Coşmarul războaielor

0
75

Locotenent colonel în Afganistan al armatei sovietice, în anii ’80, medic în Tiraspol în timpul războiului transnistrean, în prezent chirurg la Târgu Bujor, basarabeanul Valentin Şcraba s-a născut a doua oară când s-a stabilit în România. Unele cutume ale societăţii l-au făcut să se simtă exact ca pe câmpul de luptă din Kandahar. Medic ofiţer rezervist în armata sovietică, ajuns pentru o perioadă director de spital în România, doctorul Şcraba este un tip fericit: “Câştig circa 300 de dolari lunar şi consider că este un salariu bun. Nici nu îmi vine să cred că iau atâţia bani. În Moldova aş fi fost plătit cu 62 de euro. În plus, trăiesc într-o democraţie mult mai avansată ca cea de acasă şi pot respira aer românesc”. Câteva bucurii simple, care îi dau farmec vieţii. Una presărată cu amintiri dure, pe care uneori nici nu vrea să le comenteze. “Mă trezesc coşmaruri. Nu aţi vrea să le aveţi!”

LIMBA RUSĂ. S-a născut în satul Gherman, lângă Sculeni. Într-o familie săracă, de români. De mic a fost îndemnat de tatăl său să vină în România, “la Galaţi, unde fratele său se stabilise în 1944”. Nu a avut nimic, colhozul le asigura existenţa de zi cu zi. “Singura mea bogăţie a fost capul ăsta. Eram cel mai sărac din şcoala primară, dar cel mai deştept. Noi nu aveam bani nici să-mi iau o bicicletă sau să merg cu autobuzul. Am făcut patru ani naveta până la şcoală pe jos. Câte cinci km zilnic. Adică, am mers pe jos, în acest timp, distanţa între Moscova şi Chişinău.” Până la vârsta de 14 ani nu a vorbit limba rusă. Nici nu ştia câtă nevoie avea să aibă de ea. “În clasa a IX-a, tata l-a făcut pe dracu ghem şi m-a trimis în tabăra de matematică, în Crimeea. Acolo, în tabără, mi-am zis că în ţara asta dacă vrei să obţii ceva trebuie să şti rusa. Am vorbit şi am trăit ruseşte până în 1994.”

KANDAHAR. Un deceniu l-a petrecut în Germania, în Berlinul de Est. Ca medic militar. Apoi, în 1986 a fost trimis în Afganistan. Şef de spital l-a avut pe nepotul lui Hrusciov. Apoi i-a devenit şef, peste un an. A picat în Kandahar exact în perioada în care afganii întorseseră armele împotriva ruşilor. “La început ne-au primit cu flori. Nu pe mine, pe cei care au fost înainte. Când am ajuns acolo l-am găsit pe Ben Laden ofiţer american! Era vremea când Gorbaciov preluase puterea, când vremea noastră în acea ţară se sfârşise. Ajunsesem să ne întrebăm ce căutăm noi acolo”, rememorează Şcraba. I-a plăcut în Afganistan. Avea condiţii foarte bune în spital şi a salvat multe vieţi. Ale sovieticilor, dar şi ale băştinaşilor. Spune că până să plece în Kandahar a fost ateu. Asta până când “mi-am dat seama, acolo, în plin război, că fără Dumnezeu nu aş fi salvat atâtea vieţi”. Pentru medicul basarabean, războiul din Afganistan a însemnat operaţii pe care nici nu visa să le realizeze vreodată. Nu tratau numai soldaţi sovietici. Un sfert din pacienţi erau chiar mujahedini, unii fiindu-le inamici pe câmpul de luptă. “Veneau de foarte multe ori înarmaţi. Şi murdari. Într-o zi, am primit un afgan împuşcat în trei locuri. Avea o barbă imensă şi două centuri cu muniţie pentru mitralieră legate pe piept. L-am pus să le dea jos. A îndreptat automatul spre mine şi m-a ameninţat că mă execută. I-am făcut radiografiile cu cartuşierele pe el. Au ieşit inclusiv pe film. Erau oameni tare ciudaţi”, spune Şcraba. Cei doi ani de război au însemnat o puternică luptă pe care a dat-o pentru a reuşi să se adapteze la societatea în care armata l-a trimis: “Când m-am întors din Afganistan, am trecut pe la un prieten, în Tashkent. M-a întrebat cum a fost acolo. Nu ştiam ce să-i spun. Nu ştiam cum să-i explic că aceste lupte presupun de multe ori frica celor aflaţi la putere de a le rezolva paşnic. Că uneori religia poate aduce mai multe crime decât orice altă cauză dreaptă. Îmi era greu să-i exprim toate astea. Îmi e greu să le exprim şi în prezent. Am fost împotriva războiului. Eram ofiţer, aşa că trebuia să-l accept”. Unele vieţi le-a salvat, iar localnicii le-au luat fără nici o remuşcare. În fapt, un astfel de episod îi aduce coşmaruri aproape mereu: “Am tratat la o fetiţă de 12 ani o plagă foarte urtâtă, prin împuşcare, în zona inghinală. Apoi, feţa fost tratată ca un gunoi. Pentru ei era doar un balast uman, se atinseseră necredincioşii de ea. A cui a fost vina că a fost rănită? Un militar, când pleacă la război, ştie că este posibil să nu se mai întoarcă. E meseria lui. Dar un copil ca ea ce vină are? Şi revin la amicul meu. Ce să-i spun? Că Dumnezeu a vorbit singur când ne-a dat poveţe? Că trăim într-o lume în care valorile sunt călcate în piciore pentru că unul sau altul văd o problemă diferit?”. A prins inclusiv începutul războiului din Transnistria. “Nu vreau să vorbesc despre el. În trei luni acolo am văzut grozăvii mai mari decât în doi ani în Irak.”

