Consecinţele nefaste ale răpirii Basarabiei de către Imperiul Ţarist de la 1812 se resimt şi astăzi

0
29

Împlinirea a 196 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Ţarist a fost tema emisiunii „Epicentru” din 16 mai, difuzată la postul de televiziune „EU TV”, moderată de Sergiu Praporşcic. Despre contextul acestui eveniment, precum şi despre consecinţele acestui act asupra populaţiei din Basarabia au vorbit invitaţii emisiunii, istoricii Mihai Adauge şi Ion Varta. Vă prezentăm opiniile invitaţilor despre acest eveniment exprimate în cadrul emisiunii.

– În ce context a avut loc evenimentul tragic de la 16 mai 1812, consecinţele nefaste ale căruia le simţim şi astăzi?

Ion Varta: – Era în ajunul declanşării unui război ruso-francez. Iminenţa războiului era evidentă pentru toată lumea şi în ajunul invaziei franceze, împăratul Rusiei ţariste, Alexandru I, a dispus semnarea tratatului de pace fără întârziere. În viziunea protagoniştilor acestui conflict era necesară acceptarea unor compromisuri din partea ambelor părţi, şi anume semnarea acestui tratat fără a permite anexiuni. Cel care a convins împăratul ţarist ca să semneze acest tratat a fost Pavel Ciceagov, care a şi fost desemnat în calitate de comandant al armatei ruse revocate la Dunăre. Numai că el a întârziat câteva zile şi pacea a fost semnată în mod precipitat de către mareşalul Mihail Kutuzov, la 16 mai, stil vechi, în anul 1812. În aşa fel s-a produs această mare nedreptate, încorporarea silită a teritoriului de la Răsărit de Prut în cadrul Imperiului Rus. Aşa a vrut destinul. De aici avem geneza acestei probleme spinoase, cea a Basarabiei.

Ceea ce a urmat după 1812 a fost un calvar pentru populaţia de la est de Prut

– Ce prezenta Moldova Medievală de la 1812 şi ce a însemnat această dezmembrare?

Mihai Adauge: – Actul din 1812 a fost începutul unui calvar cu consecinţe grave resimţite peste câteva sute de ani. Moldova până atunci avea statut de suzeranitate în raport cu Imperiul Otoman. Aceasta însemna că Moldova nu fusese cucerită de către Poarta Otomană şi turcii au fost nevoiţi să încheie anumite tratate cu această formaţiune statală medievală. Aceste tratate prevedeau mai multe clauze, dar începând cu secolul XVI şi până în 1812, în aceste acte era menţionat faptul că Ţara Moldovei este un stat liber. Cu alte cuvinte, Poarta Otomană nu avea dreptul să anexeze sau să ocupe acest stat. Astfel, nici Imperiul Rus nu avea acest drept. De asemenea, Imperiul Rus nu avea dreptul să negocieze o clauză de anexare cu Imperiul Otoman. A fost un act criminal, o fraudă care vine în contradicţie cu practica internaţională, cu toate normele de drept existente la moment. Atunci toate normele de drept erau constituite din prevederile tratatelor bilaterale.
– Care au fost consecinţele pentru populaţia din partea stângă a Prutului?

