Cum publici articole şi/sau evenimente

2
266

Platforma românism îţi oferă posibilitatea de a publica articole şi evenimente, fiind vizibile de toţi membrii acesteia. Astfel vom putea promova mai uşor evenimentele şi autorii „de calitate” în rândurile organizaţiei noastre.

tutorial-articole-evenimente

Cum scriu un articol?

Pentru a publica un articol, trebuie doar să duci cursorul deasupra linkului „adaugă” din bara de administrare, şi să dai click pe „articol”. Aici vei putea crea articolul dorit. Pentru ca articolul tău să fie pe prima pagină a site-ului, alege ca articolul ce-l publici să facă parte din categoria „Ştiri”.

Cum creezi un eveniment?

La fel ca şi un articol, evenimentul poate fi creat din bara de administrare, doar că va trebui să completezi alte rubrici. Pentru ca evenimentul tău să fie cât mai bine înţeles de ceilalţi membri, ar trebui să completezi rubricile, care după părerea ta, ar fi necesare pentru un eveniment pe înţelesul tuturor.

Notă: Articolele şi evenimentele pot fi actualizate din panoul de control , fiecare autor având acces doar la articolele şi evenimentele proprii.

Sper că această informaţie v-a fost utilă. Pentru orice neclarităţi nu ezitaţi să scrie-ţi aici un comentariu, sau sa-mi transmite-ţi un mesaj în privat pe profilul „admin”.

2 COMENTARII

  1. DACOROMÂNISTICA ŞI DACOROMÂNISMUL –
    proiecte axiologice fundamentale ale renaşterii naţiunii noastre

    dr. Geo Stroe
    a. Dacoromânistica. Dacoromânistica este cunoscută ca ştiinţa despre conştiinţa, acţiunile şi inacţiunile naţiunii dacoromâne de la începuturi şi pînă în viitorii posibili. Mai poate fi denumită ca fiind istoria, cultura şi civilizaţia dacoromânilor (a atlanţilor, pelasgilor, ramanilor, etruscilor, latinilor, traco-geto-dacilor, ilirilor, sciţilor, sarmaților, goţilor, macedoromânilor, valahilor, românilor etc.) vieţuitori de peste zece milenii în vatra strămoşilor noştri.
    În concepţia curentă termenul de dacoromân surprinde în realitatea obiectivă tot ce este românesc, dac, începînd de la atlanţi, pelasgi, ramani, etrusci, latini, romani, traci, geto-daci, sciţi, sarmați, goţi, valahi cu extensiile lor binecunoscute. Consider că şi romanitatea este o extensie a dacoromânităţii, aşa cum este şi latinitatea, ori toate populaţiile străvechi din Balcani şi imediata vecinătate (mai puțin bulgarii și maghiarii veniți de dincolo de Volga), de la izvoarele Dunării pînă în nordul Caspicii, Marea Baltică, Marea Mediterană şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. Cercetările au fost dintotdeauna în cheie identitară, pentru că înaintaşii noştri şi au pus mereu întrebările existenţiale primordiale de genul cine suntem, de unde venim, încotro mergem. Dacoromânistica, aparent, nu a captivat la nivel conceptual prea mult pe românii de ieri, la nivel academic oficial, dar nevoia de identitate naţională în vremuri de criză creşte. Statul român, prin instituţiile sale emblematice este tributar concepţiei latiniste, romaniste. Deschiderile sunt făcute de cercetători independenţi, de unele dintre societăţile culturale ale societăţii civile care au diseminat unele idei care privesc ipoteza culturală dacică pe linia Densuşianu, Hasdeu, Eminescu şi ceilalţi.
    Academia DacoRomână, ca instituţie independentă cu profil de cercetare ştiinţifică, a aprofundat ipoteza de lucru pornind de la românistică (Institutul Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, a fost denumirea iniţială, întemeiat la 1 Decembrie 1990 la sediul Societăţii Vatra Românească din Bucureşti, pînă în 1995 cînd s-a transformat în Academie DacoRomână. În paralel, Fundaţia Tempus constituită de subsemnatul în comuna Traian-Ialomiţa la 23 noiembrie 1991, cu care INPROROM a fuzionat recent, devenind Fundaţia Academia DacoRomână TDC).
