Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar (R.S.S.M. 1956-1963)

0
34

În pofida celor peste o sută de ani de dominaţie rusificatoare ţaristă, a altor decenii de diabolică politică de deznaţionalizare sub imperiul sovietic, conştiinţa naţională a românilor de la răsărit de Prut a fost mereu vie, cunoscând, atunci când au îngăduit împrejurările, momente şi chiar perioade mai lungi de dezvoltare, de renaştere. Victime ale poftelor acaparatoare ale colosului din răsărit, ei au păstrat mereu în inima şi gândul lor ideea că sunt de acelaşi neam şi sânge cu fraţii din Ţară, iar când istoria le-a întors faţa au revenit la Patria-Mamă (1918 Basarabia şi 1941-1944 Transnistria). Fără cei 25 de ani pentru basarabeni şi doar trei pentru transnistrieni ar fi fost problematică, mult mai complicată şi dificilă conservarea fiinţei naţionale în acest vechi spaţiu românesc. Profitând de începutul dezagregării odiosului „imperiu al răului”, – cum l-a numit Ronald Reagan – românii de aici şi-au adunat toate forţele, ieşind în prim planul vieţii sociale şi politice în istoricul an 1989, anul Marii Adunări Naţionale de la Chişinău. După cum neîndoielnic este faptul că procesul de regenerare naţională început în anii din urmă a fost favorizat şi chiar facilitat într-o poate mare măsură de perioada de liberalizare a vieţii politice şi culturale de care s-a profitat în cadrul regimului totalitar, după moartea dictatorului Stalin, după demascarea aşa-zisului cult al personalităţii.

Acest segment de timp, asupra căruia intenţionăm să ne concentrăm atenţia, este unul din cele mai vii şi palpitante, şi asta din câteva raţiuni: mai întâi, a devenit deja istorie, arhivele ce-l vizează fiind deschise; în al doilea rând, scoate în prim planul vieţii cultural-spirituale câteva figuri de intelectuali de mare curaj civic şi probitate morală; în rândul al treilea, momentul culminant al evenimentelor coincide cu împlinirea a 600 de ani de la întemeierea Moldovei şi 100 de ani de la Unirea Principatelor, anul 1959; în sfârşit, dar nu în ultimul rând, se constată o serie de analogii între perioada respectivă şi cea pe care o parcurgem astăzi, când forţele conservatoare au preluat aceleaşi procedee şi metode de luptă contra renaşterii noastre.

Deşi proclama, în mod formal desigur, diferite drepturi şi libertăţi atât pentru persoane cât şi pentru numeroasele naţiuni încorporate prin succesive cotropiri în imperiul roşu, în viaţa şi practica reală regimul bolşevic promova o politică întru totul contrară: deznaţionalizare, colonizare, deportări, rusificare etc. Astfel Stalin, după ocuparea Basarabiei, în 1940, i-a fericit pe românii moldoveni cu o republică unio­nală, care de fapt nu avea să fie decât o nouă zonă a necuprinsului gulag sovietic, în care, ca între pietrele unei mori drăceşti, erau măcinate şi asimilate zeci de naţiuni şi popoare. În numele viitorului luminos, le-a tăiat teritorii din nord şi sud, i-a lipsit de dreptul la limbă şi credinţă, le-a luat pământul şi averea, i-a supus unor masive deportări în 1941, 1949, le-a organizat o foamete bine pusă la cale, spre a-i nimici cu sutele de mii de distrofie, după ce alte sute de mii au fost mânaţi în pârjolul războiului. O pedagogie socială de mare fineţe şi cruzime care nu putea să nu provoace rezistenţă.

Dacă în 1953, la moartea tiranului, s-au produs tulburările din Berlin, iar în 1956, după răsturnarea de pe soclu a idolului, a avut loc revoluţia din Ungaria, la noi efortul de ieşire din coşmarul instaurat de regimul totalitar a luat forme specifice. Desigur, nu exista speranţa că gardul de sârmă ridicat pe Prut între fraţi va fi scos, după cum nu este scos nici astăzi, însă cel puţin contactele umane vor fi restabilite şi facilitate, apoi, dat fiind că şi România se află înglobată în acelaşi lagăr zis socialist, speranţa că gravele probleme ale culturii naţionale – editarea scriitorilor clasici, repunerea în drepturi a limbii române literare şi revenirea la alfabetul latin, renaşterea teatrului, reactivarea bisericilor şi libertatea reală a credinţei -, toate acestea vor fi, în sfârşit, rezolvate. Într-adevăr, în răstimp de doi ani şi jumătate-trei s-a reuşit să se realizeze atât cât nu s-a făcut într-un deceniu: apariţia în volume a unei serii de autori clasici şi vechi din tot spaţiul românesc, studii şi monografii istorico-literare de serioasă ţinută ştiinţifică, fondarea de ediţii periodice (ziare, reviste) cu profil cultural-literar, discuţii în presă privind normele limbii literare, destine de autori contro­versaţi, inaugurarea unei alei a clasicilor în parcul central al capitalei, deschiderea unei librării de carte românească adusă din ţară, abonarea masivă a populaţiei la publicaţii ce apăreau peste Prut etc.

Evident, regimul comunist totalitar nu şi-a schimbat esenţa, rămânând acelaşi sistem diabolic de măcinare a sufletelor şi conştiinţelor individuale şi colective; el doar a intrat pentru un timp în derivă, slăbind hăţurile, pentru ca foarte curând să-şi revină şi să procedeze metodic şi drastic la măsuri de sugrumare a conştiinţei naţionale a românilor din teritoriu, a procesului de renaştere care începuse atât de energic. Lucru arhicunoscut: în societatea sovietică totalitară iniţiativa individuală, cu atât mai mult cea particulară nu exista; nu era admisă, totul era supus unui strict control, planificat de sus, de instanţele respective, aprobat sau de cele mai multe ori interzis, iar numitele instanţe erau forul de partid în spatele căruia, nevăzut, dar de fapt el fiind realul dirijor al tuturor şi a toate, misteriosul comitet al securităţii statului, care în fosta R.S.S.M. se numea la fel de oribil: al neprimejduirii de stat, executor fidel al KGB-ului moscovit. Modul în care instanţele respective cu structurile lor tentaculare îşi exerci­tau misiunea de organizare, control, supraveghere şi, desigur, spionare din umbră asupra tuturor contactelor umane între fraţii români de dincoace şi de dincolo, se evidenţiază cu claritate doar din câteva episoade colectate din arhiva aceluiaşi C.C. al P.C.M.

