Veniamin Apostol, el este şi un spectacol de referinţă pentru mişcarea teatrală de la Chişinău. Actorul Nicolae Darie consideră că „Tata” a fost un rol de cotitură: „După „Tata” au urmat şi alte spectacole care au schimbat scena noastră. Însăşi dramaturgia lui Dumitru Matcovschi a fost de cotitură, pentru teatrul nostru, cel puţin. După „Tata” s-a montat „Pomul vieţii”. Înainte de „Tata” a mai fost un spectacol – „Preşedintele”, tot cu Victor Ciutac în rolul central. În toate piesele lui Matcovschi, montate de Veniamin Apostol, Ciutac era în rolul principal. Victor impunea din scenă înţelepciune, pricepere, îndemânare, un nivel de pregătire şi toate astea îi aparţineau cu prisosinţă. A urmat „Abecedarul”, care a făcut valuri la Chişinău, era un spectacol care aborda problema şcolii, a pedagogilor, dar şi a limbii noastre. În afară de asta, Victor Ciutac a fost o personalitate remarcabilă. El a fost şi un bun pedagog la Academia de Artă din Chişinău, printre discipolii lui sunt Nicolae Ghereg, Valeriu Avornic, Veta Ghimpu-Munteanu, Valentina Volcov etc. Victor era foarte solicitat, nu doar în teatru, ci şi în spectacole radiofonice, emisiuni televizate, era solicitat la sonorizări, spectacole televizate. Ca nimeni altul dintre actorii din Moldova, Victor Ciutac s-a impus în cinematografie. În 1976, în filmul „Durata zilei”, montat de Valeriu Gagiu, Victor Ciutac s-a învrednicit de titlul Cel mai bun actor din fosta URSS, acest lucru vorbeşte şi despre pregătirea, dar şi de nivelul de profesionalism de care a dat dovadă Victor Ciutac. El a început să se filmeze încă la studiourile din Odesa, asta l-a ajutat, l-a format, dar a fost şi în detrimentul familiei şi al sănătăţii”.

A fost în toamnă la Chişinău… a venit să-şi ia rămas bun de la rude

Victor Ciutac a fost o personalitate multilateral dezvoltată. La apusul vieţii sale a lansat două cărţi. Prima, „Exilaţi în umilinţă”, lansată în România, a fost apreciată de critica şi presa românească. Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România i-a acordat artistului Premiul „Al. Mateevici” pentru această carte. „Dacă nu-l lua Dumnezeu atât de devreme, poate că el mai scria. Victor Ciutac a fost în toamnă la Chişinău. Din păcate, nu am reuşit să ne vedem, el s-a întâlnit doar cu elevii săi. Până la urmă, am înţeles că a venit să-şi ia rămas bun de la rude şi s-a întors la Iaşi. După asta a căzut la pat şi a zăcut. De ziua lui l-au sunat colegii şi spun că era foarte slăbit”, povesteşte Nicolae Darie.

Despre omul Victor Ciutac, actorul Nicolae Darie spune că era un om al „dispoziţiei frumoase”. „Rar dacă-l vedeai încrâncenat. Era foarte spiritual. Nu ştiu ce se întâmpla în sufletul lui, dar de la el radia a căldură sufletească. Putea să te ajute şi cu vorba, dar şi cu prezenţa. A fost o întâmplare, nimerisem în spital. El era pe atunci conducător artistic în teatru şi a venit să mă viziteze. Să ştiţi că în urma vizitei lui am început să mă simt mai bine. Păcat că l-am pierdut, la fel cum e mare păcat că l-am pierdut pe Grigore Vieru. Victor Ciutac a fost bun prieten cu Grigore Vieru şi iată, s-au dus ambii, Dumnezeu să-i odihnească în pace!”

Surse: Biblio Polis, Ziarul de Gardă

2 COMENTARII

  1. Bolnav de leucemie… aceeasi leucemie oare care l-a „rapus” si pe regretatul primar Nicolae Costin in 1995 ? si mai apoi si pe soferul lui dupa 6 luni ? Oare ce fel de boala o mai fi si asta atât de „bizara” si „rara” pentru unele personalitati „alese”?

LĂSAȚI UN MESAJ