Ion Varta: – Din cele mai nefaste. Ar fi bine să punctăm câteva idei în legătură cu faptul cât de bine cunoştea realităţile ruse populaţia din cele două principate în urma multiplelor războaie. Un exemplu în acest sens este prima campanie, care a fost şi ultima, care s-a încheiat cu eşec pentru Rusia invadatoare. Este vorba de Campania de la Prut de la 1711. Armata rusă a fost aşteptată cu sufletul la gură, deoarece se credea sincer şi naiv, în acelaşi timp, în rolul mesianic al Rusiei creştine. În următoarele războaie ocupaţia ţaristă a semănat decepţii şi regrete în sânul românilor moldoveni şi munteni, pentru că în războiul din perioada 1806-1812 să-şi dea seama că este cu mult mai greu de suportat o ocupaţie rusească decât una otomană. Abuzurile şi nelegiuirile la care s-a dedat administraţia militară rusă au întrecut orice limită. S-a ajuns în situaţia când nimeni nu-şi mai dorea această „fericire” adusă de către „eliberatorii” de la Răsărit. Astfel, ceea ce a urmat după 1812 a fost un calvar pentru populaţia de la est de Prut. Chiar din primele luni s-a declanşat un exod al populaţiei româneşti, care încerca să părăsească patria lor mică şi să-şi găsească refugiul în dreapta Prutului. Acest exod a alarmat autorităţile ţariste şi, deşi depuneau eforturi ca să curme acest exod, nici sârma ghimpată nu mai era o salvare. Dacă iniţial Divanul Moldovei a salutat semnarea acestui tratat de pace, deja în octombrie 1812 a manifestat decepţie şi regrete în legătură cu pierderea celei mai importante părţi a Principatului Moldovei. Astfel, Mitropolitul Veniamin Costache s-a transformat într-un protagonist important al acţiunilor de recuperare a actualului teritoriu al Basarabiei. Veniamin Costache i-a cerut domnitorului Moldovei să revendice la Congresul de la Viena teritoriul răpit de Rusia Ţaristă. Din păcate, domnitorul nu a avut curajul pentru a acţiona în acest sens. Mai curajos a fost domnitorul Caragea al Munteniei, care a încercat prin intermediul consulului austriac acreditat la Bucureşti să solicite cancelarului la Congresul de la Viena întoarcerea la Patria-mamă a teritoriului Moldovei de la Răsărit de Prut.

Rusificarea, o altă consecinţă a răpirii Basarabiei din 1812

– De ce conducerea Moldovei Medievale de atunci nu a găsit un prieten în nici o putere statală care i-ar fi ajutat să-şi păstreze integritatea teritorială?

Mihai Adauge: – Ţara Moldovei era un stat mic care devenea jertfă a jocurilor politice ale marilor puteri, de fapt ale celor trei mari imperii care o înconjurau. S-a încercat chiar prin tratatele încheiate între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman sau între Imperiul Rus şi Franţa, în care erau stipulate anumite prevederi cu privire la păstrarea integrităţii Moldovei, dar atunci când a fost convenabilă încălcarea acestor stipulaţii, au fost încălcate fără a ţine cont de nimic. De fapt, dintre consecinţele grave ale dezmembrării teritoriale a Moldovei, consecinţă pe care o resimţim şi astăzi, a fost apariţia aşa-numitei doctrine a moldovenismului. Atunci, Imperiul Rus, care avea o diplomaţie foarte bună, trebuie să recunoaştem acest lucru, în special diplomaţie secretă, a ştiut cum să elaboreze această doctrină a moldovenismului, care s-a amplificat pe parcursul secolului XIX şi ne confruntăm şi astăzi cu consecinţele acesteia. Am o scrisoare a unui basarabean adresată lui Bănulescu–Bodoni prin anii 1814-1815, unde deja se vorbea despre o limbă moldovenească diferită de cea a fraţilor de dincolo de Prut. Evident că era scrisă la comandă, dar reprezintă un început de drum al acestui proces de spălare a creierului populaţiei. Ţarismul a ştiut să implementeze această doctrină, a corupt pături sociale întregi, mai ales nobilimea, şi anume nobilii veniţi pe teritoriul Moldovei. Aici este vorba şi despre familia Crupenschi, care făcea partizanat pentru ţarismul rusesc. Aceşti partizani devenise ulterior duşmani ai unificării de la începutul secolului XX.