Pe 21 ianuarie 1956, Uniunea Scriitorilor sovietici din R.S.S. Moldovenească (a se observa titulatura) adresează forului de partid şi guvernului următoarea rugăminte: „În luna decembrie a anului trecut, tov. Copilu, conducătorul grupului de studenţi şi aspiranţi români ai Universităţii de Stat din Moscova, s-a adresat către Uniunea Scriitorilor sovietici din Moldova cu rugămintea de a invita un grup de studenţi şi aspiranţi români pentru a face cunoştinţă cu succesele norodului moldovenesc şi a avea întâlniri personale cu studenţii aşezămintelor superioare din republică. Comitetul de conducere al U.S.S. din Moldova a făcut demersul respectiv către Comitetul central al partidului şi Sovietul Miniştrilor al R.S.S.M. Obţinând aprobarea, Comite­tul de conducere al U.S.S. a adresat o scrisoare oficială pe numele tov. Copilu invitând în Moldova 10 persoane studenţi şi aspiranţi români. Zilele trecute ne-a sosit răspuns de la tov. Copilu, prin care suntem înştiinţaţi că studenţii şi aspiranţii români sosesc la Chişinău pe 25 ianuarie, anul curent. Conducerea U.S.S. roagă să fie alocată suma de 7280 ruble pentru achitarea cheltuielilor legate de sosirea oaspeţilor. (Planul cheltuielilor se alăturează)” …Invitaţia, deci, venea din partea tinerilor români din Ţară trimişi la studii în U.R.S.S. şi rugămintea era adresată Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, iar nu Ministerului Învăţământului public sau direct instituţiilor de învăţământ pe care aveau intenţia să le viziteze. Societatea scriitorilor se prezenta ca o forţă socială în republică, de care numitele instanţe superioare se vedeau nevoite a ţine seama, cel puţin deocamdată. Al doilea moment semnificativ este că aceşti tineri, cărora li s-a îngăduit vizita la Chişinău, nu veneau din România, ci din capitala imperiului, unde fuseseră trimişi de către guvernul lor spre a fi îndoctrinaţi în spirit sovieto-rusesc. În sfârşit, cercetând respectivele documente de arhivă, nu am întâlnit vreunul care să indice un schimb de vizite ale studenţilor din Ţară şi ale acelora din R.S.S.M. (O supoziţie: se pare că liderul grupului de tineri din 1956 nu este altul decât Gavrilă Copilu, cel care a venit mai târziu cu ideea organizării neuitatului Pod-de-Flori pe Prut, în primăvara anului 1990)1.

În prima jumătate a anului 1956, o delegaţie de femei din R.S.S.M. face o călătorie în R.P. R. având drept conducătoare şi responsabilă pe tov. Pisarenco, şefa secţiei C.C. al P.C.M. pentru lucrul în rândurile femeilor. Au fost incluse în numitul grup reprezentante ale diferitelor profesii şi zone ale republicii, persoane de încredere bine pregătite din punct de vedere ideologico-politic şi naţional: viitoarea redactoare a revistei pentru femei, un pedagog fruntaş, o muncitoare, o colhoznică, o cercetătoare ştiinţifică etc. Femeile gazde din Ţară le-au făcut o primire frumoasă, caldă, le-au condus şi le-au arătat sate şi oraşe, şcoli şi întreprinderi, teatre şi muzee, aşa cum se cuvine între oameni care au fost despărţiţi cu forţa unii de alţii şi, iată, în sfârşit a sosit ceasul mult doritei reîntâlniri. Să ne imaginăm însă cât de libere şi descătuşate se simţeau pe parcursul celor câteva zile femeile delegate în ţara unde a învins deja socialismul în vizită la femeile din ţara unde viitoarea societate a totalei fericiri era de-abia un vis, dacă ele erau datoare să le vorbească despre uriaşele succese ale Uniunii Sovietice obţinute sub conducerea partidului lui Lenin şi prin indestructibila prietenie a popoarelor sovietice, în a căror familie şi-a găsit fericirea visată de veacuri norodul moldovenesc. Anume asta era situaţia, ceea ce ne-o dovedesc notele de călătorie, aşa-zisele jurnale ale fiecărei delegate, pe care erau obligate să le prezinte la forul de partid (le aflăm în dosare!), în care jurnale fixau oră de oră unde şi cum s-au deplasat, cine le-a însoţit, cu cine s-au întâlnit, cine şi ce a spus, ce-au vorbit, cum, în ce mod au prezentat marile realizări ale ţării Sovietelor, întocmai ca nişte rapoarte de pe câmpul de luptă, de pe prima linie a războiului ideologic. Se produceau însă în asemenea acţiuni bine dirijate de mâini din umbră şi unele lucruri neaşteptate şi dintre acestea am spicuit episodul de mai jos.

În componenţa unei delegaţii a fost inclusă colhoznica şi omul de stat, eroină a muncii şi fostă deputată, o femeie cum­secade, deşi cu puţină carte, Maria Iordan, născută Bostan, originară din satul Mălăieşti, raionul Tiraspol. Întoarsă acasă cu impresii şi amintiri de noi cunoştinţe (ea n-a dus jurnal), Maria se gândeşte că ar fi frumos şi omeneşte s-o felicite de Anul Nou 1957 pe buna ei prietenă, Ida Moldovan din satul Sânger, judeţul Cluj. Îi vorbeşte desigur despre munca în colhoz, o felicită cu apropiata înnoire a anului şi trimite scrisoarea la raionala de partid, pentru ca secretarul s-o expedieze adresantei. Acesta o trimite la C.C. al P.C.M., secţia de activitate în rândurile femeilor. Aici cordiala felicitare este nevoită să mai aştepte până să ia calea spre satul transilvănean, astfel că abia de pe 2 ianuarie aflăm nota informativă ca răspuns la biletul ce însoţea scrisoarea sosită din raion: „Scrisoarea a fost expediată în limba moldovenească”. Detaliul ar fi trecut neobservat, dacă nu s-ar fi păstrat originalul scrisorii, aşternută pe două foi mari de caiet de şcolar scrisă cu o excelentă grafie românească, o caligrafie impecabilă. Un stil cursiv, o ortografie aproape ireproşabilă, dar… Era scrisă româneşte! Cum se poate aşa ceva?! Este interzis! Ochiul de veghe a sesizat, mâna diriguitoare a făcut un gest şi textul a fost trecut cu buchii ruseşti, astfel materializat în aşa-zisa limbă… moldovenească. Sărmana Maria care a crezut că ea şi prietena ei Ida Moldovanu din acel sat de pe lângă Cluj vorbesc aceeaşi limbă. Nota cum că scrisoarea a fost expediată în… moldoveneşte, era scrisă, desigur, în ruseşte2.