23 reprezintă numărul anilor petrecuţi de Valentin Şcraba, ca medic militar, în Armata Sovietică. A stat zece ani în RDG, doi ani în Kandahar şi trei luni în Transnistria

Văcuţă de închiriat

În 1988 s-a întors acasă. La numai trei zile soţia i-a pus în faţă divorţul. Şocat, dezamăgit de viaţă, a luat decizia de a pleca într-un concediu la Galaţi. La rudele pe care nu le văzuse de ani de zile. Acolo, a cunoscut o femeie. Până la urmă şi-a unit destinul cu ea şi s-a mutat în locul pe care îl visa încă de când era mic, când tatăl său îi spunea să vină în România. “A fost greu. După 23 de ani de chirurgie a trebuit să fac din nou practică, precum orice student. Am avut noroc cu un profesor de acolo, m-am adaptat repede.” A primit un post la Târgu Bujor, la 50 km de Galaţi. În 2001 a devenit director interimar în acea instituţie. Timp de trei ani a condus spitalul. Nu a vrut să dea concurs pentru a continua în funcţie pentru că “trebuia să intru în politică, pentru că oamenii mă tratau de multe ori ca pe un străin”.

Nu vrea să vorbească de condiţiile existente în sistemul medical. Este mulţumit că în perioada respectivă a reuşit să închirieze o văcuţă, de la un localnic, fără să dea bani. Văcuţa da 18 litri de lapte zilnic. A mai reuşit un barter cu alt localnic şi aducea dulceaţă gratis în spital. “Astfel aveam o parte din micul dejun asigurat fără să dau bani.” Nu vorbeşte corect româneşte. Foloseşte un dialect moldovenesc destul de vechi. Uneori îi este ruşine să deschidă gura prin piaţă. “Mulţi au făcut mişto de mine. Nu mă supăr, îi înţeleg pe oameni. Astea sunt chestii minore.” În schimb îi e dor de sora care stă la Marea Japoniei, în Mahotka, şi de cea care locuieşte mai aproape, la Glodeni, lângă Bălţi. Vorbeşte, în schimb, de politică, de discrepanţele dintre români şi basarabeni. “Vorbim aceeaşi limbă, avem aceeaşi istorie şi cultură, dar suntem despărţiţi. Acolo, mulţi nu vor să spună că sunt români şi afirmă că sunt moldoveni pentru că din 1812 suntem separaţi. Ţara Românească a apărut ulterior. De aia nu au conştiinţă de români. Şi mai sunt şi invidioşi. Totul pleacă de la nivelul de trăi, asta vorbind de invidie. Nu ştiu cât sunt de vină Bucureştiul sau Chişinăul pentru problemele dintre cele două state. Totuşi, cred că România ar trebui să fie mai tolerantă cu problemele astea. Trebuie să ţină cont şi de faptul că în Moldova se vorbeşte mult şi nu se face nimic. Acolo ruşii pompează petrol şi gaze. Îi au la mână. UE, în schimb, vorbeşte mult şi nu face nimic. De aia spun că ar trebui mai multă înţelegere. Pe de o parte, acolo au rămas comuniştii la putere, pe de altă parte, ruşii le dictează ce să facă. Sunt strânşi cu uşa.”
Sursa:Jurnalul National

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