COSTURILE REUNIFICĂRII – INVESTIȚIE ÎN CREȘTEREA ECONOMICĂ A STATULUI REÎNTREGIT

2
560

Au apărut în spațiul public tot soiul de remarci și analize referitoare la eventualul proces al reunificării. Acest subiect a devenit unul important în dezbaterile din România și a apărut ca subiect în Republica Moldova.

cat-ar-costa-unirea-republicii-moldova-cu-romania-1397630846

 

Este un prilej să ne aducem aminte de faptul că Fundația Universitară a Mării Negre (FUMN) a fost printre promotorii săi și că noi, utilizând metodologia germană, am estimat pentru prima oară costurile reunificării dintre România și Republica Moldova. Tot noi am fost primii care am arătat, apelând tot la modelul german că aceste costuri sunt de fapt investiții foarte profitabile în propriul nostru viitor; anticipând cvasi-stagnarea, am arătat că numai reunificarea poate fi motorul care să ne aducă o creștere de 5% anual, pentru a reduce decalajele istorice față de Europa Occidentală.

Tot noi am fost cei care am arătat într-un studiu publicat în luna iunie 2014, că, încet dar sigur, România va deveni, în cel mult 2 ani, primul partener comercial al Republicii Moldova. Și iată că evenimentul s-a produs: România este, într-adevăr, de astăzi, cel mai mare partener comercial al Republicii Moldova, cu schimburi comerciale de 921 milioane de dolari în primele nouă luni ale acestui an. Rusia, cu care mica republică are schimburi comerciale de 830 de milioane de dolari la nouă luni, este pe locul 2.

Mai mult, de astăzi se mai adeverește încă una din previziunile nostre: spuneam că decalajul între PIB/capita în cele două țări (acum un an era la un raport de 4/1) se va adânci, îngreunând procesul de reunificare. Astăzi, având datele la 9 luni, PIB/capita în România este de 10160 USD, iar în Republica Moldova de 2175 USD (raportul a ajuns deja 5 la 1).

Poate elitele politice și populațiile de pe cele două maluri ale Prutului se vor trezi înainte de a fi prea târziu. În ritmul actual, decalajele dintre cele două maluri cresc, iar prețul neunificării devine tot mai greu de plătit pentru populația din Republica Moldova, indiferent de naționalitate sau convingeri politice. Aceasta este o judecată de realitate, de constatare, nu o evaluare politică!

Spre aducere aminte, republicăm studiul nostru, adăugând și anexa de lucru în baza căreia am obținut estimările respective.

  • Problematica

Problematica economică asociată procesului de reunificare a României, prin includerea în același stat a actualelor state România și Republica Moldova poate fi schematic reprezentată prin câteva întrebări la care ar trebui să găsim răspunsuri:

  1. În primul rând este esențial să înțelegem cât de importantă este să putem estima un cost al reunificării pentru că o parte importantă a dezbaterii publice a fost și va fi aspectul financiar; la fel de important ar fi să putem avea o metodă de calcul cât mai aproape de realitatea economică;
  2. În al doilea rând, ar trebui să ne putem reprezenta, din punct de vedere economic, modelul teoretic al reunificării; ar trebui să putem identifica modele la scară istorică sau proiecții ale unui astfel de fenomen;
  3. În al treilea rând, ar trebui să dezvoltăm un aparat care să poată evidenția, în paralel cu un cost explicit al reunificării și un cost implicit al nerealizării acesteia și, eventual, o balanță a acestui proces;
  4. În al patrulea rând ar trebui să găsim o măsură cantitativă și calitativă care să ne permită să evaluăm gradul de suportabilitate a costurilor pe care le putem, eventual, estima.

Din capul locului precizăm că, pe glob, existau sau există câteva situații particulare care ar putea să permită o evoluție unionistă:

  • În primul rând, existența până în 1990 a două state germane, fapt care a condus la reunificarea istorică a Germaniei din 1990, singurul fapt istoric consumat și care se află la o distanță temporală suficientă pentru a permite o analiză corectă și cuprinzătoare a fenomenului economic asociat reunificării;
  • În al doilea rând, există situația celor două state coreene, Republica Coreea și Republica Populară Democrată Coreeană (sau Coreea de Sud și Coreea de Nord);
  • În al treilea rând, potențial unionist prezintă și cele două state chinezești, Republica China (Taiwan), respective Republica Populară Chineză;
  • În fine, există două state românești, România și Republica Moldova (fosta provincie istorică românească Basarabia, ocupată și inclusă în imperiul țarist și apoi în imperiul sovietic ca fiind o republică sovietică socialistă).