Între 6-8 septembrie 1956, un grup de 25 de persoane din judeţul Galaţi efectuează o vizită de prietenie în raioanele învecinate, Vulcăneşti şi Cahul, unde sunt primiţi de oficialităţile locale în frunte cu prim-secretarul raionalei de partid Cahul, tov. Ţelicov. După încheierea vizitei, unul dintre membrii delegaţiei gălăţene şi-a exprimat dorinţa de a mai rămâne dincoace câteva zile, şi cum boşii de partid din raioane se considerau stăpâni în teritoriu, au mers întru întâmpinarea dorinţei oaspe­telui. Cazul a fost imediat sesizat de către organele „neprimejduirii de stat”, astfel că la apropiata şedinţă a biroului C.C. al C.C. al P.C.M. indisciplinatul demnitar de partid este sancţionat precum urmează: „Tov. Ţelicov a comis o serioasă greşeală asumându-şi funcţii ce nu îi sunt proprii şi a încălcat ordinea stabilită privind aflarea delegaţiei din judeţul Galaţi, Republica Populară Română pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti”. Primul secretar, „infractorul” a fost chemat la birou să-şi dea seama pentru fapta lui; şi-a recunoscut vina, iar când a venit vremea să plece în vizită de răspuns în judeţul Galaţi, un grup de cahuleni şi vulcăneşteni (între 23-26 august 1957, 10 persoane din raionul Cahul şi 10 din raionul Vulcăneşti), conducător al delegaţiei a fost desemnat prim-secretarul raionalei de partid Vulcăneşti, tov. Gaponov. De unde reiese că orice vizită, orice contact între fraţii români despărţiţi în mod inuman unii de alţii era supus unei stricte, neadormite supravegheri, iar orice abatere de la ordinea stabilită de către organele competente atrăgea asupra făptaşului admonestarea şi pedeapsa, chiar dacă acesta, în virtutea împrejurărilor, se dovedea a fi un demnitar de partid de rang înalt şi pe deasupra rus de naţionalitate3.

La invitaţia redacţiei „Flacăra Iaşului” vine într-o scurtă vizită Alexandru Fedco, redactor-şef adjunct al cotidianului „Moldova socialistă” de la Chişinău. Era o întâlnire amicală a unor colegi de meserie sau, cum se mai spunea pe acele timpuri, un schimb de experienţă între ziarişti. Iată însă că această aflare a oaspetelui de la Chişinău la Iaşi a dat naştere unui enorm scandal politic, de care s-au ocupat foarte serios organele „neprimejduirii de stat”, desigur din umbră, iar în mod concret C.C. al P.C.M. Vorba e că acest ziarist, A. Fedco, sosind în vechea capitală a Moldovei, a cutezat să se abată de la program şi a făcut o călătorie la Bucureşti. De ce? Pentru ce? Cu ce scop? (Desigur, a existat un scop şi unul secret, subversiv, care vizează securitatea statului, a măreţiei Uniunii Sovietice!). Întors acasă, începe calvarul ziaristului: este chemat la forul superior de partid în serviciul căruia se afla ca lucrător de răspundere al numitului organ, i se cere să facă o declaraţie în scris referitor la vizita neprogramată spre a-l verifica, bineînţeles, dacă nu cumva ascunde ceva. A. Fedco explică în mod sincer în depoziţia lui că a fost iniţiativa colegilor ieşeni care s-au oferit cu multă amabilitate să-l ducă la Bucureşti să vadă un muzeu, că a fost un drum de noapte, cu atât mai mult, în aceeaşi dimineaţă a fost îndărăt la Iaşi. Văzând vigilentele organe că omul e nevinovat, îi găsesc alt păcat: că de ce a publicat în „Flacăra Iaşului” un articol, o dată ce acest lucru nu era prevăzut în programul vizitei? Nenorocitul ziarist nu mai ştie cum să se dezvinovăţească, prezintă numărul respectiv al publicaţiei ieşene şi explică: da, am publicat acest material, dar a fost cu scopul de a prezenta cititorului marile succese ale construcţiei socialiste în ţara noastră, avansurile economiei socialiste etc. Şi iarăşi este acuzat: că de unde a luat acele date pe care le-a inserat în articolul lui? Bietul om nu mai ştie ce să creadă şi ce să facă, dar argumentează că s-a folosit de date şi cifre ale statisticii oficiale, publicate în toate ediţiile de masă. Aici atoatevăzătorii arguşi n-au mai găsit ce să-i incrimineze, i-au ordonat să traducă cele publicate în ruseşte şi să le prezinte cui se cuvine. O face şi pe aceasta, terorizat definitiv, şi-şi aşteaptă supus pedeapsa. Iar pedeapsa era una şi clară: excluderea din partid, concedierea, oprobriul public etc. Declaraţia lui A. Fedco mai zace în arhive, având expusă în ultimul alineat cuvinte de om ajuns la disperare, care îşi recunoaşte „vina” şi este gata să suporte consecinţele. Astfel se produceau contactele între românii băgaţi cu toţii în aceeaşi tabără socialistă, numai că despărţiţi unii de alţii prin blestematul gard de sârmă ghimpată. L-am întâlnit mai deunăzi pe bunul şi blajinul Alexandru Fedco şi i-am spus că am dat în arhivă peste hârtiile privind păţania lui din acei ani. A zis: „Da… Ce-a fost atunci, n-am să uit toată viaţa. Şi pentru ce? Pentru ce?” a clătinat îndelung din cap un om trecut prin atâtea absurdităţi în lunga lui viaţă.

