Costin T. Ion

0
92

În presa noastră, mai ales cea de limbă rusă, tot mai des se vehiculează ideea că Chişinăul a împlinit 500 de ani nu în 1936, cum şi este adevărat, ci în 1966, adică prima atestare documentară a Chişinăului n-a fost la 1436, ci la 1466.

Din punct de vedere istoric, 30 de ani nu este o perioadă de durată, însă din punctul de vedere al exactităţii istorice, greşeala de o zi e considerată o eroare gravă. Nu trebuie să punem la îndoială datele care nu pot fi contestate, trebuie doar să ştim că în 1936 primarul Chişinăului, Ion Costin, a găsit de cuviinţă să organizeze o serbare fastuoasă, fiindcă pe vremuri, oraşul nostru era al doilea după Bucureşti, ca mărime. Cât priveşte anul 1966 trebuie s-o spunem tranşant, conducerea comuniştilor de atunci a avut nevoie să obţină fonduri suplimentare şi a inventat sărbătoarea de 500 de ani. Într-un fel, iniţiativa sărbătorii Chişinăului îi aparţine în primul rând lui Ion T. Costin. Şi de aceea, ne apropiem de acest primar dedicat al Chişinăului.

Surprizele istoriei ne aşteaptă la fiecare răscruce de timp. Recent, la Casa Cărţii „Mitropolit Petru Movilă” m-a vizitat doamna Maria Costin, o rudă a fostului primar de Chişinău, Ion Costin. Din discuţia purtată cu dumneaei, din schimbul nostru de documente şi informaţii am reuşit să restabilim destinul unui om neordinar, care a aşteptat parcă în anonimat momentul revenirii. De vină a fost anul 1940. Tragicele evenimente au acoperit un destin singular, au adus în primplan cataclismul uman al Basarabiei. Iar la dispariţia lui Gazeta Basarabiei scria la 14 ianuarie 1940:
„[….]în Chişinău, Ion Costin a fost neîntrerupt în mijlocul vieţii de fierbere ce pregătea Unirea atât de aşteptată. A luat parte la cel dintâi sfat al Basarabiei autonome, la Sfatul Ţării, chemat să lucreze cu tragere de inimă pentru aşezarea Basarabiei pe temelii de viaţă nouă şi să hotărască asupra soartei şi fericirii norodului moldovenesc. A prezidat la împroprietărirea ţăranilor, în calitate de preşedinţe al „Casei Noastre”, acea instituţie ieşită din frământările revoluţiei agrare. A îndrumat în primele timpuri administraţia din Basarabia în calitate de director al Internelor. Apoi ca reprezentat, în nenumărate rânduri, al Chişinaului în parlamentul ţării. A activat la consolidarea României întregite, pentru ca apoi, ca viceprimar şi primar al Chişinăului, să-şi lege numele de acest oraş prin opera edilitară bogată ce a înde­plinit-o.
De la întâia întâlnire cu Ion Costin puteai recunoaşte fondul său sufletesc, al unui om, al unui bun român. Duios şi sentimental în viaţa de familie, a trans­plantat aceeaşi duioşie şi sentimentali­tate în viaţa publică. Sentimentalismul lui Ion Costin a îmbrăcat formele cele mai caracteristice firii româneşti, bazată pe bunătate, pe dragoste şi pe înţelegere a sufletului omenesc. În viaţa publică, cu gândirea trează şi cu sufletul plin de chemările timpului de azi, a deschis mereu drumuri noi. Din acest fond al fiinţei sale se desprind marile lui însuşiri: iniţiativa în opera de concepţie, simţul politic în conducerea oamenilor şi munca tenace în realizarea presei constructive.
De cruţat, nu s-a cruţat. Singur, cu tăria conştiinţei sale, înfruntând graniţele cu curajul soldatului de război, Ion Costin reuşeşte să-şi impună vederile care toate duc la împlinirea scopului propus. Făcând parte din generaţia de jertfă a războiului şi a Unirii, capabil de ideal larg şi de jertfă personală, a păşit pe arena politică ca un convins şi sincer democrat, ca un iubitor al ţării sale şi dornic de o viaţă mai bună a semenilor săi.