Din punct de vedere al analizei noastre punctuale, prezintă importanță numai primele două situații, pentru că cea de a treia nu are atașată o problematică economică atât de complexă (datorită forței îndubitabile pe care economia chineză o afișează și care tinde să egaleze performanțele mult mai micii surate insulare); în plus, Republica Populară Chineză a cunoscut deja precedentul reunificarii cu Hong Kong în 1999 și realizarea conceptului „o țară, două sisteme”.

Din punct de vedere metodologic, cazul german și cel coreean sunt mult mai relevante pentru analiza procesului de reunificare a celor două state românești din următoarele motive:

  • Și în cazul german, și în cel coreean, și în cel românesc se pune în discuție reunificarea unei țări mai mari și mai puternice cu o țară sensibil mai mică având, în același timp, un handicap economic. E mai puțin populată și mai puțin conectată la lumea prosperă a Occidentului capitalist;
  • În toate cele trei cazuri vorbim despre un cost financiar/economic mare, cu impact la scară istorică, care trebuie asumat de către țara mai mare, mai populată, mai puternică și mai prosperă;
  • În toate cele trei cazuri vorbim despre procese istorice de neevitat și care trebuie „programate” și „conduse” cu înțelepciune, pentru a evita costuri inutile ca și pentru a maximiza profitul unei astfel de întreprideri.
  • În aceste trei cazuri este usor de observat un cost evident, deși implicit, al întârzierii momentului real al reunificării, plătit de către popoarele respective.

La final, dar nu în ultimul rând ar fi util să remarcăm faptul că din ce în ce mai mulți analiști cred în limitele „teoriei convergentei”, adică aderarea la un model de dezvoltare (de exemplu Uniunea Europeană) a unei țări, chiar și în calitate de asociat al sistemului bazat pe acel model nu conduce cu necesitate la atingerea aceluiași grad de dezvoltare și sofisticare economică precum media atinsă de celelalte țări din sistemul respectiv. Iată, de exemplu , BERD include într-un raport recent avertizarea că: „Statele din Estul  Europei riscă să intre intr-un ʼcerc viciosʼ de stopare a ritmului de creștere economică și de stagnare a reformelor”. Raportul marchează o schimbare semnificativă față de anii care au precedat criza financiară globală, când creșterea puternică alimentată de accesul la credite ieftine arată faptul că țările din Europa de Est se află pe calea unei convergențe rapide cu țările occidentale. În ultimii 20 de ani, diferențele privind venitul pe cap de locuitor dintre așa-numitele „economii de tranziție” și primele 15 state membre ale Uniunii Europene s-au redus în mod semnificativ. Raportul BERD, instituție care a contribuit la transformarea țărilor din fostul bloc sovietic în economii de piață, arată că ritmul implementării reformelor structurale s-a diminuat foarte mult. Mai mult, BERD estimează o creștere modestă a productivității în următorii 10 ani în această regiune.

  • Reunificarea Germaniei – studiu de caz

Pentru a putea trage concluziile corecte, vom face câțiva pași înapoi, vom privi cu atenție ce s-a întâmplat cu Germania după 1990, vom încerca să extragem datele esențiale, vom simplifica totul spre esențe și vom ajunge, credem, să desprindem concluziile corecte și utile studiului nostru.

În 1990, Germania de Vest (Republica Federală Germania-RFG) avea o populație de peste 62 milioane de locuitori, iar Germania de Est (Republica Democrată Germană-RDG) o populație de 4 ori mai mică, adică 16 milioane de locuitori. PIB-ul pe  locuitor era de aprox. 20 000 USD în Vest și de 10 000 USD în Est, adică un raport de 1:2 în favoarea vestului în valori nominale și probabil între 1:3 și 2:5 în valori PPP (la paritatea puterii de cumpărare).

Se estimează că în primii 20 de ani după reunificare (până în 2010) s-au investit aprox. 2000 miliarde USD, adică aproximativ un PIB mediu al Germaniei din decada 1990-2000.

