Cultura română în Basarabia anexată

1
5

În 1812 a avut loc despărţirea unui popor printr-o anexare în urma căreia mai mult de o treime din Principatul Moldovei a fost cuprinsă în Imperiul Rusiei. Procesul dramatic ce a avut loc doi ani mai târziu – până atunci nădejdi neîmplinite făcând pe oameni să creadă în înlăturarea nefirescului hotar – ni l-a descris pertinent Manolache Drăghici. „Ceasurile acelea, scria cronicarul, au fost de plângeri un timp neuitat, pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi venind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziuă bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dinpreună până în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna“ (Manolaki Drăghici, Istoriea Moldovei pe timp de 500 ani până în dzilele noastre, Iaşi, 1857, tomul II, p. 94).

Această despărţire a avut loc într-un moment în care un proces istoric nu fusese încheiat şi era încă în curs trecerea poporului român de la neam la naţiune, de la conştiinţa de neam la cea naţională. În consecinţă, cele două părţi ale moldovenilor au fost sortite unor evoluţii paralele. Pe teritoriul principatului, drumul spre unitate modernă a continuat, apropierea de celelalte ramuri ale românilor accentuându-se neîntrerupt, iar patru decenii mai târziu s-a ajuns la realizarea primei etape a unităţii statale româneşti, care va servi ca bază Marii Uniri din 1918 a întregii naţiuni, în unice hotare. În schimb, moldovenii dintre Prut şi Nistru au fost izolaţi, timp de mai bine de un veac, de restul naţiunii moderne aflată în proces de formare, procesul de rusificare tot mai accentuat afectându-le evoluţia, lucru care s-a reflectat mai ales în domeniul culturii.

Ostracizare şi eliminare
Dacă „vasele comunicante“ interculturale dintre românii de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi au asigurat fluxul continuu al culturii naţionale în plină dezvoltare şi totodată schimburile fireşti, chiar şi în condiţiile aflării unei părţi însemnate a lor sub dominaţie străină, un zid de oţel a întrerupt funcţionarea acestor „vase comunicante“ între cele două părţi despărţite ale Moldovei. Treptat, dezvoltarea culturală a Basarabiei s-a văzut izolată de cea a restului spaţiului românesc, ajungându-se, până la urmă, la o totală întrerupere a relaţiilor culturale interromâneşti. Între Prut şi Nistru creşterea culturii româneşti a fost înăbuşită.

În timp ce în Principatele Ţării Româneşti şi Moldovei, mai ales din perioada Regulamentelor organice, care au avut şi o componentă modernizatoare şi chiar naţională, se dezvolta învăţământul înalt în colegiul de la Sf. Sava şi în Academia Mihăileană, ba chiar – prin iniţiativa şi fapta lui Alexandru Ghica – s-a constituit şi un învăţământ sătesc pe o reţea destul de întinsă, la sud de Milcov, un învăţământ românesc confesional fiinţând şi afirmându-se şi în Transilvania, în primul rând în şcolile de la Blaj, ca şi în nou înfiinţata şcoală înaltă din Braşov, învăţământul românesc a fost supus ostracizării şi apoi chiar eliminării între Prut şi Nistru. Din 1829 începând s-a asistat în Principate la naşterea şi apoi la o dezvoltare aproape explozivă, cu toată cenzura impusă de puterea protectoare, a presei, transmiţătoare şi ea a mesajului naţional prin titlurile principalelor periodice – Albina românească, Curierul românesc, Dacia literară, Magazin istoric pentru Dacia etc. Şi în Transilvania au apărut Gazeta de Transilvania şi Foaia pentru minte, inimă şi literatură. În schimb, în Basarabia, a domnit în această privinţă pustiul!

Teatrul românesc, puternic afirmat la Iaşi şi Bucureşti, nu s-a putut dezvolta ca instituţie, mobilizatoare a sufletelor, între Prut şi Nistru, dar trupe de teatru au venit din România. Literatura naţională basarabeană s-a putut manifesta, deşi cu greu evitând a plăti tribut limbii ruse a stăpânitorului, printr-un Constantin Stamati, „lebăda Basarabiei“, prin fabulistul Ioan Sârbu ori prin poetul Alexandru Nacu şi mai ales prin eruditul Alexandru Hasdeu, cel chemat în sânul Societăţii Literare, dar căruia nu i-a fost îngăduit să participe la lucrările ei. „Vă trimit urări de bine din partea Basarabiei – a scris însă tatăl lui Bogdan Petriceicu Hasdeu colegilor săi de peste hotare, dezvăluind frumoasele sale simţăminte – pentru care sunt scumpe şi pline de însemnătate viitoarele destine ale României unite…“. Şi adăuga: „eu sunt trup şi os din aceleaşi oase din care sunteţi plămădiţi voi“ (Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia Stelian Neagoe, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 264). Scriitori legaţi de Basarabia – ca un Costache Negruzzi – s-au putut manifesta liber în spaţiul statelor autonome.

