Cozaru Nelly

0
3

Absolventă a Şcolii ”B.V. Şciukin” din cadrul „Teatrului Vahtangov” (1985). Studioul din care făcea parte era cel de-al doilea Studio Moldav care a absolvit „Şcoala Şciukin”. A lucrat pentru o perioadă scurtă la Teatrul „Luceafărul”. Peste câţiva ani face parte din echipa care va fonda Teatrul „Eugen Ionesco” şi aici timp de 8 ani petrece cea mai importantă perioadă a carierei actoriceşti. Apoi devine actriţă liberă; o perioadă lucrează la Teatrul „Mihai Eminescu”, participând totodată în cadrul diferitor proiecte. De 10 ani predă „Arta Actorului” la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. În prezent este şef de catedră şi conducător de curs la aceeaşi instituţie.

Perfecţionistă şi specială. O actriţă de mare talent. Nelly Cozaru. Care poate juca, mult, mult mai mult ca acum. Visează la personajele cehoviene Arcadina şi Ranevskaia, la Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorinţă” al lui T. Williams, la Nastasia Filipovna a lui Dostoevski. Speră că va mai ieşi în scenă ca să le dea viaţă. Pînă atunci, a decis să-şi împartă experienţa cu cei tineri.

> Am descoperit teatrul cred că în fragedă copilărie cînd, odată, am mers cu părinţii la cinematograf (clubul sătesc) pentru a vedea un film. Asta se întîmpla în satul Taraclia, raionul Căuşeni. Mi-am legat la gît o eşarfă (în semn de eveniment!), aşa cum făcea mama, care era profesoară. Eşarfa era de „capron”, mă înţepa la gît, dar cum stăteam, aşa stăteam în sala de cinema! Posibil, erau primele creionări de personaj… mă simţeam bine devenind un picuţ altcineva, maimuţărindu-mă în ipostaza de mică doamnă… cu eşarfa ceea absurdă la gît.
> Teatrul mi-a adus revelaţia multor lucruri frumoase: lucrul în echipă, bucuria şi emoţia căutărilor, fericirea ce te vizitează în dialogul cu sala, lărgirea orizontului geografic şi artistic al cunoaşterii. În general, teatrul reprezintă prin sine o instituţie cu multiple paradoxuri, o microlume nelipsită de viciile şi slăbiciunile macrolumii. Paradoxuri şi contraste ca în ţările exotice, ca în respectivele versuri ale Anei Ahmatova: „Kogda b vî znali iz kakogo sora / Rastut stihi, ne vedaia stîda, / Kak jeltîî oduvancik u zabora, / Kak lopuhi i lebeda…”.
> Viaţa bate filmul. Adesea m-am convins de asta. Viaţa uneori îţi oferă atîtea surprize! Care, aduse în scenă, ar părea neverosimile, excesive, încît se vor găsi oameni care vor exclama: „Vai, da cum e posibil aşa ceva! Aţi exagerat!”. De fapt, teatrul, artele, sînt oglinda vieţii. E nevoie să precizăm ce fel de oglindă este: strîmbă, concavă, convexă, augmentativă, diminutivă, selectivă, o oglindă care nu trădează defectele sau e una care, dimpotrivă, le pune în evidenţă şi se amuză biciuindu-le!
> „Monoloagele Vaginului” sînt şi au fost un spectacol despre care, aş îndrăzni să consemnez, s-a vorbit cel mai mult în presa scrisă şi pe internet, care într-adevăr, aşa cum mi-am dorit şi anunţam în afiş, a fost o montare bulversantă, considerată drept cel mai răscolitor spectacol din ultima vreme, ce a reuşit să scoată în stradă pe unii cu pancarte şi icoane, a căror religiozitate extremistă îi făcea să dezavueze spectacolul. Aş mai adăuga că în Moldova nu se cunosc alte spectacole care să fi fost interzise cu asemenea pretexte.
> Problemele societăţii noastre ţin de mizeria morală şi materială continuă, în care rolul culturii şi artelor este în culise.
> Pentru a reuşi în viaţă, omul trebuie să aibă o relaţie bună cu el însuşi.
> O femeie frumoasă este o femeie iubită şi care iubeşte.
> Dumnezeu nu ne întreabă de planurile noastre de viaţă, de existenţă, de simpatii şi antipatii, de rasă sau naţionalitate, de locul unde ne naştem, de ideologie sau apartenenţă la sex. El nu ne întreabă, ci ne vorbeşte prin Cartea Sfîntă. În măsura în care ne armonizăm cu ea, putem crede că-i răspundem conform aşteptărilor de care El nu ne întreabă în glas.
> Prietenia este o noţiune de care m-aş apropia cu multă precauţie şi exigenţă. Uneori prietenia are darul de a se relativiza, iar noi – de a o idealiza adeseori. Apoi, cred că şi această calitate este supusă trecerii timpului, ca toate cele, aducînd bucurii, alteori regrete. Prieten pentru mine e acel pe care-l pot suna la orice oră din noapte fără a avea un pic de teamă că-l deranjez şi care imediat, dacă e nevoie, va fi lîngă mine. Nu-s mulţi…
> Băiatul meu este de vîrsta studenţilor mei, alături de care am fost timp de 4 ani şi care în vara lui 2008 au absolvit facultatea de actorie. De unde şi atitudinea oarecum similară faţă de învăţăceii mei ca faţă de propriul copil. Ciprian este, fără îndoială, înzestrat artistic. Mă gîndesc că dacă Lev Tolstoi a avut dreptate spunînd că talentul se odihneşte în copii, iar fiul meu nu e lipsit de har actoricesc, atunci aş accepta ideea că talentul s-a odihnit în privinţa mea.
> Vreau să cred că norocul nu m-a ocolit. Numai Cel de Sus ştie de cîte ori în viaţă noi am avut noroc şi nu ni s-a întîmplat ceva mult mai rău! În una din piese se spune că a avea noroc este să crezi că ai noroc! Deci, să credem în ceea ce vrem să avem.

Surse: AllMoldova.com, Vipmagazin.md

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