Rezultatele sunt uimitoare:

  • PIB-ul Germaniei s-a dublat în perioada 1990-2010: de la 1800 miliarde USD în 1991 la 3400 miliarde în 2012, în dolari 2012 și la paritatea puterii de cumpărare (PPP) ;
  • PIB-ul pe locuitor a crescut de mai bine de 2 ori: de la 20000 USD în 1991 la 40000 USD în 2012 și la 43000 USD în 2013, în dolari 2012 și la paritatea puterii de cumpărare (PPP);
  • În privința PIB-lui pe locuitor, trebuie observant că, numai pentru 4 ani în perioada 1990-2010) Germania a fost depășită de una din celelalte 3 mari economii europene (Franța, Italia, Marea Britanie), ceea ce în perioada 1949-1990 s-a întâmplat de 27 de ori (Figura 1):
  • Evoluția indicelui bursei de la Frankfurt, DAX, este uluitoare în această perioadă, crescând de 6 ori, la 9300 astăzi – începutul lui decembrie 2013 (Figura 2):
Figura 1
Figura 2

În ceea ce priveste PIB/locuitor, pe datele disponibile din 2008, se observă că, în continuare rămân diferențe semnificative între est și vest, dar raportul global este de 2:3.

Pentru acuratețea înțelegerii contextului trebuie să avem în vedere următoarele:

  • Costul global al reunificării, de aproximativ 2000 miliarde USD, distribuit pe parcursul a 20 de ani, a vizat trei mari categorii de cheltuieli:
  • Investiții în infrastructura de transport, de energie și alte utilități, precum și alte lucrări publice 
  • Cheltuieli pentru realizarea unificării monetare și alte cheltuieli asociate.
  • Cheltuieli cu menținerea și ridicarea standardului de viața: pensii, ajutoare sociale, alocații etc.
  • Aproximativ 20% din cei 2000 miliarde au fost investiții realizate de sectorul privat, din fonduri private;
  • Se estimează că pâna la 20% din cei 2000 miliarde reprezintă cheltuieli eronate (suprainvestire sau alocări exagerate);

În concluzie, putem spune că Germania a cheltuit din bani publici cam două treimi dintr-un PIB mediu (adică veniturile sale bugetare pe 2 ani) pentru reunificare, rezultatul fiind spectaculos: dublarea PIB-ului, dublarea PIB-ului pe locuitor, cucerirea și întărirea poziției de lider al grupului marilor economii europene, cucerirea și întărirea poziției de lider economic al întregii Uniuni Europene, creșterea cifrei de afaceri a companiilor listate la bursă cu 4900 miliarde USD în 20 de ani, creșterea de 6 ori a indicelui bursier.

Practic, o Germanie mai mare a redevenit o mare putere la nivel global, Influența și importanța pieței germane au crescut, plasând țara cu mult înaintea Franței, Marii Britanii și Italiei (până în 1990 erau în aceeași ligă, având dimensiuni economice comparabile); practic, pentru orice companie globală (în special pentru primele 5000 de companii globale), Germania a devenit o prezență obligatorie, singura piață europeană de unde nimeni relevant nu poate lipsi.

Nu în ultimul rând, cifrele indică faptul că marele câștigător al reunificării Germaniei este, fără îndoială, în primul rând economia landurilor vestice; desigur, landurile estice au crescut enorm dar beneficiile principale au fost culese de marile companii, aflate preponderent în vestul Germaniei.

  • Reunificarea peninsulei coreene – studiu de caz

Este un lucru știut faptul că în Republica Coreea există un Minister al Unificării; acest lucru răspunde unei nevoi acute din societatea țării asiatice: reunirea peninsulei într-un singur stat. Să fie doar un obiectiv politic?

Răspunsul la această întrebare îl vom afla parcurgând câteva cifre sintetice, legate de cele două economii, precum și proiecții ale costurilor reunificării, așa cum rezultă ele din metodologia riguroasă pusă la punct în cadrul respectivului minister.

Care este situația astăzi în peninsula?

Republica Coreea (Coreea de Sud) are o populație de 50 milioane de locuitori, un PIB de aprox. 1150 miliarde USD și un PIB/locuitor de 23 000 USD (dolari 2012).

Republica Populara Democrată Coreeană (Coreea de Nord) are o populație de 25 milioane locuitori, un PIB nominal de 40 miliarde USD și un PIB/locuitor estimat la 1600 USD. Este greu de vorbit despre paritatea puterii de cumpărare în cazul unei țări unde este greu să pui în cifre chiar și realitatea imediată, dar, sintetic, specialiștii de la Seul considera că „Nordul are o economie de 20 ori mai puțin performantă, adică PIB/locuitor în cifre comparabile este cam de 20 ori mai mic în nord decat în sud”.