Iniţiativele contactelor umane veneau atât din partea românilor de dincoace, cât şi a celor de dincolo de Prut. Se resimţea o nestăvilită sete de revenire la normal, la viaţa împreună, de comunicare. Plutea în atmosferă un aer de reînnoire, de deschidere. Vizite ale unor trupe de teatru, schimburi de delegaţii, organizarea de expoziţii de carte din România la Chişinău, vizite ale unor scriitori şi oameni de cultură şi ştiinţă de la Chişinău la Iaşi, a ieşenilor la Chişinău… Regimul comunist totalitar conta pe faptul că, slăbind întrucâtva frânele şi instituind un strict control şi o neadormită supraveghere asupra oricăror vizite şi relaţii, va putea să domine procesul provizoriei liberalizări a vieţii sociale, îndreptându-l uşor pe aceeaşi cale a izolării, a restabilirii zidului de înstrăinare între fraţi prin cultivarea conştiinţei că moldovenii sunt moldoveni, iar românii sunt cu totul alt neam, alt popor, altă naţiune, sortindu-i astfel pe primii la o rapidă deznaţionalizare şi o mai uşoară rusificare. Era o stratagemă veche, preluată din arsenalul politicii ţarilor pe care o folosise regimul sovieto-stalinist şi pe care de la aşa-zisa eliberare a Basarabiei, în 1940, au aplicat-o transplantând din R.A.S.S.M. în R.S.S.M. tot cortegiul de instituţii şi cadre care trecuseră prin sângeroasele procese înscenate în anii ’30 şi aveau experienţa depistării de duşmani ai poporului, a delaţiunilor, a acuzărilor publice. Metode de teroare, de răfuială cu oameni nevinovaţi care au fost folosite pe larg în teritoriul dintre Nistru şi Prut. Acum însă, când după moartea idolului comunist conducerea de vârf a crimina­lului partid leninist a dat în vileag fărădelegile săvârşite împotriva poporului, milioanele de oameni exterminaţi în lagăre de muncă, când au fost amnistiaţi, eliberaţi şi reabilitaţi mii şi mii de întemniţaţi care au avut de suferit fără nici o vină, – desigur cei care au scăpat cu zile! – acum regimul comunist nu mai putea recurge la măsurile drastice de constrângere de altădată şi se vedea nevoit de a-şi schimba tactica, de a recurge la alte procedee. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, situaţia socială, dar şi cea culturală din R.S.S.M. în anii 1956-1958 era diferită în comparaţie cu ceea ce numitele instituţii de cadre aduse din afară pentru a sovietiza (rusifica) Basarabia erau apte să întreprindă. În decursul celor două decenii şi jumătate de existenţă în sânul Patriei, aici se formase în condiţiile unei societăţi democratice o intelectualitate mai evoluată ca cea formată în condiţiile regimului sovietic (dacă aceasta din urmă poate fi numită intelectualitate). Către anii de care ne ocupăm, intelectualitatea basarabea­nă, în primul rând pedagogii şi oamenii de creaţie, reuşise să acumuleze o anumită experienţă în lupta pentru recuperarea avuţiei naţionale literar-culturale confiscate şi puse la index de regimul bolşevic, izbutind să vadă editaţi câţiva scriitori clasici de primă mărime: Creangă şi Eminescu (fie şi cu litere ruseşti, epuraţi de pasaje şi idei ce deranjau regimul şi ideologia lui). Tot către anii aceştia se întorseseră din lungul lor surghiun siberian scriitorii care supravieţuiseră calvarului, basarabeanul Nicolae Costenco, transnistrianul Nicolae Ţurcanu, fiind reabilitaţi ca nevinovaţi, iar oamenii de cultură care scăpaseră de deportări şi epurări, ba mai şi cântaseră osanale dictatorului (faimoasa „Scrisoare a norodului moldovenesc tovarăşului Stalin”), care însă se formaseră ca atare la şcoala culturii româneşti şi, în spiritul vremii, ca mai toată intelectualitatea occidentală, simpatizase cu idealul socialist, au văzut că s-au cam înşelat şi au considerat de datoria lor să-şi facă un fel de mea culpa dublându-şi, triplându-şi eforturile în numele regenerării spirituale a poporului, a românilor de dincoace de Prut. Aşa se face că intelectualitatea (de altfel, ca la toate naţiunile şi popoarele în momente cruciale ale istoriei), partea cea mai luminată a ei şi-a asumat sarcina de a rezolva problemele ce-i reveneau, ca exponent al naţiunii, al poporului, ca luptător pentru interesele şi aspiraţiile lui.

Deci intelectualitatea, în primul rând scriitorii, susţinuţi de marea cohortă a pedagogilor, au fost cei care au declanşat nobilul proces al regenerării culturii şi spiritualităţii româneşti, al conştiinţei naţionale a românilor aflaţi sub ocupaţie în cadrul imperiului sovieto-rusesc. Şi pentru că acest proces nici pe departe nu presu­punea schimbarea ordinii sociale, ruperea de imperiu şi revenirea la România, care şi ea se afla la cheremul aceluiaşi imperiu, ci doar urmărea scopul de a recupera libertatea conştiinţei de sine a poporului, regăsirea adevăratei sale identităţi, apoi pentru că sub un regim totalitar cu un singur partid politic şi o singură ideologie admisă, cea oficială, erau imposibile mari mişcări populare de care am profitat abia în ajunul dărâmării imperiului roşu, formele şi metodele de activitate şi promovare a ideilor naţionale, formele de luptă pentru adevărul istoric, pentru renaşterea fiinţei noastre naţionale româneşti se concentrau înlăuntrul unor mici grupuri de oameni. În pofida tuturor acestor dificultăţi, la dispoziţia intelectualităţii patriotice rămânea cuvântul ros­tit şi mai cu seamă marea forţă a cuvântului scris şi tipărit! Un fapt foarte grăitor: în numai un an editorial au fost date la lumină mai bine de zece volume impunătoare din operele celor mai importanţi autori din secolul XIX şi tipărit unul dintre marii cronicari Miron Costin, care au fost incluşi în programele de studiu pentru elevi şi studenţi. În afară de editarea operei clasicilor din tot spaţiul românesc (o selecţie de poezii de G. Coşbuc, un volum de schiţe de I.L. Caragiale), în afară de faptul că librăria de carte românească editată în Ţară şi adusă masiv la Chişinău deveni un puternic şi intens focar de culturalizare, oamenii de ştiinţă elaborează şi pun la dispoziţia publicului studii şi câteva micromonografii asupra creaţiei marilor scriitori. Apar manuale şcolare şi crestomaţii. Apar, în sfârşit, „Schiţele de istorie a literaturii moldoveneşti (sic!)”, care, alături de alte încercări de analiză a procesului literar din trecut, aveau să declanşeze în curând faimoasa campanie a oficialităţilor contra mişcării de renaştere naţională, contra conştiinţei naţionale a românilor din teritoriile ocupate, etichetând-o ca naţionalism local.

Până în prezent, problema a fost abordată tangenţial în revista Basarabia (unde apare reprodusă în ruseşte, selectiv, stenograma plenarei C.C. al P.C.M. din toamna anului 1959, la care mai marii vremii s-au răfuit cu scriitorii patrioţi), noi o vom aborda pe larg, căutând să luminăm diferitele-i aspecte, urmărind în ordine cronologică derularea evenimentelor.

În 1954, este fondată publicaţia Cultura Moldovei. În 1957 începe să apară revista de satiră şi umor Chipăruş. De la l ianuarie 1957, conform deciziei conducerii Uniunii Scriitorilor din Moldova, este reorganizată revista literară Octombrie, care de aici încolo va apărea cu titlul Nistrul, redactor-şef fiind numit poetul George Meniuc. Să adăugăm că în fruntea primelor două publicaţii se aflau tot scriitori, făcând parte din conducerea Uniunii. Astfel o parte a presei, preconizată de partidul bolşevic a fi cea mai eficientă armă de influenţă asupra maselor şi instrument de luptă pentru supremaţia ideologiei comunist-totalitare, se afla la îndemână dacă nu la discreţia intelectualităţii de creaţie, a numeroasei armate de pedagogi.

