Codreanu-Zubcu Vasile

1
9

A fost în ochii şi în inimile noastre ani mulţi şi frumoşi, ca acum să dispară pentru majoritatea publicului spectator. Urmăriţi de gîndul sinistru ca, nu cumva, maestrul Vasile Zubcu-Codreanu să se piardă în anonimat (ceea ce pentru un actor e similar cu dispariţia din viaţă), aşa cum s-a întîmplat cu numeroase nume mari ale scenei basarabene, l-am „vînat” o bucată bună de vreme şi, iată-l, măcar pe durata unei şedinţe foto şi a unui interviu, din nou în atenţia publică. Atenţie pe care, chiar dacă nu o spune, o regretă, o retrăieşte în amintiri şi o aşteaptă. Unde mai pui că artistul a făcut, în februarie, curent, 60 de ani şi, cum serata aniversară a întîrziat să vină, am decis să-i găsim noi o „alternativă” – atît cît ne stă în puteri. Să ne vorbească maestrul Zubcu-Codreanu (şi nu criticii de film şi de teatru) despre viaţa lui, dar şi despre una – despre alta. Pentru că nu fiecărui actor îi este dat să-l joace pe Eminescu.

Surprize, surprize…

Sentimente contradictorii la întîlnire – în locul marelui actor şi al frumosului bărbat apare o persoană obosită de boală şi alte nevoi ale vieţii, de care artiştii evită să vorbească. Iese foarte rar din casă şi mulţumeşte, chiar, pentru că „îl scoatem în lume”. Mulţumirile vor urma pe toată durata şederii comune – pentru că îi readucem amintirile plăcute de care, se vede clar, îi era dor. Cică i-am organizat un fel de „Surprize, surprize…”. Zic că da, doar că Andreea Marin e sub suta de kile, rasă pe cap şi cu barbă – pumnul primit în spate prieteneşte a însemnat că gluma a prins şi că am fost „acceptat”, chiar dacă iniţial faţa îl trăda clar că nu prea a văzut asemenea jurnalişti.

Se observă cu ochiul liber că în omul din faţă trăieşte încă marele Artist – la fiecare vorbă „de duh” reacţionează cu aplauze, provocînd privirile mirate ale oamenilor din troleibuzul în care mergem spre Teatrul „Eminescu” – locul unde urma să facem pozele şi de care îi este legată viaţa. Se destăinuieşte că, de fiecare dată cînd trece pe lîngă florăria din str. Bănulescu-Bodoni, este copleşit de această imensitate de flori. O.K. – l-am „resuscitat”! Nu l-am „pierdut”!

Maestru în Artă, Vasile Zubcu-Codreanu mai are o distincţie – cea de Om, după cum susţine actorul. E scump la vorbă – fiecare cu a mă-si, cum spune artistul. Nu se exteriorizează şi nu trădează poziţia „pe baricade”, rezistînd la numeroasele tentative ale reporterului de a afla lucruri mai puţin ştiute. Vorbeşte doar printre rînduri despre cele două divorţuri, de boala de care suferă şi de lipsa de roluri jucate. E clar – vrea să lupte cu timpul şi să rămînă acel Vasile Zubcu-Codreanu care încînta spectatorul pe scenă, pe ecrane şi la seratele de creaţie. Schimbă de cîteva ori subiectul şi, în plină discuţie întreabă: „Da tu ce mai faci?”. Zic, stau la o cafea cu Eminescu!

De la pictură la prelucrarea metalelor

S-a născut în ’48, dar „nu ştie” cîţi ani are. Se întîmpla la Nisporeni – acolo unde se refugiază deseori şi acum – lîngă Biserica de jos. A făcut şcoala de lîngă Biserică, după care s-a transferat în cea mare, cu trei etaje. După opt clase, a venit la Chişinău – vroia să se facă pictor şi a dat la şcoala „Repin”. N-a susţinut concursul pentru că acolo veneau băieţi talentaţi, cum spune maestrul cu o mare doză de modestie. A dat actele la Tehnicumul Electro-Mecanic pentru că nu vroia să se întoarcă la Nisporeni – nici nu ştia ce specialist o să iasă de acolo. După absolvire, a fost distribuit la uzina „ Электроточприбор”, unde a lucrat mai mult de doi ani în postul de controlor de hală şi unde, peste o căruţă de ani, s-a întors, deja, în calitate de actor renumit, la întîlniri de creaţie. Trăia sentimente aparte cînd întîlnea aceiaşi muncitori cărora, cîndva, le întorcea piesele rebutate, dar care nu-i purtau pică. Nici n-aveau cum, pentru că ei rămăseseră la uzină, iar el era vedetă. Mare mahăr, cum zice actorul…