S-a impus în viaţa politică graţie unor calităţi care consacră, în gradul cel mai înalt, principiul corectitudinei pe lângă alesele însuşiri de bun organizator. Felul cum Ion Costin a înţeles să se comporte în viaţa particulară şi publică putea fi luat ca exemplu. În fruntea Chişinăului Ion Costin a adus o nobila înţelegere faţă de omul-cetăţean, un spirit extrem de curtenitor şi subtil, lângă o rară capacitate de organizare şi înfăptuire.
Destinele Municipiului au fost încredinţate unui om politic care a cinstit această funcţie civică. Fiecare îl vedea zi de zi cum îşi îndeplineşte apostolatul fără zarvă, cu simplitate, susţinut de o logică sentimentală, pe care o alimenta cu adâncă cunoaştere a vieţii, a vicisitudinilor şi slăbiciunilor omeneşti, cu abundenta revărsare de bunătate comunicativă. De câte ori nu era văzut abătut, supărat de greşeala unui subaltern, fără însă ca sa aibă puterea de a pedepsi, de a lovi, dând numai o mustrare părintească.
Cu Ion Costin moare un om de mari calităţi, un om care se întâlneşte atât de rar în vremurile noastre.
În ultimul timp Ion Costin conducea cu remarcabil succes ziarul „Gazeta Basarabiei”, pe care-l fondase şi la care lucra zi şi noapte.
Ion Costin se stinge în plinătatea vieţii sale, când se mai aşteptau încă multe opere de pe urma străduinţelor sale.
Moartea lui lasă un gol care cu greu va fi acoperit.”
În enciclopedia Chişinău (Chişinău, 1997) şi apoi în Generaţia Unirii (Chişinău, 2004) am reprodus o informaţie biografică sumară:
„COSTIN, Ion T.
(1887, Chişinău – 14.I.1940, Bucureşti, înmormântat la Chişinău).
Moldovean. Mandat validat de la 21.XI.1917 până la 27.XI.1918. În cadrul Sfatului Ţării a fost membru al următoarelor Comisii: I-a de Redactare; de Declaraţii şi Statute; a II-a de Redactare.
La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.
Studii: liceale la Chişinău, superioare — la Universitatea din Iaşi, obţinând în 1911 licenţa în drept.
A fost avocat la Tulcea.
Membru al Partidului Naţional Moldovenesc, care îl şi propune ca deputat în Sfatul Ţării. A aderat la fracţiunea Blocul Moldovenesc.
A fost director la interne, în Directoratul Republicii Moldoveneşti. După Unire, a fost deputat şi senator de Lăpuşna, vicepreşedinte al Camerei şi Senatului. A fost viceprimar şi apoi primar al Chişinăului. În 1935 a întemeiat la Chişinău cotidianul Gazeta Basarabiei şi a fost directorul acestei publicaţii până la moarte. A mai fost director al publicaţiilor Sfatul Ţârii şi Dreptatea. A colaborat la publicaţia Foaia Plugarilor. În 1911 a tipărit o broşură despre situaţia Basarabiei, pe care a semnat-o cu pseudonimul Gh.P. Chici.’’
Din aceste aşchii biografice nu răzbate tumultul valurilor vieţii care l-a purtat peste tot şi chiar adesea a nărăvit să-l zdrobească de stânci…
Gazeta Basarabiei, la 14 ianuarie 1940 scria:
„Ion T. Costin despre el şi despre alţii.
Cu moartea lui Ion C. Costin s-a stins nu numai un mare român, un animator politic şi un om cu rare calităţi sufleteşti, ci şi un mare gazetar. Numeroasele sale articole, de cele mai multe ori nesemnate, dovedeau marile sale calităţi de ziarist şi om politic cu largi vederi.
Ion T. Costin prin firea şi educaţia sa evita reclama, nu-i plăcea să se afişeze şi deseori, în funcţiunile oficiale pe care le deţinea, căuta să lase în umbră persoana sa pentru a-şi scoate în evidenţă colaboratorii.
Despre dânsul nu scria şi nu vorbea niciodată.
Singura excepţie, pe care a făcut-o în această privinţă, a fost interviul pe care l-a acordat acum trei ani unui ziar din Bucureşti, după sărbătoarea sa cu ocazia împlinirii a 50 ani de viată.
Sub titlu! ”Ion T. Costin, despre ei şi despre alţii” ziarele au publicat următoarele declaraţiuni:
— M-am născut la Chişinău… Când? E greu sa ascunzi anul naşterii, pentru că abia zilele trecute prietenii mi-au destăinuit vârsta, sărbătorindu-mă cu ocazia a 50 ani.