Recuperarea avuţiei naţionale literare din trecut şi punerea ei în circuitul de valori, în mod inevitabil scotea în prim plan problema limbii literare româneşti şi cea a alfabetului, interzis de regimul de ocupaţie ca unul burghez şi subversiv, ca un alfabet străin. Discuţiile în această chestiune se purtau încă de dinainte de război, în cadrul R.A.S.S.M., unde a şi fost confecţionată la indicaţiile Moscovei şi antrenând persoane dintre filologi spre a-i da o aparenţă de ţinută ştiinţifică, teoria aşa-zisei limbi moldoveneşti deosebită de limba română (corifeii: profesorul moscovit Serghievschi, iar după moartea acestuia I.D. Ciobanu). Conform acestei elucubraţii, noua limbă romanică de răsărit s-a format în paralel cu limba română datorită influenţei slave pe parcursul secolelor, la început a slavilor din sud, iar mai târziu a celor din răsărit, a ruşilor şi ucrainenilor. După apariţia cunoscutului opuscul al lui Stalin „Marxismul şi problemele lingvisticii”, în 1950, după editarea culegerii de studii postume ale numitului Serghievschi, după cele câteva consfătuiri în problemele literare, convocate la Chişinău, cu sprijinul şi participarea cunoscuţilor şi reputaţilor filologi romanişti din Moscova şi Leningrad, spre a clarifica pe baze ştiinţifice de ce origine este aşa-zisa limbă moldovenească – slavă sau romanică (poziţia forurilor oficiale de la Chişinău susţinea că e de provenienţă slavă), s-a admis că, în ciuda împrumuturilor slave, limba moldovenească e de origine latină. Adepţii originii slave nu s-au dat bătuţi în faţa demonstraţiei cu argumente irefutabile şi au continuat să-şi promoveze ideile şi concepţiile eronate şi antiromâneşti, oriunde aveau ocazia, iar ocazii ca acestea sistemul totalitar le oferea cu generozitate. Astfel, în anii respectivi, când deveni posibilă repunerea în discuţie a problemei, aflăm în presa vremii materiale care vin să ne demonstreze că intelectualitatea, în special studenţimea, nu accepta în nici un fel falsa teorie a aşa-zisei limbi literare moldoveneşti deosebite de limba română. Dacă în presă abordarea directă a problemei alfabetului latin era imposibilă (pretimpurie), tendinţele de rusificare a limbii literare, adică de includere masivă a termenilor de origine rusă în locul celor fireşti de origine latină şi neolatină, putea fi şi era atacată într-un mod care vădea curaj.

Activase o vreme în cadrul instituţiei ştiinţifice de la Chişinău, venit de la Leningrad, filologul R. Piotrovschi, care odată începută perioada de liberalizare, se retrase iar de unde venise. Avea însă un manuscris în probleme de limbă şi ţinea să-l editeze la Chişinău, pentru care „bombarda” editura cu scrisori, iar văzând că nu reuşeşte să-şi atingă scopul, face demersuri la înaltul for de partid venind cu acuzaţii împotriva săptămânalului Cultura Moldovei care publicase recent un material critic ce viza concepţiile şi ideile savantului leningrădean. Reproducem mai jos materialul (Cultura Moldovei, 19 octombrie 1958).

„Scrisoare la redacţie.

Cine are dreptate?

Stimaţi tovarăşi!

Urmăresc cu atenţie publicaţiile cu privire la limba moldovenească. Însă nu totdeauna înţeleg şi sunt de acord cu părerile savanţilor. Iată, am citit două articole, scrise de tov. R.I. Piotrovschi „Slaveano-moldavschie iazîcovîe otnoşenia”, publicat în „Voprosî moldavscogo iazîcoznania”, Moscova, 1953, şi „O moldavscom dealecticescom atlase”, publicat în „Voprosî iazîcoznania”, Moscva, nr. 2, 1953. Citez locurile, cu care nu sunt de acord.

„În epoca de la începutul evului mediu daco-romanii evident se ocupau numai cu păstoritul. Despre aceasta vorbeşte provenienţa latină aproape a tuturor termenilor principali de vitărit: cal – latineşte caballum, vacă – latineşte vaccum, berbec – latineşte berbecem, oaie – latineşte ovem, lapte – latineşte lactem, lână – lanam.

Trecerea la modul sedentar de viaţă şi la prelucrarea pământului moldovenii o (le) datoresc slavilor, care i-au învăţat pe daco-romani această formă mai înaltă şi mai bogată de gospodărie. Mărturia acestui fapt o constituie aproape tot vocabularul agricol din limba moldovenească şi limba română: boroană, brazdă, coasă, ovăs, plug, snop, greblă ş.a.

O dată cu trecerea la modul sedentar de viaţă daco-romanii învaţă legumăritul de la slavii cu care trăiau în vecinătate (deseori, probabil, în acelaşi sat), compară termenii moldoveneşti de legumărit: răsadă, boabă, morcov, sfeclă, hrean; de creşterea păsărilor: gânsca, gâscă, gâsac…, cocoş. Slavii îi întreceau pe romani şi în domeniul meşteşugurilor. Drept mărturie sunt denumirile sloveneşti ale celor mai simple unelte în limba moldovenească şi limba română: ciocan, cleşte, topor, nicovală, pilă, teslă. Despre acestea vorbesc şi astfel de cuvinte ca stolar, cojocar.

Procesele principale de muncă norodul moldovenesc şi român le numeşte cu cuvinte slave: a târgui, a se hrăni…”

Mai sunt date şi două coloniţe de cuvinte: într-o coloniţă, cică, îs cuvinte moldoveneşti, iar în cealaltă – româneşti.

moldoveneşti româneşti

inventarul îndeobştit –

colectivizarea delaolaltă –

orânduiala colhoznică construcţia colhoznică

zâdirea socializmului construcţia socialismului

biruinţa deplină victoria definitivă

jertfirea de sine abnegaţie

protivnic adversar

şpion spion

reid raid

aviobază bază aeronautică

ştraf amendă

străhuirea muncitorilor asigurarea muncitorilor

contoră birou

norma de plată tarif

Fragmentul din al doilea articol:

„Formele şi întrebuinţarea articolului pronominal (compară formaţiile sinonimice: calu mare, calu şăl mare, calu aşăl mare, calu acel mare… la plural cei, şii, aşii).

Folosirea articolului hotărât, nehotărât, şi „zero”: fiică me, fiica me sau fata aşee;

Folosirea articolului posesiv (compară variante: calu negru a neu şi calu negru de-a neu);

Variantele în formarea diferitelor forme verbale: el trebuie – el trebuieşte, el trebuiază… el răspunde – el răspundeşte;

Variantele în formele şi întrebuinţarea timpurilor: a) formele viitorului: oi cânta, om să cânt, om a cânta, om de cântat; b) diferite forme ale mai mult ca perfectului (cântasem, avem cântat, om fost cântat, eram cântat, fusesem cântat);

Înlocuirea condiţionalului cu conjunctivul şi invers: dacă n-ar fi fost dânsa sau dacă să nu fi fost dânsa;

Variantele în folosirea complementului direct (compară: l’om chemat fratile, om chemat pi frate, l’om chemat pi fratile)”.

Din primul articol nu-mi vine să cred că strămoşii noştri se ocupau numai cu păstoritul şi nu cunoşteau meşteşugării.