    Ea cuprinde teoria dacoromânisticii (sau ideatica ei), metodologia, tehnologia acesteia, iar problematica este diferită de la un mileniu la altul, de la o epocă sau perioadă istorică la alta. Pe axa timpului, dacoromânistica însumează toată istoria, cultura şi civilizaţia naţiunii care apar în istorie în diferite ipostaze, în cazul nostru, cea dacoromână. Consider că naţiunea dacoromână a apărut de îndată ce teritoriul a fost ocupat de populaţia străveche statornică în vatra etnogenezei, vorbitoarea unei singure limbi, cea veche, originară, care a avut conştiinţa proprietăţii sale asupra locului de baştină, că este de aici, şi care s-a organizat politic într-un stat întemeiat pentru apărarea drepturilor istorice la identitate, continuitate, la o viaţă liberă şi independentă. Viaţa economică a fost organizată astfel încît naţiunea primă, matcă, îşi asigura tot necesarul pentru un trai neîntrerupt pe acelaşi teritoriu, cu resurse proprii din resurse naturale specifice, cu unele obiceiuri şi tradiţii proprii aplicate constant, permanent şi de către toate generaţiile succesoare, neîntrerupt trăitoare pe aceste meleaguri. Dacă la alte naţiuni există niponistică, iudaistică, hungaristică, germanistică etc. şi specialişti în domeniu, la români nu pare să captiveze prea mult nici pe contemporani, dacoromânistica la nivel conceptual, formal academic nu apare distinctă. Nu sunt decît finanţări private, în jurul A.D.R. Statul nu încurajează oficial astfel de cercetări, încă. Cercetările trenează, deşi nevoia de identitate naţională în vremurile de criză de azi creşte exponenţial. Puţini cercetători rezistă, unii dintre cei cu care am pornit au trecut în alte tabere.
    Cu mai mult timp în urmă am publicat lucrarea intitulată Ştiinţa dacoromânisticii pe întelesul tuturor. Mai jos voi prezenta cîteva aspecte de interes general privind dacoromânistica, azi. Ea reprezintă în România una dintre cele mai noi ştiinţe sociale. Unii cercetători afirmă că este o ştiinţă fundamentală, tot aşa cum este ştiinţa matematicii, fizicii, chimia, biologia, sociologia, ştiinţa conducerii etc. Aceasta este şi opinia noastră, pentru că, din punct de vedere naţional şi internaţional, fiecare naţiune, respectiv comunitate de naţiuni, decisă să pună în acord propriile valori îşi are sau îşi creează propria ei ştiinţă, a existenţei sale perene, unite. Ea este şi rămîne o ştiinţă socială şi, ca orice altă ştiinţă socială, dacoromânistica are particularitatea de a opera cu elemente de relativitate. Ea pune la dispoziţia societăţilor româneşti şi europene actuale rezultatele obţinute de cercetători, deoarece rezolvarea problemelor sociale nu se face automat, ci tot prin soluţii sociale, raţionale, conduse de, şi pentru naţiune, şi pentru europenitate. Ea concentrează soluţii din rezultatele cercetărilor mai multor discipline, realizînd universul umanului, al omului concret, european, transpunerea lui „a şti” în „a face” şi a lui „a avea” în „a putea.” Dacoromânitatea, ca şi europenitatea, ca realităţi obiective, nu se pot importa, nici exporta precum o marfă, maşină sau o instalaţie oarecare.
    Cred că locul dacoromânisticii se află la Academia Română, prin înfiinţarea unei secţii de cercetare în acest domeniu al cunoaşterii. Cu ceva timp în urmă, am trimis, oficial – eram cercetător la Institutul de cercetări juridice al Academiei Române, o adresă scrisă cu antetul instituţiei Academia DacoRomână, către Academia Română cu propunerea de a se înfiinţa o secţie de dacoromânistică la Academia Română. Nici pînă acum nu am primit răspuns oficial, scris. Mai mult decît atît, în locul din registrul oficial în care era consemnat numărul de înregistrare apare numele unui coleg de la alt institut care cerea cu totul altceva, iar la rubrica observaţii se consemna răspunsul negativ. Pînă se vor clarifica toate cercetările, Fundaţia Academia DacoRomână continuă.
    Ştiinţa dacoromânisticii asigură asimilarea cuceririlor celorlalte ştiinţe în practica dezvoltării, identificarea reală, concretă a unor soluţii sociale în practica social-istorică, prin acţiuni concrete pe plan naţional şi internaţional.
    Viitorul unor politici ştiinţifice naţionale şi europene depinde de alianţa politicilor naţionale şi europene cu ştiinţa dacoromânisticii şi a europenisticii, de unitatea dialectică dintre ştiinţă şi conducerea politică a societăţii.
    Obiectul de studiu al ştiinţei dacoromânisticii îl constituie fenomenul dacoromânesc, dacoromânitatea ca realitate socială, relaţiile sociale, politice, cultural-ştiinţifice şi de conducere din sistemele economico-sociale trecute sau prezente folosite pentru promovarea valorilor creatoare româneşti. Tot astfel, descoperirea legităţilor şi principiilor noi după care se călăuzesc aceste relaţii, dezvăluirea şi formularea de noi teorii, metodologii, metode şi tehnologii de conducere pentru prezervarea identităţii naţionale şi europene, de natură să asigure eternizarea valorilor naţionale şi europene, mai ales dacoromâneşti şi europene, perfecţionarea continuă a funcţionării sistemului de conducere al societaţii româneşti şi europene şi a fiecărei naţiuni prin ea însăşi, dar racordate la promontoriile cunoaşterii universale, reprezintă obiective ale cercetătorilor în ştiinţa dacoromânisticii.