Ion Varta: – Totuşi, o perioadă autorităţile ţariste erau extrem de tolerante faţă de românii basarabeni şi nu au încercat să le remodeleze conştiinţa etnică. Acest proces a demarat când s-au aflat nişte lucruri alarmante pentru diplomaţia rusă şi semnarea unui tratat secret de către România, stat constituit la 1859, cu Austro-Ungaria şi ulterior cu Germania. Deci, aderarea la puterile centrale a României a alarmat autorităţile ruse şi i-a determinat să întreprindă ceva pentru a anihila o eventuală mişcare de emancipare naţională. Astfel, în această perioadă se plăsmuieşte această pseudoteorie cu privire la moldovenism ca entitate diferită de românii din dreapta Prutului. Până atunci autorităţile ţariste au fost chiar tolerante şi sunt chiar mărturii păstrate în arhiva Republicii Moldova care demonstrează acest fapt. Astfel, conform acestor mărturii, chiar guvernatorii ruşi prezenţi în Basarabia utilizează etnonimul de român în rapoartele lor anuale până la începutul anului 1880. Cel care a subliniat implementarea acestei doctrinei de moldovenism a fost nimeni altul decât nepotul lui Pavel Ciceagov, Serafim Ciceagov, care a fost trimis în 1908 în Basarabia pentru a anihila aşa-zisul separatism din biserica ortodoxă, adică pentru a lupta cu unioniştii. Acest Ciceagov îi preda lecţii de filologie românească arhimandritului Gurie Grosu, care era unul din redactorul revistei „Luminătorul”, şi îl atenţiona, spunându-i că vorbeşte o limbă diferită de populaţia Basarabiei şi că este o limbă preluată de la munteni. Adică Serafim Ciceagov, care cunoştea foarte puţin limba română pe care chiar a încercat s-o studieze ulterior, nu era competent să-l înveţe pe Gurie Grosu filologia limbii române.

– O altă consecinţă pe care o resimţim şi astăzi este rusificarea românilor din Basarabia, care a avut loc prin intermediul administraţiei, şcolilor şi a bisericii. Cum s-a produs şi a evaluat acest proces până la Unirea din 1918?

Mihai Adauge: – Rusificarea a fost iniţial un proces mai domol, dar cu timpul ia amploare în cadrul bisericii, administraţiei, şcolilor, armatei. În ceea ce priveşte armata, istoricii ruşi făceau speculaţii precum că populaţia din Basarabia a fost scutită de efectuarea serviciului militar. Au existat discuţii şi polemici la această temă până când am găsit motivul acestor scutiri. Ruşii nu aveau încredere în ostaşul basarabean care era frate cu cel de peste Prut, ceea ce era în dezavantajul scopurilor pe care le avea atunci Imperiul Ţarist de a avansa în Balcani şi evident că ostaşii basarabeni erau periculoşi şi ineficienţi.

Ion Varta: – Prima mobilizare masivă a ostaşilor basarabeni în armata rusă s-a produs imediat după ce a fost adoptată Legea cu privire la serviciul militar obligatoriu. În 1877 au participat la războiul ruso-româno-turc de partea armatei ruse peste 20 de mii de ostaşi originari din Basarabia, dar şi etnici bulgari sau găgăuzi. De asemenea, s-a înregistrat un număr considerabil de victime printre ostaşii basarabeni care au participat la războiul ruso-japonez şi au luptat în primul Război Mondial. Deci, ostaşii români şi-au pierdut viaţa pentru a servi interese străine.

În timp ce populaţia basarabeană era exilată, regimul ţarist a facilitat venirea în Basarabia a populaţiei de altă etnie

Mihai Adauge: – O altă consecinţă dramatică a ocupaţiei ruseşti pentru populaţia Basarabiei au fost deportările. Motivele acestor deportări au fost nesupunerea faţă de impunerea schimbării modului de viaţă şi a gândirii, mai ales a păturilor înstărite, şi nerecunoaşterea regimului instaurat aici.

Ion Varta: – Mulţi conaţionali de-ai noştri au fost exilaţi în Siberia pentru faptul că treceau ilegal hotarul de la Prut. Trecerea frauduloasă a frontierei era sancţionată cu bătăi cu vergile şi surghiunirea pe viaţă în Siberia. Aceasta era cea mai cruntă pedeapsă aplicată în cazul în care românii basarabeni încercau să-şi viziteze rudele care locuiau peste Prut, pentru că aşa s-a întâmplat în urma răpirii Basarabiei de către Imperiul Ţarist, sate întregi fiind separate de către sârma ghimpată instalată de-a lungul Prutului la 1814. Astfel, conaţionali de-ai noştri erau impuşi începând cu anul 1870 să accepte exilul şi se stabileau în Caucazul de Nord şi mai târziu în regiunea Amur din Extremul Orient. Acest exil era acceptat de către populaţie şi din cauza faptului că lucrurile s-au complicat în Basarabia. Reforma agrară efectuată în anul 1868 şi-a consumat toate rezervele în două decenii şi către sfârşitul secolului al XIX-lea. Basarabia devenise practic cea mai săracă gubernie, de aceea populaţia autohtonă era „invitată” să accepte exilul. Statisticile spun că în 15 ani, începând cu 1890 şi până în 1906, au plecat în exil peste 60 de mii de basarabeni. Conaţionalii noştri trebuiau să-şi vândă pământul şi casa pentru a procura bilete într-o singură direcţie pentru întreaga familie. Aceste acţiuni făceau parte dintr-un plan bine pus la punct de schimbare a componentei etnice din Basarabia.