Dar lucrurile nu au stat deloc așa și iată ce evoluție surprinzătoare a avut PIB/capita în cele două țări (Figura 3):

Practic, până pe la jumatatea deceniului șapte, cele două țări aveau performanțe comparabile, dupa care sudul peninsulei coreene a făcut un salt imens, crescând de 10 ori, iar nordul a involuat, după cum se poate vedea în graficul care exprimă evoluția PIB/capita în Republica Populară Democrată Coreeană, evidențiind un cost implicit, dar uriaș, al nerealizării unificării acestei țări la timp. Practic, dacă Phenian-ul s-ar fi alipit sudului în 1975, costurile reunificării ar fi fost aproape nule, oricum ușor de suportat.

Figura 3
Figura 4

Estimarile KIM (Korean Integration Model) indică faptul că la un cost de 50 miliarde USD se poate obține un rezultat spectaculos și anume dublarea PIB în Coreea de Nord, deci reducerea raportului între performanța nordului și cea a sudului de la 1:20 la 1:10.

Dar cele mai multe estimări, grupate în jurul valorii de 2000 miliarde USD (în 20 ani), au ca rezultat un PIB/locuitor în nord la un nivel de 80% față de cel din sud.

2000 de miliarde USD, având la baza dolarul din 2012, înseamnă, că în fiecare din următorii 20 ani, Coreea de Sud va trebui să cheltuie cam 7% din PIB pentru a atinge acest obiectiv; probabil că, dacă obiectivul ar fi ca, peste 20 de ani performanța nordului să fie la jumatate față de sud, ar trebui cheltuite aprox. 5 procente anual din PIB-ul Republicii Coreea.

Ca să înțelegem semnificația acestor cifre, trebuie spus că bugetul coreean este cam 40% din PIB, din care investițiile reprezintă o treime (13%). 7 procente din PIB ar reprezenta jumătate din investițiile actuale. Luând în calcul faptul că, probabil, investițiile private pot fi, în cazul coreean, cam o treime din total, putem ajunge, pe baze realiste, la o estimare de 5% din PIB cheltuite de statul coreean pentru reunificare. E mult, e puțin? Depinde la ce ne raportăm.

De exemplu, dacă reunificarea s-ar fi făcut în 1990, costurile ar fi fost probabil în jur de 400 miliarde USD, urcând spre 1000 de miliarde la începutul decadei secunde a secolului actual. Iată semnificația dureros de concretă a întârzierii momentului reunirii peninsulei coreene.

Să remarcăm și faptul că Japonia s-a angajat să plătească 10 miliarde USD în momentul reunificării, ca despăgubire de război; de asemenea, este foarte probabil ca o contribuție similară să fie făcută de către Republica Populară Chineză, pentru a-și păstra statutul de partener privilegiat economic al părții nordice a țării.

Cum ar „afecta” aceste sume viitorul economic al noului stat?

În 2050, Coreea reunită ar ajunge la un PIB de 6000 de miliarde, de aprox. 6 ori mai mare decât în prezent, devenind a opta mare economie a lumii, depășind Franța în jur de 2040, iar Germania și Japonia spre mijlocul decadei a cincea a acestui secol (Kwon Goo Hoon, economistul principal al  Goldman Sachs care a fost contractat să coordoneze un studiu referitor la această evoluție). Fără reunificare, Republica Coreea nu va fi niciodată în primele 10 economii ale lumii și nu va depăși niciodată Germania sau Japonia. Bursa de la  Seul își va cvadrupla indicele și va crește capitalizarea de peste 7 ori în următorii 10 ani, devenind a șasea bursă a lumii ca mărime, depășind astfel bursa de la Frankfurt.

Practic motorul unei noi etape de dezvoltare a Coreei, cu accelerație relativă sporită față de astăzi, nu poate fi decât reunificarea.

basarabia_40468200

  • Reunificarea României – obiectivul unei generații

Din anul 1990 existau, din punct de vedere formal, două state românești, România și Republica Moldova. Atunci când Republica Sovietică Socialistă Moldova devenea Republica Moldova, câștigându-și formal independența față de vechea putere colonială rusească și apoi sovietică, PIB-ul noii entități era de 3,5 miliarde USD, cu un PIB/capita de puțin sub 1000 USD (972) și cu o populație de 3,7 milioane locuitori.