Copilăria lui Ion T. Costin
Am crescut la Chişinău. Adeseori însă mă duceam la Ghidighici, unde tatăl meu avea o moşie mică…
Studiile le-am făcut la liceul de băieţi … din Chişinău.
Despre anii petrecuţi aici n-aş putea povesti nimic interesant.
Îmi reamintesc un şir de ani monotoni, nesfârşit de lungi…
Visam să plec din Chişinău într-un mare oraş universitar, unde viaţa trebuie să fie cu totul alta, mai interesantă, mai captivantă, mai intensă.
Liceul l-am terminat în 1906. Doream să mă fac inginer. M-am pregătit chiar la concursul de admitere în Institutul Tehnic al Academiei Petrovsko-Razumovsk şi am reuşit la examen. A trebuit totuşi să renunţ la cariera de inginer pentru că n-aveam mijloace şi am fost nevoit să-mi aleg o altă specialitate, care mi-ar fi dat posibilitatea să învăţ şi totodată să-mi câştig existenţa”.
Cât de departe sunt uneori visurile adolescenţei de realităţile vieţii. Si totuşi, dacă ţinem cont de faptul că Ion Costin a fost unul dintre primarii cei mai gospodăroşi ai Chişinăului, regretăm faptul că n-a făcut studii tehnice. La spiritul lui de gospodar demonstrat cu brio în practică n-ar fi fost rău dacă se alătura şi pregătirea profesională respectivă:

„La Moscova
— Fratele meu Vasile, care era pe atunci avocat la Moscova, m-a convins să urmez dreptul, ispitindu-mă că voi putea să-i fiu colaborator în activitatea sa de birou.
M-am înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Moscova.
Dar … nu mi-a fost dat să urmez multă vreme la această facultate.
În 1907, am fost arestat. Pentru a putea să mă aresteze, poliţia ţaristă avea motive suficiente, eram tânăr student şi pe deasupra socialist revoluţionar.
Am fost arestat în împrejurimi destul de obişnuite… Făceam parte dintr-un grup de revoluţionari, care plănuia să-i libereze din închisoarea Butârky pe câţiva deputaţi de stânga.
Trebuia să provocăm la închisoare o explozie, profitând de învălmăşeală, să-i eliberăm pe deputaţi.
— Făceam parte din secţiunea teroriştilor partidului social revoluţionar. Dar vă rog să nu scrieţi nimic despre asta… Ar putea cineva să creadă, ferească Dumnezeu, ca şi astăzi umblu cu bombe în buzunar”.
Pentru basarabeni, activitatea revoluţionară dusa în prima linie devine un loc comun. Zamfir Arbore. Constatin Stere — primii din marea galerie a veritabililor luptători — şi spre surprinderea noastră trebuie să-l înscrim în acestă ilustră cohortă şi pe Ion Costin, ca luptător împotriva ţarismului rus:

„Evadarea din închisoare
— Planul nostru a eşuat şi m-am pomenit la închisoarea Butârky, de unde însă, cu ajutorul prietenilor, am reuşit să fug la Chişinău.
Dar nici aici nu puteam rămâne. Trebuia să fug mai departe. M-am hotărât să fug în România. Pe atunci, graniţa era păzită cu străşnicie. Mi s-a făcut rost de un paşaport.
În România am venit cu un paşaport autentic — nicidecum fals — eliberat pe numele prietenului meu, Mihail Galaţan.