Mihai Adauge: – Cu atât mai dramatică este această mişcare dacă o raportăm la un proces foarte intens de colonizare a Basarabiei. Deci, în timp ce populaţia basarabeană era exilată, regimul ţarist a facilitat venirea în Basarabia a populaţiei de altă etnie, în special în sudul Basarabiei, unde era mai puţină populaţie, pentru că acest teritoriu s-a aflat sub raia turcească. Astfel, în sudul Basarabiei avem şi astăzi o componenţă etnică mai pestriţă.

Ion Varta: – Miza Rusiei Ţariste pentru sudul Basarabiei era una uriaşă, întrucât era vorba de Gurile Dunării şi tocmai din aceste considerente la 1808-1809 au fost expulzaţi din acest spaţiu tătarii nohaici şi au fost aduşi ţărani de alte etnii. Facilităţile care stimulau acest aflux de populaţie erau mai multe. Li se ofereau 60 de desetine de pământ, erau scutiţi de impozite şi de serviciul militar şi au venit mai întâi etnicii germani din Ducatul Varşoviei, mai apoi din Bavaria, etnicii găgăuzi şi bulgari, ca la un moment dat sudul Basarabiei să aibă o populaţie preponderent alogenă. Deci, scopul strategic al autorităţilor ţariste era de a nu admite în preajma Gurilor Dunării populaţie românească, pentru ca factorul etnic să nu fie luat în calcul atunci când va fi scoasă în evidenţă problema Gurilor Dunării, care era o problemă de maximă importanţă în secolul XIX la masa de tratative a marilor puteri dat fiind faptul că era principala arteră a continentului european. Referitor la procesul de rusificare aş putea să menţionez că pe parcursul celor 106 ani de ocupaţie străină, în Basarabia nu au existat şcoli secundare de predare în limba română şi rusificarea se făcea chiar din clasa întâi. Copiii erau impuşi să înveţe din start într-o limbă neînţeleasă lor. Efectele am putea spune că erau minore, deoarece elevii trăiau într-un mediu preponderent românesc, dar oricum la sfârşitul secolului XIX ne-am pomenit că recensământul din 1897 a atestat faptul că cei mai analfabeţi după etnicii romi, eram noi, românii basarabeni. S-a produs un adevărat miracol după Unirea Basarabiei cu România, când doar în 22 de ani, peste 60 la sută din basarabeni erau cărturari. Astfel, s-a produs o adevărată revoluţie culturală.

Mihai Adauge: – În acest context, tot mai mulţi istorici pledează pentru faptul că ţăranul a fost cel care a salvat fiinţa românească, deoarece ţăranul s-a închistat în găoacea sa, comunica foarte rar cu autorităţile. Prin faptul că a rămas mai puţin alfabetizat a evitat procesul de rusificare din şcoli.

– Astăzi există după cum aţi menţionat mai multe consecinţe ale ocupaţiei ruseşti începând cu 1812 până la 1918. A urmat perioada interbelică ce a schimbat niţel situaţia. Care a fost rodul acestui respiro pentru spiritul românesc din Basarabia?

Ion Varta: – A fost o minune pentru poporul românesc din Basarabia pentru că am reuşit să ne conservăm. Dacă nu ar fi fost această perioadă de 22 de ani nu ştiu dacă astăzi s-ar mai fi vorbit limba română în Basarabia. Dacă luăm în consideraţie că sudul Basarabiei a fost de două ori în componenţa României, se vede foarte clar că acolo spiritul românesc este şi mai pronunţat. Este o dovadă clară că acest teritoriu s-a aflat mai mult în componenţa României şi a avut posibilitatea să profite din plin.

Virginia ROŞCA
Vizualizari: 1246

sursa:  http://www.flux.md/articole/3283/

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