Tot atunci, în 1990, România avea un PIB de aproape 40 miliarde USD, cu un PIB/capita de 1650 USD și o populație de 23 milioane locuitori.

Practic, performanța economică a României (PIB/capita) se afla la 150% față de cea a celuilalt stat românesc. Evoluțiile economice, determinate în această regiune de către cele politice, au făcut ca România să ajungă la un PIB de aprox. 180 miliarde USD astăzi, având o populație de 21 milioane de locuitori cu un PIB/capita de puțin peste 8000 USD.

Tot astăzi, Republica Moldova a atins un PIB de 7,3 miliarde USD, având o populație de 3,5 milioane locuitori și un indicator PIB/capita de 2000 USD.

Referindu-ne la paritatea puterii de cumpărare, PIB/capita în Romania, respectiv în Republica Moldova sunt cam în același raport, adică 16 000 USD la 4000 USD (cifre Banca Mondiala 2012).

În fapt, raportul dintre performanța economică a României și a Republicii Moldova a crescut în 20 de ani de la 1,5:1 la 4:1, adică, mai pe românește, Republica Moldova „merge” cu jumătate din viteză cu care merge România; problema este că accelerațiile sunt diferite și că acest raport dintre cele două performanțe economice crește.

O concluzie importantă a experienței germane de reunificare, precum și a modelării integrării coreene este aceea că reunificarea are un cost determinat de către trei factori:

-mărimea PIB-ului țării „puternice”;

-diferența de performanță economică de acoperit (PIB/capita).

Prognozele indică, la paritatea puterii de cumpărare, PPP, că în 2018 Republica Moldova va avea un PIB de 16 miliarde USD, iar România unul de 360 miliarde USD, adică un PIB/capita de 4600 USD în Moldova și unul de 18 000 USD în România. Dar în 20 de ani, în ipoteza menținerii actualei poziționări geo-strategice ale ambelor țări, România va atinge un PIB/capita de 32 000 USD, iar Republica Moldova unul de 5 000 USD, adică raportul va crește la peste 6.

De aici se desprind următoarele concluzii:

  • Reunificarea României ar urma probabil „scenariul german” din punct de vedere financiar, cifrele fiind comparabile, adică populația este în raportul 1:6 în cazul nostru și 1:4 în cazul german, iar raportul între PIB/capita de 1:4 în cazul nostru și de 1:3 în cazul german;
  • Diferența de performanță economică între România și Republica Moldova „crește cu pantă lină”, făcând posibilă reunificarea cam în orice moment din următorii 20 ani, dar asta numai în condițiile în care Republica Moldova nu va avea accidente de parcurs gen „episodul Voronin 2001-2009”;
  • În cazul repetării unui episod Voronin (cu o probabilitate de peste 50%), raportul de performanță economică va crește cu altă accelerație, putând atinge cifra de 10.

Se observă că, pur aritmetic, dacă reunificarea țării ar avea loc până în 2018 (intervalul acoperit de prognoza FMI), PIB-ul noii Românii ar depăsi pe cel al Norvegiei, Greciei, Cehiei, Kazahstanului, devenind comparabil cu cel al Austriei, Ucrainei sau Elveției.

Având în vedere coeficientul de accelerare a creșterii PIB ca urmare a investițiilor masive în Republica Moldova, PIB/capita poate avea o creștere accelerată, dublându-și valoarea globală (România+Republica Moldova) și ajungând ca, în valori absolute să devenim o economie în primele 40 de țări de pe glob, concurând cu Belgia și Suedia.

În valori nominale, respectând modelul german, am putea avea următoarele cifre:

  • Dacă reunificarea s-ar face mâine și dacă toate costurile asociate ar fi acoperite, adică 180 miliarde USD; probabil că cel puțin 20% ar reprezenta investiții private, adică 36 miliarde USD; în același timp, în cazul României, probabil că o cifră chiar mai mare ar reprezenta contribuția Uniunii Europene, adică încă 40-50 miliarde USD, mai ales că vorbim despre 20-25 ani.
  • Practic, România ar avea de cheltuit în jur de 90 miliarde USD din surse bugetare în următorii 20-25 ani, dar practic, adică între 3,6 și 4,5 miliarde USD/an. Acest lucru ar permite ca raportul între performanțele celor două economii să se reducă spre nivelul din anul 1990, adică 1 : 1,5, ceea ce ar reprezenta o uniformizare acceptabilă.
  • Simplificând am putea spune că, respectând „modelul german” am avea un cost de 4 miliarde USD /an, timp de 20-25 de ani pe care să-l plătim pentru a avea o țară reîntregită, uniform dezvoltată, fără dezechilibre majore.