    În sfera cercetărilor acestei ştiinţe sunt sintetizate conceptual, legic, principial, toate activităţile umane, toate laturile vieţii sociale, toate domeniile societăţii dacoromâneşti, în întreaga lor complexitate şi în strînsa lor interdependenţă. Nivelurile obiectului de studiu al acestei ştiinţe sunt cele macro-social, mezo şi micro-social, cuprind întreaga dacoromânitate, tot ce-i românesc, din Europa şi din lume. Există o abordare globală a dacoromânisticii ca răspuns la provocările mondializării (globalizării, în limbajul convenţional A.D.R. – comterrizării) care este ea însăşi un proces obiectiv, relativ dirijat de anumite forţe, faţă de care dacoromânitatea îşi promovează propriile valori comterriste (adică ale Terrei comune), într-o lume creaţie a tuturor şi benefică tuturor. Subiectul ştiinţei dacoromânisticii este dacoromânitatea, ca realitate şi existenţă istorică europeană şi naţională, dar şi persoana umană în ipostaza ei de fiinţă care se autodefineşte ca dacoromân, ca dacoromân european, creatoare şi cunoscătoare, valorizatoare şi luptătoare, care aplică rezultatele ei în practică.
    Scopul acestei ştiinţe este de a înarma dacoromânitatea, pe fiecare dacoromân, cu elaborările teoretice, metodologice şi tehnologice creatoare, necesare în vederea dezvoltării unei autoconduceri ştiinţifice în activitatea practică, de a fi contemporani mereu cu propriul lor timp.
    Dacoromânitatea este suportul, tot ea trebuie să fie garantul conştiinţei vii, al prezervării şi eternizării valorilor temporale dacoromâneşti în ţară şi în lume. Metoda de cercetare este o logică dialectică, elevată, bazată pe istoria reală şi pe raţiune, împreună cu metoda sociologică, combinate cu cea informaţională, sistemică, holistă. Nu sunt excluse şi alte metode de cercetare specifice fiecărei ştiinţe cu care dacoromânistica are părţi comune. Mai apropiate sunt metoda cronologic-istorică-temporală, metodele ştiinţelor sociale fundamentale şi particulare, cele comparative etc. Nu sunt excluse, însă, nici metodele bazate pe proferenţă, credinţă, pe intuiţie, pe reprezentările transcendentale etc.
    Părţile componente ale ştiinţei dacoromânisticii în componenţa conducerii sunt: teoria (ideatica), metodologia şi tehnologia.
    Ramurile (disciplinele) acesteia sunt, la o enumerare sumară, în ceea ce priveşte nivelul macro-social, ştiința dacoromânisticii avînd în vedere dacoromânitatea de pretudindeni – cea mai vastă şi mai complexă; ştiinţa dacoromânisticii în domeniul conducerii social-politice, statului şi dreptului – ca filosofie politică şi juridică a dacoromânităţii din România şi din fiecare dintre statele ai căror cetăţeni sunt cei de identitate dacoromână; axiologia dacoromânisticii creatoare de valori; dacoromânistica economică – în domeniul economic în care obiectivul principal îl constituie creşterea economică şi asigurarea eficienţei întreprinderii sau unei ramuri economice, a unui grup de întreprinderii, într-o viziune pragmatică (avînd în vedere că rezultatele unor creaţii se aplică o singură dată, în mod concret, la o situaţie dată, unii afirmă că n-ar fi decît o aplicaţie a ştiinţei de mai sus şi nu o disciplină ştiinţifică). În domeniile culturii, al artelor, al tehnicii, al comunicării, al limbii dacoromâne, al sănătăţii se manifestă ca sociologie, psiho-sociologie, în plan tehnic, tehnologic, militar, folcloric, filozofic, religios, medical, al tradiţiilor, al mentalităţilor, obiceiurilor etc.
    Există opinii după care societatea umană se conduce singură, spontan-autopoietic, iar dacoromânistica ar fi doar o reflectare post-factum a desfăşurării în timp a apariţiei şi dezvoltării comunităţii de naţiuni europene, inclusiv a naţiunii dacoromâne în plan istoric, economic, social, cultural, lingvistic, geografic, moral, artistic etc. Totodată, sunt şi opinii pe baza cărora se urmăreşte ca prin globalizare să se realizeze o conducere conştientă a comunităţii de naţiuni, iar extensia dacoromânească a acestei ramuri, denumită comterristică (dacoromânistica de tip comterrist), exprimă conştiinţa ştiinţifică a lumii, adică a comunităţii naţiunilor libere ale lumii, pe Terra noastră comună faţă de lumea care ne înconjoară în cheie dacoromânească.
    Cercetările contemporane degajă, de aceea, noi discipline ale ştiinţei dacoromânisticii, cum ar fi cele ale europenisticii, comterristicii (globalisticii), cele ale instituţiei, ale organizaţiei, ale credinţelor religioase, ale comunităţilor naţionale europene, regionale, cele ale relaţiilor internaţionale, ale familiei, ale obştei locale, ale unităţilor administrativ-teritoriale, microgrupurilor omeneşti, conducerea oamenilor, a organizaţiilor internaţionale etc.