Destinul de actor

Nu prea-l trăgea inima în ale prelucrării metalelor prin aşchiere, aşa că Dumnezeu „l-a trimis” la Institutul de Arte, facultatea de regie de teatru, după care s-a şi început „zăpăceala” asta cu actoria. Îi mulţumeşte Domnului pentru că i-a dat să trăiască în acest anturaj al oamenilor de artă ai acestui neam. După Arte a fost distribuit la Teatrul „Luceafărul”, ulterior fiind invitat la „Eminescu”. A avut marele noroc că i-a întîlnit pe marii regizori Emil Loteanu, Valeriu Gagiu, Vlad Ioviţă – mari valori ale neamului nostru, „basarabean” cum ar ieşi. Pe cînd era în anul I la Arte, destinul i-a oferit o întîlnire cu marele regizor Emil Loteanu. Tînărul student venea de la dublaj, de la studioul „Moldova Film”. Avea pălărie. A întîlnit două nume mari ale filmului naţional – Bădicheanu şi Loteanu. I-a salutat, pentru că îi cunoştea, după care Loteanu îl opreşte: „Auzi, mă băiete, stai un pic. De ce porţi pălărie?”. I-a răspuns că aşa-i place. A fost întrebat de nume, apoi Loteanu i-a zis să vină a doua zi la studio, să stea de vorbă. Tocmai filma „Lăutarii”, el căutînd „o mutrişoară” potrivită pentru această peliculă minunată. A fost şi a trecut probele – casting-ul, cum s-ar zice acum, fiind „înrolat” în banda lui Toma Alistar în rolul lui Ilie Velcu. A lucrat alături de Serghei Lunchevici şi alţi maeştri, intrînd în rol de parcă l-a făcut mama cu vioara în mîini.

Apoi a început, propriu-zis, munca de artist, care a însemnat zeci de roluri în teatru şi film, el avînd marele noroc să „iasă” dincolo de „Moldova-Film” şi să lucreze cu studiouri apreciate ca „Mosfilm” sau „Lenfilm”, dar şi cu actori celebri, cum ar fi „Liovuşka” Durov… După acea întîlnire de pomină, în care obiectul discuţiei a fost pălăria, Loteanu l-a angajat mereu – „Lăutarii”, „Tandra şi gingaşa mea fiară” şi, în sfîrşit, „Luceafărul”.

“Acasă”, cînd mergea cu trupa de teatru prin sate, era printre cei mai aclamaţi şi iubiţi de către cel mai obiectiv critic – omul de la ţară. Şi preşedinţii de colhoz nu-l luau în braţe doar pentru că era bărbat frumos. În turneele teatrale de la sate se ştia: dacă nu mergea Urschi şi Zubcu, nu era nimic.

„Ultimul” rol

În film, ultima dată a jucat în „Танго над пропастью 2” (1999) – film rus, de actiune, în regia moldoveanului Igor Talpă, alături de actorii ruşi Lev Durov şi Evgheni Sidihin. Despre film e complicat de vorbit la timpul prezent, pentru că la noi nu se filmează, practic, nimic, pe cînd, pe timpuri, „Moldova-Film” producea anual patru pelicule. La teatru, a fost în „Tata”, dar maestrul evită cuvîntul „ultimul”. Oricum, nu s-a autoexclus din viaţa activă de actor. Totuşi, aici scapă gîndul că actorul este dependent de anturaj sau de regizorii care îl solicită sau ba. Este un moment tragic cînd actorul nu are angajament în roluri, fiind în statele teatrului – atunci el se atrofiază. Iar lumina lui, încetul cu încetul, se stinge. Cel mai important este să nu-şi piardă speranţa în rolul care, odată şi odată, va veni. Aşteaptă rîndul, cu răbdărică. Se referă şi la eroul nostru…

„Mititelul” şi „mititica”

Aşa se alintă între ei. „Mititica” e dna Marina, femeia care are grijă de maestrul Vasile Zubcu-Codreanu în toate. Îi dozează şi din „plăcerile lumeşti”, excesul cărora, de cele mai dese ori, este fatal omului, inclusiv celui de creaţie.