În privinţa celor două coloniţe de cuvinte îmi pare că o parte din cuvintele din stânga sunt ruseşti, iar altă parte – cuvinte născocite.

Cât priveşte articolul al doilea, mi se pare că unele forme nici nu se întâlnesc în graiurile limbii moldoveneşti.

În încheiere vă rog să-mi răspundeţi cum trebuiesc înţelese lucrurile, pe care tov. Piotrovschi mă face să le pun la îndoială?

Cu adânc respect.

Aştept răspunsul Dvs.

G. Tricolici.

Nota redacţiei: „Chestiunile atinse de tov. Tricoloci interesează şi pe alţi cititori ai Culturii Moldovei. Sperăm că Institutul de limbă şi literatură al Filialei moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a U.R. S.S. nu va întârzia să satisfacă cerinţele cititorilor noştri”6.

Cu toate că scrisoarea de mai sus este redactată pe un ton nevinovat, expresii ca „mi se pare”, „nu-mi vine să cred” prezentându-l pe autorul ei ca pe un necunos­cător în probleme de limbă şi chiar de istorie, ea atinge la modul direct pilonii şubrezi, temelia falsă pe care regimul comunist totalitar şi‑a clădit antinaţionala teorie a existenţei unei noi limbi literare. Or, pentru a demistifica această elucubraţie lingvistică e suficient a o formula după cum urmează: limba literară moldovenească nu este alta decât limba literară română, din care în mod voluntarist şi abuziv, mai exact din considerente politice sunt expulzate cuvintele atât de fireşti şi necesare de origine latină şi din limbile romanice şi sunt introduse la fel de nefiresc, în mod voluntarist, abuziv şi din aceleaşi considerente politice cuvinte şi expresii ruseşti sau de-a dreptul inexistente, plăsmuite în minţile unor zeloşi servitori ai ideologiei oficiale. Ca să te convingi de adevărul acestei afirmaţii e destul să-ţi opreşti pentru o clipă mai mult privirea asupra expresiilor din coloniţa stângă, majoritatea cărora nu doar că sunt oribile şi evident confecţionate, ci şi pentru că prin hidoşenia lor transpare însăşi esenţa sistemului social, care a făcut posibilă apariţia unor asemenea idioţenii. Pe de altă parte, semnificativ este faptul că cele două aşa-zise studii lingvistice apărute în prestigioase publicaţii şi edituri moscovite şi-au găsit ecou şi o justificată replică abia peste cinci ani într-o publicaţie ca aceea care se numea „Cultura Moldovei”, ce îşi formase un colectiv de redacţie din curajoşi oameni de cultură şi ziarişti profesionişti de bună clasă.

În aceşti ani problema revenirii la alfabetul firesc al limbii române a fost una dintre cele mai dezbătute în mediile intelectualităţii din fosta R.S.S.M.: scriitori, pedagogi, medici etc. Era o necesitate dintre cele mai imperioase, care desigur nu ar fi fost să însemne doar un set de simboluri grafice, ci să reafirme că moldovenii de la răsărit de Prut şi cei de la apus de Prut sunt toţi un singur neam, o singură naţiune. Uriaşa maşină de stat a imperiului roşu era pe deplin conştientă de marele pericol pe care l-ar fi atras cu sine această revenire la veşmântul firesc al limbii şi putem afirma cu destul temei că unul din motivele care au determinat oficialităţile din Kremlin să admită la Chişinău accesul cărţilor editate în Ţară a fost anume acela de a contracara în mod perfid setea de alfabet, pentru ca mai apoi, treptat, să blocheze şi accesul cărţii româneşti, nemaivorbind de punerea problemei alfabetului. Anticipând, vom aminti că acest înalt deziderat al culturii ce pornise pe un drum de revenire la normal a răsunat în octombrie 1965, de la tribuna celui de al treilea congres al scriitorilor din Moldova. Dar cum documentele din acei ani mai urmează să fie scoase la lumină, ne vom referi deocamdată la cele de care dispunem la ora actuală. Bineînţeles, în presa oficială problema limbii a fost pusă doar sub aspectul iluzoriei ajustări a alfabetului rusesc la necesităţile limbii române literare. E un absurd, desigur, aşa judecăm astăzi, dar atunci exista o stare de spirit cvasigenerală că situaţia existentă, adică sistemul social-economic instaurat prin violenţă, este de nezdruncinat, stabilit pentru vecie. Atât doar că se mai poate cârpi ceva, zicând că se fac perfecţionări de mare importanţă, se mai poate şopti între câţiva ochi, fără ca să audă prea multe urechi şi mai cu seamă dintre cele lungi. Chiar dacă nu în aceşti ani, ci câtva timp mai târziu, faptul că forul lingvistic de rigoare care era aşteptat să răspundă la nedumeri­rile cititorilor a născut precum în vechime muntele un şoarece, o nouă monstruozitate alfabetică, faimosul Ж în locul unui întreg alfabet românesc, asta încă nu înseamnă că spiritul naţiunii a depus armele, împăcându-se cu poziţia dictată de oficialităţi. O serie de intelectuali, printre care scriitori notorii au continuat să-şi scrie opera cu caractere latine. În rândurile tineretului studios a existat o puternică mişcare pentru reintroducerea alfabetului latin, fapt care a pus în gardă organele respective ale cunoscutului „kaghebe”, astfel că au fost luate măsuri urgente de epurare şi profilaxie antinaţionalistă, în primul rând, printre studenţii şi profesorii de la Universitatea din Chişinău. La faimoasa plenară a C.C. al P.C.M. din toamna lui 1959 avea să se declare precum urmează: „La Universitatea de stat… la sfârşitul anului de învăţământ au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice largi fapte de manifestare a unor stări de spirit naţionaliste în sânul unui mic grup de studenţi, în acelaşi număr şi a unor absolvenţi ai universităţii t.t. Andronachi, Bătrânu, Badiu, Ababii, Tecuci şi a altora. Astfel Andronachi, intoxicat de lecturi din literatura română burgheză…, a început să facă declaraţii cu caracter naţionalist. El afişa în căminul studenţesc foi volante scrise de mână, pe caiete îşi făcea note cu următorul conţinut: „Trăiască România în hotarele ei de altădată, jos ocupanţii!”, „Jos cu alfabetul rus, trăiască al nostru, cel latin!”, „Trăiască naţiunea noastră, domnilor!”… La o adunare a studenţilor… dânsul a declarat, că „problema Basarabiei până în prezent n-a fost rezolvată” (E. Postovi, prim-secretar al comitetului orăşenesc de partid Chişinău, membru al C.C.), „Să vedeţi că acest Andronachi… îşi făcea conspectele, folosind exclusiv grafia română. Pe caietele lui în locul devizei „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” stătea scris „Trăiască naţiunea!” (Şehvatov, redactor al revistei „Kommunist Moldavii”). „E timpul să punem capăt discuţiilor neîntemeiate, gratuite şi fără de folos privind trecerea la grafia latină. Oare nu este clar că asemenea discuţii poartă un substrat politic nesănătos, că ele nicide­cum nu corespund intereselor întăririi legăturilor dintre culturile noroadelor rus, moldovenesc şi ale celorlalte”7 (Z. Serdiuc, prim-secretar al C.C. al P.C.M.).