    Trăsăturile dacoromânisticii. Fiind o ştiinţă de largă anvergură, are legături complexe cu ansamblul cunoaşterii şi practicii contemporane pentru că prin aceasta se pun în valoare rezultatele cercetărilor, contribuţia aproape a tuturor ştiinţelor.
    Este o ştiinţă multidisciplinară (deoarece disciplinele care se întrepătrund contribuie la fundamentarea sa teoretică din diferite sectoare şi domenii ale vieţii sociale), dar are şi un caracter integrator (foloseşte integral teorii, metode şi tehnici ale altor ştiinţe şi discipline împreună cu cele proprii), coordonator (deoarece îşi subordonează şi foloseşte în scopuri de fundamentare şi eficacitate, activităţi practice specifice, discipline şi teorii, tehnici şi metode proprii şi ale altor ştiinţe), precum şi un rol cumulativ (adună şi prelucrează, ordonează într-o înlănţuire logică multe cunoştinţe, metode şi tehnici care realizează sinergia în supravieţuirea dacoromnităţii, comunităţii de naţiuni europene și ale lumii întregi), complex, multilateral, multifuncţional, operaţionalizant şi prospectiv.
    Despre izvoarele dacoromânisticii şi legăturile ei cu celelalte ştiinţe trebuie spus că pentru a putea fi recunoscut drept izvor al ştiinţei dacoromânisticii, această formă de exprimare trebuie să îndeplinească anumite condiţii cum ar fi: a) să statornicească reguli general-obligatorii pentru viitorul dacoromânităţii: b) să fie atît stabilite, cît şi recunoscute de conducătorii naţiunii şi/sau de către puterea de stat; c) să reflecte dacoromânitatea şi conducerea ei, să se refere la relaţiile de conducere ale dacoromânităţii, la valorile comune acestora; d) să fie scrise ori să reprezinte intuitiv, concret senzorial, simboluri identitare cu relevanţă naţională şi europeană, universală.
    Principalele izvoare ale ştiinţei dacoromânisticii pot fi considerate istoria, ştiinţa conducerii, filozofia, economia politică, dreptul, ştiinţele sociale şi politice în general.
    Ştiinţele cu care are legături strînse dacoromânistica sunt ştiinţa conducerii, ştiinţele politice, juridice, europenistica, ştiinţele economice, matematica, logica, filosofia, sociologia, psihologia, lingvistica, arheologia, teoria generală a sistemelor, informatica, ştiinţele tehnice, cibernetica, praxiologia, medicina, birotica, alte ştiinţe. Practic, nu există domeniu al cunoaşterii şi acţiunii cu care să nu aibă legături mai mult sau mai puţin importante ştiinţa dacoromânisticii.
    Legăturile dacoromânisticii cu alte ştiinţe, aşa cum au fost ele puse în evidenţă de către izvoarele recunoscute pentru fiecare dintre ele, se menţin şi vor continua să se dezvolte ca urmare a interconexiunilor din cercetările efectuate de-a lungul timpului. Ele se evidenţiază în teoria dacoromânisticii.
    Dintre izvoarele de importanţă deosebită se pot remarca: istoria universală, experienţa de supravieţuire în practica politică, militară, administrativă, socială, comunitară a oamenilor politici, de stat, a unor militari, a altor lideri sociali şi comunitară. Această experienţă de prezervare a memoriei naţionale, europene şi universale se fixează prin acte, documente, memorii, corespondenţă, alte înscrisuri.
    Şcolile de dacoromânistică. Diferenţiate de fundamente teoretice unice referitoare la conceptele, principiile, metodele, tehnicile şi demersurile practice în acest domeniu al cunoaşterii, mişcările ştiinţifice s-au concretizat în diverse şcoli simultane, ori paralele sau incidente, uneori chiar contrare celor de conducere, care au permis în acelaşi timp unele reflecţii creatoare, utile, cum sunt: cea clasică, a relaţiilor umane, şcoala cantitativă, empirică sau neoclasică, a sistemelor sociale, şcoala sistemică etc. Sunt de menţionat: şcoala cronicarilor (de la Rîm ne tragem, expresie care ar fi posibil să se refere şi la Roma veche, cetatea ancestrală Roman din Moldova şi nu la Roma, capitala Imperiului Roman), şcoala ardeleană (romanistică) care acceptă oarecum dispariţia aproape completă a dacilor după războaiele romano-dacice şi rădăcinile pur romane ale românilor, şcoala eminesciană (care se centrează pe nobleţea valorilor strămoşeşti şi confirmă superioritatea civilizaţia dacilor: „Totul trebuie dacizat”), linia deschisă de B.P. Haşdeu (după comunicarea de răscruce „Pierit-au dacii?” B.P. Haşdeu a precizat că dacii nu au pierit, dar propaganda papală și papistaşii au lansat minciuna care