Este acesta un preț prea mare pentru noi?

În primul rând, să fixăm contextual discuției:

Este indubitabil că reîntregirea unei țări trebuie făcută, indiferent de rațiunile financiare sau de plusurile și minusurile economice de moment;

Este, la fel de clar că, indiferent cât de mult va costa sau cât de mult va dura, o țară va găsi suficiente resurse să-și finanțeze reunificarea, așa cum s-a întâmplat în cazul Germaniei, de curând sau așa cum s-a întâmplat chiar în cazul României, dupa Unirea din 1918.

Este  deja previzibil, cursul „călduț” pe care s-au încadrat economiile din România și din Republica Moldova, cu creșteri anuale modeste, între 2 și 3 procente, cu exod masiv de forță de muncă calificată, cu plafonare a investițiilor străine . În plus, nu există nici o iluzie privind parcursul modest, chiar cenușiu al economiei fostei republici sovietice: Republica Moldova nu va fi niciodată nici Austria, nici Elveția, nici măcar Slovenia sau Croația.

Singurul „accident” care poate schimba panta creșterii performanței economice în țara noastră este reunificarea, care poate accelera creșterea medie anuală spre 5 procente.

Trecând la semnificația cifrelor, observăm că:

  • Dacă vom continua să creștem în ritmul actual, atât România cât și Republica Moldova își vor dubla PIB-ul (în dolari 2013 și la un curs neschimbat) în 24 de ani;
  • Dacă se va realiza reîntregirea, PIB-ul cumulat va avea un coeficient de accelerare a creșterii care ar duce creșterea medie de la 3 la 5 procente anual, ceea ce ar permite dublarea PIB-ului în doar 14 ani, în aceleași ipoteze ca și în cazul precedent;
  • Adică, reunificându-ne, am câștiga, fiecare dintre noi câte 10 ani din „vârsta economică”.
  • Efectele ar fi și mai puternic vizibile în zona companiilor:
  • Indicele bursier, respective capitalizarea bursieră își vor dubla rata de creștere, cvadruplându-și valorile absolute în 20 de ani (conform răspunsului la modelul german);
  • Cifra de afaceri a companiilor va crește cu minim 15 miliarde USD/an, ca efect al creșterii pieței naționale (conform răspunsului la modelul german);
  • Astăzi, România alocă investițiilor cam 6% din PIB, adică în jur de 11 miliarde USD, în condițiile în care bugetul reprezintă 32% din PIB; investim, practic, o cincime din bugetul național; 4 miliarde USD alocați reunificării ar reprezenta cam 36% din investițiile noastre, adică ar trebui să redirecționăm 36% din investiții către reunificare. Pare insuportabil? Drept comparație, în 2013 s-a restrâns bugetul de investiții cam cu 11% (bani care au dispărut din zona de investiții, nu s-au redirecționat, ca în cazul reunificării).
  • Dar, în condițiile creșterii de PIB asociată reîntregirii, cei 4 miliarde vor reprezenta peste 14 ani numai 18% din investițiile noastre, asta dacă nu schimbăm paradigma alocărilor bugetare; dacă am lua în considerare bugetul țării reîntregite, nu doar cel al României actuale, suma reprezenta numai 15% din bugetul de investiții, mai puțin de o șesime (ceea ce ar corespunde și dimensiunii relative a Basarabiei în contextual României reunificate).
  • Iată cum mai privim această cifră: dacă astăzi se pierde o treime din corupție și „mismanagement”, banii alocați reîntregirii ar fi egali cu economiile realizate prin suprimarea corupției și a greșelilor de alocare. Privit astfel, costul unirii pare a fi chiar rezonabil.

Precizăm că nu am luat în considerare, în cadrul acestui raționament, ipoteza, absolut credibilă, a unei taxări suplimentare care să alimenteze un „fond de solidaritate”, ceea ce ar face și mai accesibilă finanțarea reunificării.