Numita plenară a avut cunoscutul ei preludiu de care ne vom ocupa mai detaliat în cea de-a doua parte a prezentului eseu, aici vom menţiona că alături sau concomitent cu problemele atinse, fie şi sumar, ale contactelor umane, limbii literare, alfabetului, care frământau pe românii de la est de Prut, în procesul de renaştere a conştiinţei lor de neam nu putea lipsi şi se punea cu toată acuitatea problema cunoaşterii istoriei adevărate a poporului român. Şi nu a cunoaşterii în sine, ci în vederea argumentării pe bază de fapte reale, obiective fără nici o putinţă de tăgadă din partea oricui ar veni a chestiunii privind unitatea nu numai cultural-spirituală a românilor din cele trei provincii româneşti, ci şi a unităţii lor politice încălcată pe parcursul secolelor şi a ultimelor decenii de către vecinii hrăpăreţi. Ideologia oficială a regimului totalitar sovieto-rusesc preconiza, desigur, prin docilii şi zeloşii aşa-zişii istorici de factură moscovită, cum că istoria românilor moldoveni de la răsărit de Prut începe abia cu eliberarea de sub jugul păgânilor şi alipirea în 1812 a Basarabiei la Rusia. Cunoscutul stih al poetului mitropolit, falsificat şi el ca toate valorile adevărate de către slugoii sistemului bolşevic, era pus în fruntea tuturor acţiunilor demagogice spre a demonstra că românii din aceste teritorii, totul îşi datorează marelui popor rus, Moscovei, Rusiei: „De la Moscova vine lumina…”

Iată însă că în acelaşi an, 1959, apare o simplă culegere de povestiri pentru elevi care a provocat o reacţie violentă din partea oficialităţilor. Este vorba de cartea de proze istorice „Din moşi-strămoşi” semnată de G. Malarciuc, în care personajele literare activau nu doar în spaţiul de la răsărit de Prut, cum se admitea conform ideologiei ocupanţilor, ci pe întreg teritoriul Ţării Moldovei, şi asta însemna că este pusă în discuţie problema frontierelor de stat. Ceea ce a şi fost declarat de la înalta tribună a faimoasei plenare comuniste: „Ori, luaţi iresponsabilele, eu le-aş numi duşmănoasele discuţii cu privire la frontiere. Moldova este parte integrantă şi inalienabilă a marei Uniuni Sovietice. Există însă oameni, care încearcă să tulbure minţile altora cu problema cum că odinioară graniţele Moldovei ar fi fost trasate prin alte locuri. Cine are nevoie de asemenea bâiguieli ale unor gândaci de bucătărie care se erijează în toga de apărători ai intereselor naţionale?” (Z. Serdiuc).

Desigur, în concepţia lui, acel demnitar comunist, trimis aici după plecarea predecesorului său Brejnev la Moscova, de felul lui ucrainean, înţelegea să realizeze în practică teza care fusese pusă la baza notei ultimative a Kremlinului din august 1940, adresată guvernului României, să evacueze în termen de trei zile Basarabia ca fiind populată în marea ei majoritate de ucraineni, şi asta prin toate mijloacele, sugrumând în faşă lăstarele vii, viguroase ale conştiinţei de sine a românilor. Sub oblăduirea lui, iar apoi a succesorului său, Bodiul, a fost desfăşurată mârşava campa­nie de distrugere a culturii şi spiritualităţii româneşti la noi. Totuşi, odată procesul de renaştere pornit nu mai putea fi aşa lesne şi repede blocat. Apucaseră a se pune în mişcare forţele latente ale naţiunii care se aflaseră fie adormite pentru o vreme, fie reduse la tăcere prin interdicţii şi violenţă. Astfel, tezei demagogico-diversioniste care marcase magistral ultima perioadă a ideologiei sovieto-comuniste pe timpul vieţii lui Stalin, cum că toate popoarele din Baltica până-n Pacific, cucerite prin forţa armelor de imperiul rus, apoi de cel al lui Lenin, îşi datorează supravieţuirea numai şi numai faptului că se află sub oblăduirea ruşilor, toate binefacerile de la aceştia le vin, toate marile descoperiri ale omenirii tot lor le datorăm; acestei teze delirante, ca atâtor altora din arsenalul defunctului sistem, intelectualitatea noastră a avut curajul să-i opună argumente de mare forţă, care au provocat reacţia vehementă a oficialităţilor.

Printre valorile secolelor trecute pe care intelectualii de bună credinţă au considerat că e necesar să fie readuse în atenţia opiniei publice a fost şi opera lui Milescu Spătaru, din care editorii s-au oprit asupra scrierilor privind călătoria marelui om de cultură, savant şi diplomat în China. Volumul „Siberia şi China” apare sub egida Academiei, prefaţa şi comentariile fiind îngrijite de doi savanţi şi cărturari de notorietate. Nu trece mult timp de la apariţie şi oficialităţile de la Chişinău sunt sesizate că editura locală a scos la lumină o carte defectuoasă, care în prefaţa ce-o deschide cuprinde afirmaţii antiştiinţifice, vine în contradicţie cu metodologia marxist-leninistă privind tratarea faptelor de istorie şi de cultură de pe poziţii de clasă. Imediat sunt puse în mişcare pârghiile mecanismului de prelucrare ideologică şi chestiunea este ascultată şi sancţionată la şedinţa biroului C.C., cu toate consecinţele de rigoare. Iată ce incriminări se aduceau: „Prefaţa la carte, scrisă de colaboratorii A.Ş. a R.S.S.M., Kidel şi Soloviov, nu este decât o compilaţie a scurtelor note textuale extrase din ediţiile prerevoluţionare ale scrierilor lui Milescu Spătaru…” „Cea mai mare parte a prefeţei este… dedicată expunerii biografiei…”, „… se admite idealizarea trecutului, descriindu-l pe un ton dulceag, ba şi mai mult, este exprimată părerea de rău că nu s-a păstrat până în zilele noastre o astfel de operă „de excepţie” a lui Milescu Spătarul, cum a fost Biblia tradusă de dânsul în limba moldovenească…, „Autorii prefeţei nu prezintă într-o lumină adevărată fundalul istoric al misiunii Spătarului în China, nu evidenţiază problemele cele mai importante legate de alipirea de către ruşi a Siberiei (NB!), de istoria relaţiilor ruso-chineze în veacul al XVII-lea, nu dau nici o explicaţie episoadelor privind ciocnirile dintre ruşi şi populaţia autohtonă a Siberiei, mergând pe urmele istoricilor burghezi dau o apreciere inexactă, umilitoare misiunii diploma­tice a predecesorului lui Spătarul, solul rus Feodor Baicov”8.