domină încă în lingvistică: romanizarea dacilor care, de fapt, ar însemna catolicizarea ortodocşilor zamolsieni dacoromâni), şcoala românisticii (după care ar fi avut loc o sinteză daco-romană într-o proporţie discutabilă, prin romanizarea dacilor rezultînd românii de azi), şcoala ramanică (M.Vivekananda), după care ne tragem de la legendarul Ram ((B)(h)Ra(h)m), şcoala rumînilor (L.I.Cuejdean, după care rumînii sunt oamenii din Ţara rîurilor, a apelor), şcoala getică a lui Vasile Pîrvan (Getica) şi a Societăţii Getica (Gh.Gabriel), şcoala lui Nicolae Densuşianu – marcată de capodopera sa, Dacia preistorică, biblia dacoromânilor și a Academiei DacoRomâne, şcoala divină (Nicolae Miulescu), după care Dacia este Dakşa – Ţara zeilor, iar dacoromânii sunt descendenţi ai zeilor, şcoala tracică sau tracologică (după I.C.Drăgan – Noi, tracii), şcoala dacisticii a prof. univ. dr. Marin Giurescu, cofondator al Societății cultural-științifice ”Renașterea Daciei” din 1.11.1947 alături de acad. Simion Mehedinți și alți universitari la Sarmisegetuza, (a dacologiei, ca o continuare a problematicii Ligii pentru renaşterea Daciei – dr. N.Copoiu, care evocă periodic cultura vechilor daci la timpul trecut), şcoala geţilor (Tudor Diaconu, Ilie Stanciu, privind decodificarea scrierii geţilor, conform căreia geţii sunt întemeietorii scrisului întregii antichităţi), şcoala dacoromană (după care plămădeala naţiunii s-a constituit din daci şi romani, ”o sinteză” în proporţii aproximativ egale după „semi-romanizarea” dacilor sau ”semi-dacizarea” romanilor, care este altceva decît teoria şcolii dacoromâneşti), şcoala tuledaciei getoromâne (geţii fiind elita dacoromânilor, dacii fiind oamenii de rînd – de aici numele de geţi dat de greci elitei dacilor, iar numele de dac dat de romani, considerat, se pare, înjositor pentru dacoromâni). Unii datează şi decriptează în mire, unghiuri înţelepciunea mesajelor transmise dintre precesiile astronomice de pe cosoni de înaintemergătorii dacoromânilor, obiecte care nu ar fi monezi, ci cărţi de aur ale înţelepciunii simbolice, ca şi înscripţiile uriaşe de pe megaliţii din Carpaţi etc. (C.Velcescu). În jurul cercetătorului Constantin Bărbulescu gravitează şcoala atlanţilor în care Dacia este Atlantida – colonia zeilor şi pămîntul dacilor (a se vedea lucrarea cu acelaşi nume, Ed. Antet 2006, pornind de a Solon care afla, la 590 î.Chr., de la preoţii egipteni, slujitori ai templului din Sais, că pe la 9 590 î.Chr., o mare putere venită din altă lume se stabilise într-o insulă din Marea Atlantă situată la intrarea în strîmtoarea numită Coloanele lui Hercules – localizată de C. Bărbulescu la Porţile de Fier, pe Dunărea noastră de mijloc). Tot aici, în aceeaşi şcoală, independent de iniţiatorii ei, cercetătorul Costel Eugen Popescu, prin lucrările Regatul Titanilor şi Descoperirea Atlantidei dezvoltă şi aprofundează idei şi argumente originale şi clare. Un filon cu totul aparte îl susține Gheorghe Şerbana, conform căruia, noi, dacoromânii, suntem urmaşii oamenilor uriaşi, ai giganţilor din Lumea Veche (pe care arheologii o cultează la ordin de mii de ani). De menţionat că tot mai multe relicve ale uriaşilor sunt descoperite pe teritoriul DacoRomâniei, iar scheletele – probă de uriaşi sunt sustrase pentru a face averi şi a atesta false origini pentru alte naţii care nu sunt descendentele lor, pentru simplu fapt că nu se găsesc pe teritoriul lor, ci în DacoRomânia). Mai adăugăm şcoala Daciei edenice, cu documente din biblioteca papală care susţine că aici, în DacoRomânia, este grădina Maicii Domnului, raiul biblic al lui Adam şi Eva, precum şi şcoala Romei vechi (D. Bălaşa, adevăratul promotor al înţelepciunii zamolsiene în renaşterea credinţei dacoromâneşti, întîiul preşedinte de onoare al Academiei DacoRomâne), după care dacoromânitatea şi europenitatea au descendenţa din cetatea înfiinţată pe vatra actuală a oraşului Roman din Moldova (sau Ramidava – cetatea dacică – după Ptolemeu), înfiinţată de Roman şi Vlahata din Veneţia de Sus (Făgăraş), unde cîţiva fruntaşi politici ai României Mari au încercat să mute capitala (între Braşov şi Făgăraş). Există alte multe aşa-zise „teorii” vădit antidacoromâneşti, de justificare a pretenţiilor de „descălecători” peste un teritoriu vid, ale unor urmaşi ai unor triburi migratoare, ai căror autori susţin, fără argumente ştiinţifice, pretenţii cum ar fi acelea că