  • Concluzii

 

  • Costurile reunificării se raportează întotdeauna la mărimea PIB-ului pentru că ele sunt asociate reducerii diferențelor de performanță economică;
  • Modelul cel mai adecvat și mai apropriat probabilei reunificări a celor două state românești este cel german (1990);
  • Costul reunificării pare mare dar privit în contextual economiei unei națiuni este suportabil;
  • Beneficiile reîntregirii sunt net mai mari decât costurile: în cazul României și Republicii Moldova, evoluția în următorii 25 de ani se comprimă în doar 15 (un plus de eficiență de 40%);
  • Există un plus de PIB, respectiv de PIB/locuitor, datorate creșterii dimensiunii pieței și a creșterii importanței geostrategice a țării.

Anexa nr. 1: Estimare globală a costurilor reunificării:

În bugetul anului 2014, România are următoarea structură de cheltuieli publice (în lei):

salarii 47700000000
pensii 52000000000
asistență socială 20000000000
investiții 40000000000
dobânzi și datorii 15000000000
subvenții 6000000000
bunuri și servicii 40000000000
transferuri/cotizații 10000000000

Practic, în dolari vom cheltui cam 69,69 miliarde USD. Considerând Republica Moldova ca fiind aproximativ o șesime din actuala Românie, vor trebui mărite cheltuielile publice cam cu a șasea parte (în cazul reunificării), adică cu 11,61 miliarde USD. Scăzând din această sumă bugetul de cheltuieli tot pe 2014 al Republicii Moldova, în suma de 2 148 miliarde USD rezultă un cost anual suplimentar de acoperit de către România în valoare de 9,467 miliarde USD, ceea ce, pe un termen de 20 ani duce la o valoare de 190 miliarde USD, care reprezintă cam un PIB actual al României; sigur că această valoare va trebui corectată și ponderată, ținând cont de faptul că diferența de acoperit din bugetul noii provincii a României va scădea treptat, an de an.

Anexa nr. 2 Estimarea unor costuri specifice ale reunificării (cheltuielile cu pensiile și salariile din sectorul bugetar). Descarcă de AICI tabelul Excel

  • Estimarea cheltuielilor suplimentare cu pensiile: în Republica Moldova există astăzi 670 100 de pensionari, având o pensie medie de 82 de USD; dacă toți ar fi pensionari ai României, ar trebui să aibă o pensie medie de 244 USD, adică statul român ar avea de plătit, în medie, fiecărui nou pensionar al său un plus de 162 USD, adică rezultă un efort financiar suplimentar de 1,3 miliarde USD / anual și aproximativ 26 miliarde USD pe un interval de 20 ani.
  • În mod similar, în sectorul administrației publice, cei 48 700 de salariați ai Republicii Moldova câștigă astăzi în medie 312 USD/lunar față de aproximativ 680 USD în România; cei 107 700 salariați din învățământ câștiga în medie cam 227 USD/lună față de 454 USD/luna în România; cei 60 800 salariați din sănătate și servicii sociale au un salariu de 192 USD/lună, față de 440 USD/lună salariul mediu corespunzător acestei ramuri în România. Rezultă de aici că, în cazul reunificării, ar trebui plătit același salariu mediu pe ramura bugetară, deci am avea următoarele costuri suplimentare:
  • Administrație publică: 48700 salariați x 368 USD = aprox. 18 milioane USD/lunar
  • Învățământ: 107700 salariați x 227 USD = aprox. 24,5 milioane USD/lunar
  • Sănătate: 60800 salariați x 249 USD = aprox. 15 milioane USD/lunar

La nivel lunar, rezultă un cost suplimentar de 57,5 milioane USD sau 690 milioane USD/anual, ceea ce pe orizontul celor 20 ani conduce la aproximativ 13 miliarde USD.

Studiu realizat de către Petrişor Gabriel Peiu pentru Fundația Universitara a Marii Negre.

Petrisor-Peiu

Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnica din Bucureşti (1996), şef de lucrări la aceeaşi instituţie; a fost consilier al Primului Ministru Radu Vasile (1998-1999) şi al Primului Ministru Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004); preşedinte al Sidex Galaţi (1999-2000) şi administrator al Romtelecom (1997-2000), Omniasig (1999-2001) şi Electroputere (2004-2005). În prezent este consultant în afaceri pentru mai multe companii străine.

2 COMENTARII

Lasă un răspuns către Miturile anti-unire si adevărul despre beneficiile unirii cu Basarabia « CER SI PAMANT ROMANESC Renunțați la răspuns