Ciceagov propune, dar…
În ansamblul ei, fiinţarea culturii naţionale s-a văzut sugrumată în manifestarea ei între Prut şi Nistru şi totodată legăturile frăţeşti au fost stăvilite. Prutul a despărţit în două nu numai românitatea, a abătut de la firesc şi relaţiile culturale – normale nu numai între fraţi, dar şi între vecini –, care au fost împiedicate. Pentru un veac, Basarabia a fost scoasă din normalitatea evoluţiei ei. Amiralul Ciceagov propusese ţarului Alexandru I să fie respectată fiinţa noii provincii pe care, în temeiul tratatului de la Bucureşti, Rusia o anexa. „Cred că această ţară va propăşi, îi scrisese el în 1812, dacă Maiestatea Voastră o va feri de mulţimea puterilor şi a autorităţilor. Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit, dacă nevoia locală nu cere şi dacă mijloacele locale nu îngăduie“ (ibidem, p.179). Ţarul păruse convins de sfatul dregătorului său. Stema fusese păstrată, guvernator civil fusese numit, deşi trecător, boierul moldovean Scarlat Sturdza, actele se întocmeau în limba ţării, în 1816 se înfiinţase o comisie pentru codificarea legislaţiei moldoveneşti. Rezistenţa basarabenilor, cea a boierilor şi a mitropolitului Gavril Bănulescu pentru păstrarea identităţii lor îşi avusese şi ea rostul, ei înfăţişându-şi poporul lor, într-un memoriu adresat ţarului, „ca pogorâtor al vechilor colonişti romani aşezaţi în Dacia“.

Aşezământul „oblastiei Basarabiei“, publicat nu numai în limba rusă, ci şi în cea română, ca şi o vizită a lui Alexandru I la Chişinău – el declarând că autonomia deplină a provinciei avea să fie respectată, lucru confirmat şi printr-un rescript prin care se întărea utilizarea limbii şi a legiurilor locului – păruseră să indice că această făgăduială avea să fie ţinută. N-a fost însă decât o iluzie înşelătoare. Chiar din primii ani următori aşezământului, treptat, instituţiile administrative aveau să fie trecute sub autoritatea imperială, boierii moldoveni dublaţi şi chiar înlocuiţi din funcţiile pe care le deţineau, alegerea dregătorilor provinciei înlocuită prin numirea lor, limba rusă impusă alături de cea a localnicilor pentru ca apoi ea să se impună dominator.

În biserici, limba slavonă
În 1828 regulamentul lui Voronţov a deschis drum larg procesului de rusificare. În 1833, limba moldovenească – recte română – a fost înlăturată din instituţii, iar căpitanii ispravnici din fruntea judeţelor aveau să fie înlocuiţi cu nacealnici ruşi. De altfel, articolul 63 din regulamentul amintit interzicea întrebuinţarea limbii române în actele publice (ibidem, p. 189). În paralel, compoziţia etnică a provinciei s-a schimbat în dauna autohtonilor, nou veniţilor de diverse etnii acordându-li-se condiţii avantajoase pentru a se încuraja aşezarea lor. Dacă ar fi să acceptăm veracitatea recensămintelor din 1897 şi 1912, atunci numărul moldovenilor scăzuse catastrofal, la 56% şi chiar la 48% din totalul populaţiei (ibidem, p. 214). Cifrele acestea nu reflectau o realitate, dar, oricum, după un veac se plătise un greu tribut şi în această privinţă imperiului ocupant. Ruptă din şi izolată de trupul românităţii, Basarabia a fost grav afectată cultural, ceea ce s-a reflectat şi în privinţa Bisericii ei. La doar câteva decenii, ierarhia ei a fost supusă rusificării. După ce, iniţial, mai ales prin zelul mitropolitului Gavril Bănulescu, au fost tipărite numeroase cărţi bisericeşti în limba română, pentru realizarea tiparului unora recurgându-se şi la sprijin din dreapta Prutului, ritmul apariţiilor a diminuat, până la întrerupere, la mijlocul veacului al XIX-lea. În decembrie 1882, tipografia Mitropoliei a fost închisă, potrivit încheierii Sinodului, „întrucât în toate bisericile din acea eparhie în slujba bisericească a fost introdusă limba slavonă“ (Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918, Chişinău, Ştiinţa, 1992, p. 178)!