dacoromânii sunt formaţi şi apoi reveniţi din sudul Dunării, după ce ei au venit aici adică ungurii (neam ugro-finic asiatic), sau că românii sunt urmaşii ţiganilor, de unde şi denumirea ţării România, ţara rromilor, iar limba „romani” care nu e alta decît țigăneasca, a ţiganilor, ar fi limba românilor, sau că locuitorii de azi sunt urmaşii scursurilor Africii din legiunile romane. Roma, capitala Italiei, ar putea fi, astfel, confundată cu capitala rromilor. Mai apoi, s-a acreditat că românii ar fi născuţi din fanarioţi, balcanici, la sud de Dunăre migrînd apoi în nordul ei şi în Carpaţi, tot un fel de ţigani ai Europei etc., fie că, sunt pur şi simplu, au apărut de nu se ştie unde, dar după ce au venit, cum ele însele recunosc, din Asia, şi după ce s-au format popoarele vecine astăzi dacoromânilor. Ideea de bază a acestor denigratori este că dacoromânii ar fi apărut după alte neamuri, ba chiar după alte naţiuni, falsificînd adevărul despre apariţia noastră şi cerşind astfel, nedemn, dreptul primului ocupant pe aceste pămînturi a etniei lor, arogîndu-şi priorităţi pentru valori pe care nu le-au creat şi care nu le aparţin. Aşa sunt răpite sau negate dacoromânilor evidenţa anteriorităţii lor originare, autohtonia şi continuitatea acestora pe teritoriul central-sud-est european în Carpaţi şi pe Dunăre (Vechea Europă, Atlantida) – la Marea Neagră. Lupta de idei cu argumente ştiinţifice a şcolilor dacoromâneşti contra teoriilor antidacoromâneşti, precum sunt cele hungariste, panslaviste, otomane, sîrbe, ucrainiene, poloneze, italiene, franceze, germane, ruseşti, bulgăreşti, chiar romane reînviate, din vremea marelui Imperiu Roman, continuă de milenii și azi. Multe idei au revenit în mintea unor „europenişti” de aiurea, ca şi ale celor evrei, fără de patrie la acea vreme, care susţin că aici ar fi patria de rezervă pentru evrei, pregătind România judaică, prin susţinerea prezenţei evreilor aici din vremea dacilor, ba chiar dinaintea dacilor. Tot astfel, există şi ”teorii” ale ţiganilor – sprijiniţi pentru a crea diversiunea ”rrom”, teorii susţinute de cercuri evreieşti, slave, ungare şi anglo-saxone care îi folosesc ca spărgători, dizolvanți de naţiuni, folosind aproximativ aceleaşi „documente”. Susţinerile de mai sus nu fac decît să reunească, în esenţă, toate şcolile veritabile contra celor care urmăresc scoaterea dacoromânilor din istoria Europei, negarea drepturilor lor inalienabile, precum şi a contribuţiilor lor remarcabile la cultura europeană şi universală. După anul 1991, cînd a fost întemeiată Fundaţia Tempus, apoi 1995, cînd s-a constituit legal Academia DacoRomână, din Institutul Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, azi Fundaţia Academia DacoRomână „Tempus DacoRomânia ComTerra” (prin contopirea celor două, la 9 mai 2008), a apărut şi şcoala dacoromânisticii contemporane. După aderarea României la Uniunea Europeană, se dezvoltă concomitent şcoala dacoromânisticii împreună cu cea a europenisticii (şcoala dacoromână a europenisticii).
    Şcoala dacoromânisticii europene are drept fundamente următoarele teze şi idei de bază:
    – dacoromânitatea ca europenitate şi valorile ei spirituale (credinţa zamolsiană, limba, scrisul, artele, filosofia, zodiile, măsurarea timpului, şcolile academice de înţelepciune), probe materiale (despre primele construcţii, tehnici şi tehnologii agricole şi meşteşugăreşti, primele unelte de pescuit şi minerit, precum şi primele arme) au apărut cu mult înainte de 10 000 de ani în Europa Veche, spaţiul carpato-danubiano-balcano-pontic şi constituie expresia unitară şi neîntreruptă a existenţei creatoare a strămoşilor autohtoni, a pelasgo-atlanto-ramano-latino-traco-geto-sarmato-scito-vlaho-dacoromânilor din centrul şi sud-estul european (vechea Europă), denumită pe scurt „europenitate”; roirile europenităţii, în fapt, ale dacoromânităţii pelasgico-ramanice, au dat naştere etruscilor, elino-grecilor, indienilor, macedoromânilor, persanilor, sumerienilor, egiptenilor, hitiţilor, caucazienilor, latinilor, sciţilor, sarmaților, ilirilor, romanilor, troienilor, bizantinilor, a unei însemnate părţi care a aparținut popoarelor migratoare din răsărit și care au ocupat Europa, teritoriul mediteraneean, nord-african, din Orientul Mijlociu şi Apropiat, iar ulterior, prin extensie, a imperiilor europene în Americi, Australia, Oceania, Asia pînă în Filipine, China şi Japonia.