Întâlnirea cu prof. Stere
— M-am stabilit la Iaşi. Pe vremea aceea basarabenii — emigranţi se grupau în jurul lui C. Stere, care era deputat şi om politic de vază, ale cărui păreri erau ţinute în seamă.
Pe basarabenii-emigranţi îi primea cordial şi le acorda tot sprijinul său.
Totuşi era riscant să rămân la Iaşi, pentru că, deşi România nu … (indescifrabil), totuşi puteau să se ivească anumite dificultăţi.
Sfătuit de C. Stere, hotărât să plec mai departe, cu un paşaport românesc, pe care mi l-a procurat C. Stere, şi cu cel rusesc, pe care îl aveam asupra mea, am părăsit România şi am hoinărit prin Europa până la 1911″.
Ohranca ţaristă avea în România o reţea foarte bine organizată. Aici a activat un timp celebrul provocator Azef şi tot din România a fost furat revoluţionarul Solomon Catz, adică celebrul critic literar şi doctrinar politic socialist C. Dobrogeanu-Gherea. Frontiera imperiului era păzită chiar din partea vecinului. O tactică similară au utilizat mai târziu serviciile secrete sovietice NKVD şi KGB:

„La Lozana
— Pe timpul peregrinărilor mele prin Europa, mi-a fost dat să-l întâlnesc şi pe V. Lenin.
Era la Lozana, prin 1910. Acest oraş era pe atunci centrul emigranţilor politici ruşi.
Pe vremea aceea, în sânul coloniei ruse, rolurile principale erau deţinute de Martov şi Axelrod, iar Lenin avea o însemnătate mult mai mică.
— Se înţelege că era greu de prevăzut pe atunci rolul pe care îl va juca Lenin mai târziu în istoria Rusiei.
Noi, emigranţii socialişti-revoluţionari, n-aveam nici o legătură cu el: îl tratam ca pe un adversar ideologic şi duceam o luptă îndârjită cu social-democraţii.
— Pe Lenin mi-a fost dat să-l aud la o adunare politică din Lozana, la care trebuia să facem o expunere.
Adunarea era tumultoasă. Lui Lenin i se făceau obiecţiuni vehemente. Nimeni nu-i acorda veneraţia de care i-a fost dat să se bucure câţiva ani mai târziu.
Pot spune că întâlnirea cu Lenin nu m-a impresionat deloc”.
Pentru nostalgicii leninişti aceste rânduri sunt un fel de sare pe rană, dar, în fond, ele reflectă un adevăr şi spulberă un mit. Idolul secolului al XX-lea, Lenin, a fost o creatură a image-makerului Iosif Stalin:

„Din nou în România
— Peregrinările prin Europa m-au obosit. În 1911, m-am întors în România şi m-am stabilit la laşi, unde am obţinut licenţa în drept. În 1912, am obţinut cetăţenia română şi am început să mă ocup cu avocatura, întâi la Tulcea, apoi la Bucureşti.
— La Bucureşti am reuşit să intru ca avocat la Căile Ferate şi să obţin postul de profesor de limba rusă la Şcoala Militară de Artilerie.