Când Basarabia a devenit gubernie, în 1871, s-a poruncit strângerea cărţilor de pe la biserici scrise în limba moldovenească – recte română – şi acestea, depuse la Mitropolia din Chişinău, au servit timp de şapte ani drept combustibil pentru încălzirea în vreme de iarnă a palatului mitropolitan (Ion Nistor, op.cit., p. 234)! Lucrurile aveau să tindă la o schimbare spre sfârşitul veacului şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, în condiţiile trezirii naţionale, dar pentru veacul al XIX-lea evoluţia a fost cea semnalată mai înainte.

Analfabetismul ca armă
Învăţământul a fost, neîndoielnic, dezvoltat în provincia anexată. În primul deceniu şi jumătate, limba română şi-a avut locul, în cadrul său, dar, treptat, ea a fost marginalizată. Anii 1835-1842 au reprezentat termenul care a fost acordat celor implicaţi în sistemul administrativ-instituţional pentru a învăţa limba rusă. Între 1844 şi 1861 n-a fost tipărită nici o carte didactică românească. În liceul inaugurat la Chişinău, în 1833, limba română s-a predat până în 1873 facultativ (ibidem, p. 258). Într-o etapă, elevii alegeau între română şi germană, apoi a fost predată în paralel cu limba greacă şi nu avea un caracter obligatoriu. În 1867, limba română a fost scoasă din şcolile publice (ibidem, p. 257).

Mediul urban basarabean a fost grav afectat şi rusificarea a fost copleşitor prezentă, dar mediul rural, majoritar, a reprezentat o citadelă a rezistenţei naţionale. Paradoxal, analfabetismul a fost o armă de apărare! În ultimii ani de stăpânire rusă, doar 19,1% dintre copiii de vârstă şcolară frecventau şcolile, unde învăţământul se preda în rusă (Petre Cazacu, op.cit., p. 19), limbă necunoscută de majoritatea elevilor basarabeni, mai ales de cei la sate. Pentru necunoscătorii limbii ruse, fiinţa un evident baraj către învăţătură. Dar, paradoxal, pentru ţăranul moldovean această situaţie a reprezentat şi o ocrotire! El trăia în izolarea satului său, ceea ce însemna, totodată, pentru existenţa sa, ocrotirea sa naţională! Neştiinţa este uneori o pavăză!

Cultura românească a fost cea dintâi victimă a despărţirii făptuite în 1812, lucru de înţeles având în vedere rostul şi însemnătatea ei în menţinerea unei identităţi. Marginalizând şi alungând limba, stăvilind şi împiedicând învăţământul românesc, tăind rădăcinile cunoaşterii naţionale şi ale frăţietăţii ramurilor unui singur popor, aducând, totodată, cât mai mulţi nou veniţi în provincie, autorităţile ţariste au urmărit să înlăture pentru vecie punţile dintre cei robiţi şi cei rămaşi dincolo de noul hotar din 1812. Dar „sângele apă nu se face“ şi, miraculoasă, trezirea naţională va avea loc, satul izolat, conservator al identităţii, manifestându-şi neuitarea. Drumul basarabenilor spre ceea ce avea să însemne pentru români anul 1918 a fost redeschis în frământările sfârşitului veacului al XIX-lea şi mai ales în deceniile de început ale secolului următor!

Autor: Academician DAN BERINDEI

1 COMENTARIU

  1. mereu am spus ca unirea cu fratii Basarabeni sta in atitudinea noastra in simtamintele noastre in vointa sincera si tenace de a fi din nou o singura tara cu Basarabia nostra draga ati vazut cum la 1812 moldovenii adevarati au flancat malurile prutului de la un capat la altul cu turme acu cirezi cu oameni in primul rind care nu vroiau decit sa ramina cu tara lor stramoseasca asa ar trebui sa procedam si acum SA MERGEM LA PRUT SI SA L SECAM DINTRO SORBIRE !!

LĂSAȚI UN MESAJ