    – naţiunea dacoromână este naţiune primordială europeană, cu spiritualitate proprie încă din vremea Hestiei și a lui Zamolse – întîiul unificator spiritual al valorilor precreştine dacoromâneşti de pe continentul european, întîiul Iisus al dacoromânilor, iar statul naţional unitar centralizat, suveran şi independent, în forma sa antică, preclasică, s-a constituit în perioada marelui rege Burebista – întîiul întregitor de ţară, care a reunit marea majoritate a formațiunilor prestatale dacoromâneşti din ultimul secol al mileniului precreştin, de fapt, al optulea mileniu dacoromânesc şi european.
    – influenţa romană, după ocuparea a mai puțin de 10% din teritoriul Daciei, a fost minoră, atît din punct de vedere lingvistic şi cultural, cît şi spiritual. Singurele efecte materiale majore au fost cele economico-financiare, prin jefuirea sistematică a Daciei de bogăţiile ei şi, în special, a tezaurului dacic folosit de romani pentru a salva o vreme Imperiul Roman falimentar de la colapsul economic şi financiar din cauza căruia s-a şi prăbuşit, şi din punct de vedere militar. În fapt, Roma a fost fondată de troieni, urmaşii celor de la gurile Dunării de la Istria dobrogeană (Troia mamă) care au fondat Troia homerică; etruscii au roit din vechea Dacie, iar Troia prima a fost întemeiată de către autohtonii dacoromâni. Aşadar, romanii sunt nepoţii tîrzii ai vechilor daci. Limba dacoromână este limba primordială cu care au plecat de aici cei care au populat Europa, după marele potop din Marea Neagră, limba lui Adam și Eva vorbită de tata Noe. Din limba ancestrală pelasgo-dacă populară (scrisă cu ideograme-hieroglife originale, ulterior cu alfabet propriu) s-au dezvoltat celelalte limbi vechi (sanscrita, avestica etc.), îndeosebi după potopul biblic (aprox. 7 500 î.Chr. declanşat prin revărsarea apelor mediteraneene în Marea Neagră ca urmare a încălzirii Terrei şi a topirii gheţarilor, respectiv vărsarea apelor Dunării prin Coloanele lui Hercule (Cazane) spre Marea Neagră, după schimbarea cursului dinspre Marea Adriatică). Limba europeană cea mai cunoscută este dacoromâna care are drept fiică latina europeană ca limbă cultă care a dominat Evul Mediu european și care și de atunci și pînă azi a devenit limba ştiinţifică a Terrei – recunoscută universal. Limba pe care o vorbesc oamenii de azi de la ţară (țăranii, ciobanii de la munte, este limba veche evoluată timp de zece milenii în forma limbii române vii, vorbită în România de azi. Din punct de vedere ştiinţific, denumirea limbii române de azi este limba dacoromână, limbă europeană a celei de-a şaptea puteri europene. În fond, dacoromânii sunt strămoşii tuturor popoarelor gintei latine, ai euroindienilor, latinitatea, romanitatea, fiind derivate ale pelasgo-ramano-dacoromânilor. Războinicii Daciei libere aliați cu răzvrătiții localnici au atacat legiunile romane din Dacia ocupată pînă le-au determinat să se retragă după 164 de ani. Soldaţii romani au rămas în tabere răspîndite în Dacia pe o suprafaţă de aprox. 10% din teritoriul Daciei (care la vremea aceea se întindea din nord, de la Baltica, la (unele părți precum Iliria, apoi Macedonia, erau în graniţele Imperiului Roman), Egeea şi Grecia, la sud, de la vest lacul Constanţa-Elveţia, Adriatica şi pînă la est, dincolo de pragurile Niprului, nordul Mării Negre și al Mării Caspice), adică în zona de unde se exploata aurul dacic, Banat, Munţii Apuseni şi teritoriul strict de apărare a minelor. Cînd sub Traian (Dio Casius: “să nu uităm ca Traian a fost un trac veritabil”) romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetusa n-au trebuit tălmaci (Nicolae Densuşianu), pentru că dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă. Nu demult, s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane pe baza vechimii cromozomiale şi s-a tras concluzia că prima femeie ar fi apărut în sud-estul Africii. Egiptul, urmînd ţărmul Mediteranei, pe vremea cînd Asia Mică era legată de Peninsula Balcanică, este foarte aproape de Europa. Prof. V. Gordon Childe (Universitatea din Oxford, Anglia), a delimitat pe o hartă leagănul arienilor în spaţiul carpato-dunărean în “The History of Civilization”, “The Aryans”, încă din anul 1993. Cercetătoarea americană Marija Gimbutas (Universitatea din Los Angeles, California), descrie spaţiul carpato-dunărean ca vatră a vechii Europe, de unde s-a născut Europa. Mai mult, prof. Leon E. Stover şi Bruce Kraig delimitează vechea Europă a mileniului V î.Chr., cu centrul în România (a se vedea “The Indo-European heritage” – Nelson-Hall Inc., Publishers, pag.25). Se demonstrează întîietatea şi vechimea dacoromânilor în Europa şi prin cercetările la nivel cromozomial, în mitocondrie, conform teoriei genomului, în acest spaţiu carpato-dunărean, cu aprox. 