Este prea bine cunoscută viaţa agitată şi opera prodigioasă a lui Nicolae Milescu Spătarul atât în timpul aflării sale în Principate, cât şi în Europa, Rusia şi China. Aici ţinem să menţionăm că readucerea imaginii sale în actualitate nicidecum nu putea fi pe placul cercurilor diriguitoare, care făceau totul ca să insufle maselor largi sentimente de servilism faţă de aşa-zisul frate mai mare, de închinare neconte­nită în faţa Moscovei. Iată însă că opinia publică largă are posibilitatea să afle că un învăţat boier moldovean a fost, zice-se, dascăl al viitorului ţar al ruşilor, Petru cel Mare, a fost trimis de curtea ţarilor cu solie în depărtata Chină şi a reuşit să realizeze ceea ce premergătorul său, un rus, n-a izbutit să facă. Lucru care supără cel mai mult regimul fu acela că Milescu văzu cu ochii lui şi fixă în jurnalul său modul în care se comportau soldaţii ruşi cu populaţia băştinaşă a Siberiei. Exact aşa cum s-au comportat aceştia în timpul deportărilor în masă ale românilor din Moldova spre aceeaşi Siberie, într-un trecut atât de apropiat, de numai câţiva ani, trezind dureri şi răni care atât de mult dureau, atât de tare sângerau.

Fariseismul ajuns la culme al ideologilor totalitarismului se manifesta prin perfidia cu care aceştia se pricepeau să camufleze adevăratele lor scopuri şi idei într-o avalanşă de lucruri, în aparenţă normale şi chiar plauzibile, pentru a-şi arăta masca blândeţii pusă pe faţa hidoasă de inchizitor. Biroul cerea organizaţiilor respective să extirpeze foile cu prefaţa din tot tirajul cărţii, să se redacteze o altă prefaţă scrisă de autori verificaţi, iar persoanele responsabile de ediţie să fie drastic pedepsite, în final ordonându-se cenzurii, faimosului „glavlit”, să-şi sporească înzecit vigilenţa, iar organizaţiei de partid a Academiei de Ştiinţe să intensifice munca de educare politică a cadrelor de savanţi şi cercetători ştiinţifici… Acelaşi redactor şef al revistei comuniştilor adresa o deloc retorică întrebare în aşa-zisul lui discurs rostit la respectiva plenară: „Printre oamenii de ştiinţă de la noi se fac auzite uneori întrebări nedumerite de ce ne limităm la studierea scriitorilor din trecut – Alecsandri şi Eminescu – şi nu-i luăm pe toţi scriitorii din trecut şi prezent, până la Sadoveanu? Aş vrea în legătură cu aceasta să vorbesc despre necesitatea de a spori principialitatea de partid în activitatea catedrelor noastre de ştiinţe sociale din instituţiile superioare de învăţământ, a profesorilor de la universitate şi din alte aşezăminte de învăţământ. Doar de starea de spirit a studenţilor facultăţii de filologie a Universităţii trebuiau să aibă ştire în primul rând profesorii, lucrătorii catedrelor de ştiinţe sociale”.

Marele diriguitor al ideologiei totalitare (în revista pe care o conducea apăruse cunoscutul articol critic la adresa savanţilor filologi, care articol a fost începutul ofensivei oficialităţilor împotriva mişcării de renaştere naţională) lasă întrebarea să suspende în aer, limitându-se la comentarea ei aluzivă în plan demagogic. De fapt, însă, de pe atunci se lucra deja la elaborarea şi punerea în aplicare a aşa-zisei teorii a moldovenismului cultural-literar, urmărind în subsidiar acelaşi vechi scop expansionist, şi anume, că, în condiţiile când Basarabia se află încorporată iar în imperiu, nu i se mai poate categoric contesta apartenenţa fie şi numai cultural-spirituală la arealul românesc, dar cum cuvintele: român, românesc, România trebuie arse cu fierul roşu din conştiinţa fiecărui moldovean sovietic, cu atât mai abitir din textele scriitorilor vechi şi clasici, vechea teorie urmează să fie „perfecţionată”, „moderni­zată”, adusă, cum s-ar zice, la zi.

Şi treaba s-a făcut lent, punând în acţiune uriaşul aparat ideologic al sistemului totalitar şi în primul rând îndreptând focul asupra savanţilor ideologi disidenţi, asupra ziariştilor, scriitorilor, studenţilor etc. De urgenţă, la cererea forurilor ştiinţifice moscovite, au fost selectate persoane anume dintre cele de maximă încredere şi trimise la centru spre a fi pregătite, pentru ca la întoarcere să li se încredinţeze promovarea pe toate căile a noii diversiuni a ideologiei bolşevice totalitare împotriva conştiinţei naţionale a românilor de la răsărit de Prut.

Esenţa stratagemei pusă la baza noii expresii a teoriei cultural-spirituale a moldovenismului, pe care se sprijină şi astăzi adepţii conservatori, fără poate să ştie când şi de către cine a fost plăsmuită, este pe cât de elementară, pe atât de neruşinată şi murdară: deşi Basarabia s-a alipit (a fost ruptă prin forţă!) la Rusia în 1812, procesul literar în special a continuat să fie comun şi în deceniile următoare… în care temei avem scriitori comuni, oameni de cultură comuni etc. La întrebările foarte fireşti: dar până la care moment a fost comun procesul? de ce cutare scriitor este acceptat, iar cutare nu? de ce scriitorul respectiv se numeşte şi ne numeşte român, români, iar voi scoateţi cuvântul din textul scris de mâna lui şi-i puneţi în loc: moldovan? Răspuns la asemenea întrebare ideologii regimului totalitar nu aveau şi nici nu puteau să aibă decât convocarea unor întruniri de partid la cel mai înalt nivel al activurilor ideologice republicane pentru a proceda la spălarea creierilor, la aşa-zisa orientare corectă a opiniei publice şi, bineînţeles, la luarea de măsuri drastice contra celora care propagă idei „burghezo-naţionaliste”, supunându-i oprobriului public, dându-i afară din ser­viciu, interzicându-le de a mai publica.

(va urma)

Note:
1. Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova, fond. 51, inv. 15, d. 227.
2. Tot acolo, fond 51, inv. 18, d. 183.
3. Tot acolo, fond. 51, inv. 15, d. 15.
4. Tot acolo, fond. 51, inv. 17, d. 183.
5. „Basarabia”, revistă a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, nr. 2, 1993, p.p. 171 -185.
6. Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova, fond. 51, inv. 17, d. 181.
7. Tot acolo, fond. 51, inv. 19, d. 14.
8. Tot acolo, fond. 51, inv. 21, d. 39.

Autor: Vladimir Beşleagă
Sursă: Contrafort

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