E peste tot alături – şi la interviu, care a avut loc în mare măsură datorită ei. Încă o dovadă vie că fără „Ea”, bărbatul nu se descurcă. Condiţia ar fi ca „Ea” să fie, într-adevăr, cu majuscule. Ea e un calmant pentru el, acea constanţă de care are omul nevoie – în viaţă trebuie să aibă o persoană aproape de suflet, căreia poate să i se deschidă. Mai mare doctor nu-ţi trebuie.

Viaţa în cinci întrebări

– Despre cei de aproape…
– Tata e Andrei, mama-i Anastasia. Le mulţumesc că m-au adus pe lumea asta. Tătuţa, aşa cum îi spuneam, nu mai este, fie-i ţărîna uşoară, iar mămicii îi doresc să fie sănătoasă. La fel cum le doresc tuturor sănătate. Prietenilor, cunoştinţelor, copiilor – Dorin, Doriana, Mihai şi Ioana. Şi unei prietene la care ţin enorm. Iar Domnului îi mulţumesc că mă mai ţine!

– Rolul în teatru sau film care v-a marcat cel mai tare…
– Toate rolurile rămîn în suflet – pe toate trebuie să le joci ca pe cel mai iubit, pentru că asta o cere meseria noastră. Cel mai bun rol e cel pe care îl joc în viaţă, pe care mi l-a „distribuit” Dumnezeu. Or, fiecare om are teatrul vieţii sale. Viaţa e un joc – să nu umblăm cu fofîrlica.

Despre unul „aparte” putem vorbi în spectacolul „Un lucru caraghios care s-a întîmplat în drum spre Forumul Roman” unde aveam un rol micuţ, în care un orb înconjura colina de şapte ori în căutarea fiicei sale şi o găseşte, iar rolul fiicei îl juca Doriana – fata mea. Toată sala plîngea!

– Ce a însemnat rolul lui Eminescu în filmul „Luceafărul”?
– Nu am visat sa-l joc pe Eminescu şi nu ştiu cine o să mai aibă norocul acesta. Nu vorbim doar de folosirea talentului şi ale calităţilor actoriceşti. E vorba de o responsabilitate enormă faţă de neamul nostru, de capacitatea de a pătrunde în gîndirea eminesciană – care m-au costat nopţi nedormite. O viaţă! Nu pot să nu-i mulţumesc lui Dumnezeu şi maestrului Emil Loteanu că mi-a încredinţat acest rol.

– S-a făcut haz de plecarea Dvs. din „chilioara” de la „Eminescu”. De ce aţi plecat de acolo, dar, mai important, de ce aţi stat acolo multă vreme?
– Este camera mea de machiaj, dar toţi spuneau că e „chilioara” lui Vasile Zubcu-Codreanu. Am sălăşluit ani mulţi acolo după cel de-al doilea divorţ – o habă de vreme. O fi fost chiar vreo zece ani . Despre acest moment pot spune ca de un lucru sacru – am mai crescut un pic la minte şi la suflet. Chiar şi acum, cînd locuiesc în garsoniera mea, cu sufletul tot în „chiliuţă” trăiesc. „C’est la vie”, cum spun francezii sau „aşă-i la jie”, cum spun moldovenii.

– Teatrul de ieri şi teatrul de azi…
– Am avut marea fericire să lucrez cu toată trupa de la „Luceafărul” – Dumitru Caraciobanu, Ecaterina Malcoci, Sandri Ion Şcurea… Cei mai frumoşi parteneri la talent şi la suflet, care m-au educat şi m-au crescut ca actor, dar şi ca om, ei fiind mai în vîrstă ca mine şi avînd o şcoală „Şciukin”. Din generaţia de azi îi cunosc pe toţi – de la toate teatrele. Îi admir şi pe ei, pentru talentul lor şi munca pe care o fac.

Interviu realizat de Marcel Toma
Foto: www.fotoroom.md; arhiva personală
Sursa: Vipmagazin.md

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