O manifestaţie neobişnuită
— Locuind în Bucureşti, am văzut pentru prima oară în viaţa mea o demonstraţie politică românească. Această demonstraţie, neobişnuită pentru mine, mi s-a întipărit în memorie pentru toată viaţa.
— La guvern erau pe atunci liberalii. Cabinetul lui Sturza mi se pare.
Conservatorii duceau o luptă îndârjită împotriva liberalilor şi erau hotărâţi să-i răstoarne de la guvern.
Şi iată, îmi aduc aminte: Calea Victoriei… o mulţime imensă…
În fruntea mulţimii — Carp, Marghi-Ioman şi Titu Maiorescu.
Mulţimea se apropia de Teatrul Naţional, unde se loveşte de un puternic cordon, format din jandarmi şi poliţişti, în spatele căruia se văd rânduri de soldaţi.
— Mă găseam în mulţime şi inima îmi bătea cu putere. Îmi aduc aminte despre manifestaţiile politice din Rusia. Încă puţin, mă gândeam eu, şi totul se va transforma într-o catastrofă: se va trage în mulţime.
— Pe atunci era suficient ca manifestanţii să ajungă până la Palatul Regal ca guvernul să fie silit să demisioneze.
— Manifestaţii urmăreau să ajungă la Palat.
Cordonul de jandarmi, poliţişti şi soldaţi trebuia să reţină.
Când mulţimea s-a apropiat de cordon, s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat pentru mine: jandarmii, dându-se la o parte, au lăsat drum liber lui (P.P.) Carp, (Al.) Marghiloman, Titu Maiorescu. îndată însă ce au trecut aceştia, jandarmii au strâns din nou rândurile.
— Acum, mi-am zis eu … acum vor începe să tragă… Dar… Ce-i asta?
Plouă?…
Nu… au intervenit pompierii. Nu era nevoie să se tragă în mulţime. Intervenţia pompierilor a fost mai mult decât suficientă pentru a risipi mulţimea.
Manifestanţii s-au risipit, lăsând pe Carp, Marghiloman şi Titu Maiorescu dincolo de cordonul jandarmilor.
— Numai atunci am înţeles ce diferenţă este între metodele de luptă politică din Rusia şi România.
În Rusia, o astfel de manifestaţie antiguvernamentală s-ar fi terminat cu siguranţă printr-o mare vărsare de sânge.
În împrejurimile din România era suficient furtunul pompierilor”.
Acesta este felul în care arată în lealitate confruntarea a două experienţe revoluţionare. Basarabenii au dus în România ceva din acest spirit de fanatism revoluţionar, de luptător care este gata să se sacrifice în numele marelui ideal. Această conştiinţă a sacrificiului a (ost benefică pentru viaţa politică a României din acea vreme:
„Legătura cu nuclee moldoveneşti din Rusia
Cu toate că am devenit cetăţean român, nu ani activat în viaţa politică din România.
Colaboram la „Adevărul”, ocupându-mă de chestiuni basarabene şi probleme balcanice. Afară de asta, eram absorbit de activitatea mea clin sânul Societăţii basarabenilor „Milcovul”.
Preşedintele societăţii era pe atunci Zamfir Arbore. Scopul societăţii era ajutorarea emigranţilor basarabeni şi întreţinerea legăturilor cu mişcarea moldovenească din Basarabia. Trimiteam în Basarabia, clandestin, literatură românească, ziare şi broşuri.
De altfel, legăturile noastre ne se mărgineau numai la Basarabia. Aveam nuclee puternice la Moscova, Kiev, Petrograd, pe care le înzestram cu literatură românească”.
Păcat că tuturor acelor harnici activişti le-a fost ruşine să lase mai multe pagini de amintiri la acest capitol. Poate că era necesar de făcut nişte investigaţii în perioada când mai erau în viaţă participanţii la aceste acţiuni, fiindcă acest capitol din istoria noastră, capitol extrem de important, din lipsă de informaţii, este scris foarte lapidar. Iar scrierea lui completă ne-ar permite să spulberăm mitul că până la 1917 n-a existat mişcare naţională în stânga Prutului, în timp ce o asemenea mişcare a existat şi roadele ei au fost culese mai târziu:

„Întoarcerea la Chişinău
– Pe urmă s-a dezlănţuit revoluţia din 1917. Am plecat imediat la Moscova. Am reluat vechile legături, dar curând am fost nevoit să plec din Moscova dezamăgit. Nu mă mai înţelegeam cu vechii mei prieteni. Între mine şi ei s-a ivit o mare divergenţă de păreri asupra chestiunilor curente.
M-am întors la Chişinău şi am început să lucrez la organizarea mişcării moldoveneşti.
Despre această perioadă de activitate nu voi vorbi prea mult: ea s-a desfăşurat în văzul tuturor. Voi spune numai că nu mă dădeam la o parte de la nici o muncă.
Când s-a început reorganizarea aparatului poliţienesc şi transformarea poliţiei în miliţie, am condus circ. 3-a din Chişinău. Şeful miliţiei din Chişinău era pe atunci judecătorul Dudchevici, devenit mai târziu ministru de Justiţie în Polonia.
În Guvernul Republicii Moldoveneşti am fost subsecretar de stat la Interne, apoi director al agriculturii, comerţului şi industriei, preşedinte al „Casei Noastre”, iar mai târziu, deputat, viceprimar şi primar”.
Fire mucalită şi modestă, Ion Costin evită să se oprească prea mult în faţa meritelor dumisale. Şi aceasta este o caracteristică a personalităţii, poate una dintre cele mai notorii:

„Cum am înşelat de două ori pe medici
– Ca încheiere, va voi povesti despre relaţiile mele cu …. medicul, deşi ar putea să vă pară curios ce legătura poate să existe între activitatea mea obştească si reprezentanţii acestei corporaţiuni onorabile.
– N-am înşelat pe nimeni în viaţa mea… pe nimeni afară de medici, pe care i-am înşelat de două ori.
– Pentru prima oară i-am înşelat pe medici pe vremea peregrinărilor mele prin străinătate. Mă găseam la Zurich. Din punct de vedere material, o duceam prost. Asta m-a hotărât de o meserie.
Mi-am găsit de lucru într-un atelier de tâmplărie, unde primeam 3 franci pe zi.
Într-o zi, am scăpat o scândură grea şi m-am lovit în piept. Această întâmplare a avut pentru mine consecinţe foarte triste, am început să scuip sânge.
Am intrat la un sanatoriu, unde starea mea devenea din ce în ce mai gravă, am fost repartizat la pavilionul pentru bolnavii incurabili.
Din spusele medicilor am putut înţelege că nu mi-a mai rămas de trăit decât o lună — două.
Eram tânăr. M-am hotărât să-mi trăiesc ultimele zile cât mai plăcut.
– În acelaşi pavilion se găsea o altă bolnavă „incurabilă”, o fermecătoare studentă din Polonia.
Într-o zi, ne-am hotărât să părăsim sanatoriul şi să plecăm în munţi pentru o lună şi jumătate.
– Nu voi uita niciodată zilele acelea fericite…
– Când ne-am întors la sanatoriu, medicul, care mă condamnase la moarte, văzându-mă sănătos, a rămas surprins. Examinându-mă de mai multe ori, medicul clătină din cap şi repeta:
– Dar asta-i imposibil… absolut imposibil…
Şi totuşi aşa era: nu eram bolnav de tuberculoză.
Am înşelat pe medici şi n-am vrut să mor pentru a confirma diagnoza lor.
– A două oară, am înşelat pe medicii anului trecut, când am fost din nou condamnat la moarte. Şi de dată aceasta nu m-am supus medicinei.
Şi trebuie să vă mărturisesc: cele mai plăcute momente din viaţa mea au fost acelea când am reuşit să induc în eroare pe medici.

De data aceasta Ion Costin n-a mai putut înşela pe medicii, de care n-a vrut şi n-a putut asculta. Medicii i-au prescris linişte şi odihnă. Ion Costin nu era însă omul care să se împace cu o astfel de viaţă şi, nesocotind sfaturile medicilor, a lucrat în ultimul timp peste puterile sale, pentru a daBasarabiei Româneşti un ziar românesc cinstit şi independent”.

Scenariul funeraliilor a fost publicat tot în Gazeta Basarabiei şi în felul acesta, dintr-o informaţie aproape publicitară, putem reconstitui cum a plecat pe ultimul drum unul dintre primarii Chişinăului de altă dată…
Cu un vagon mortuar, ataşat trenului personal Bucureşti — Galaţi — Chişinău, corpul neînsufleţit al lui Ion T. Costin este adus la Chişinău la ora 7.52. După un scurt serviciu religios, care se va oficia în sala de recepţie a gării, în prezenţa Excelenţei Sale dlui Rezident Regal Grigorie Cazacliu, cortegiul va porni spre Catedrală, unde se va oficia un parastas. La ora 12 se va face prohodul, după care cortegiul funebru va porni spre Cimitirul ortodox, unde se va face înhumarea în cavoul familiei. Cortegiul va străbate str. Alexandru cel Bun, Regina Maria, Mihai Eminescu, Mihai Viteazu, Alexandru cel Bun şi Mareşalul Badoglio.
Se vor ţine cuvântări: la Catedrală, în faţa Primăriei, în faţa redacţiei ziarului Gazeta Basarabiei şi la cimitir…
Mormântul lui Ion Costin s-a păstrat printr-o minune acolo unde cândva avusese grijă să facă un mic panteon pentru eroii căzuţi în primul război mondial. Adevărate sunt cuvintele spuse: bine faci, bine ajungi…

Autor: Iurie Colesnic
Sursa: Chisinaul.blogspot.com

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