44 000 de ani au apărut primele 3 femei-Eve şi primul bărbat-Adam. Tot mai mulţi istorici confirmă faptul că roata, plugul, jugul, undiţa, căruţa (care a devenit simbolul ţăranului dacoromân), cu două, trei şi patru roţi. Căruțele apar pentru prima oară în istorie pe acelaşi teritoriu dacoromânesc, caii fiind nelipsiţi la muncă, dar şi la luptă. Primul mesaj scris din istoria omenirii este de la Tărtăria. Primele ferme agricole din Europa sunt tot aici localizate de pe la 6.500 î.Chr. (J. North, ”A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996). Naţiunea dacoromână este naţiunea matcă a Europei de azi, iar pelasgo-ramanii sunt strămoşii popoarelor latine. Codex Rohonczy, cronică dacoromânească, care prezintă scene laice şi religioase scrise de la dreapta la stînga şi de jos în sus este un document al continuităţii. Tăbliţele de la Sinaia, de sub Cogaion, sunt documente-cronici cu imagini, scene şi scrise pe tăbliţe de aur ale înţelepciunii zamolsiene, fragmente din Testamentul Zamolsian Dacoromân şi cronici care atestă Codul lui Zamolse. În bisericile vechi, cultul ortodox se săvîrşea în limba latină vulgară pînă prin secolele XII-XIII, cînd s-a trecut forțat la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă, limbi culte, artificiale ale vremii (care, la origine, sunt tot dacoromâne), dar cu timpul s-a revenit la limba veche, originală dacoromânească, atunci cînd au încetat forțajele istoriei.
    – identitatea dacoromână europeană exprimă în mod ştiinţific etnogeneza, dacoromânizarea, denumirea limbii contemporane, iar denumirea României şi Moldovei, după reîntregirea ţării în graniţele ei fireşti, ar trebui să fie DACOROMÂNIA, denumire nemuritoare ca şi spiritul ei viu, de zece ori milenar. În acest sens, a fost redactat şi expediat un set de adrese către Naţiunea Română, Preşedintele României, Parlamentul şi Guvernul României, Academia Română şi Institutul Cultural Român de către A.D.R. Au fost puse pe Internet, preluate de unele publicaţii, tipărite în Revistele Dacoromânităţii. În ceea ce ne priveşte, în ultimul sfert al veacului trecut s-au constituit şi amplificat unele preocupări reunite în şcoala dacoromână de comterristică și care are drept fundamente teze-idei expuse mai jos. Terra este un sistem geo-bio-uman de o complexitate maximă, iar valorile lui spirituale (credinţa, limba, scrisul, artele, filosofia, calendarele, hărţile, tehnica, şcolile de înţelepciune), probe materiale (despre măsurarea Terrei, sistemele de calcul folosite de diferite naţiuni prin construcţii, tehnici şi tehnologii, agricole şi meşteşugăreşti, primele unelte de pescuit şi minerit, precum şi primele arme care sunt, în felul lor, repere spaţio-temporale de referinţă) au apărut cu mult înainte de două milioane de ani şi constituie expresia unitară şi neîntreruptă a existenţei şi percepţiei temporal-spaţial comterriste a strămoşilor autohtoni din centrul şi sud–estul european (Vechea Europă), denumită pe scurt «începutul umanităţii, adică dacoromânitatea». Roirile umanităţii, cum este roirea atlanto-pelasgo-ramano-traco-dacoromână au dat naştere umanităţii care este unitară în diversitatea ei pe Terra (definită comunitar ca fiind a etruscilor, indienilor, persanilor, sumerienilor, egiptenilor, hitiţilor, caucazienilor, latinilor, sciţilor, macedonenilor, romanilor, bizantinilor, unei însemnate părţi a popoarelor migratoare din răsărit care au ocupat Europa şi teritoriul mediteraneean, nord-african, din Orientul Mijlociu şi Apropiat. Ulterior, prin extensia imperiilor europene în Americi, Australia, Asia europenitatea a fost prezentă pînă în Filipine şi ChinoJaponia. Conceptul COMTERRA în percepţia dacoromânilor s-a format spiritual încă din vremea lui Zamolse – întîiul unificator spiritual al valorilor temporale ancestrale precreştine dacoromâneşti, întîiul Iisus al dacoromânilor, întîiul comandor de timp, iar statul naţional unitar centralizat, suveran şi independent, în forma sa antică s-a constituit de-a lungul Dunării şi munţiilor din dreapta şi din stînga ei, pînă la Marea Neagră şi în jurul acesteia, în perioada marelui rege Burebista – întîiul reîntregitor de ţară (din dinastia Yo a Ionilor). El reunește marea majoritate a statelor dacoromâneşti din ultimul secol al mileniului precreştin, al optulea mileniu dacoromânesc. Calendarul dacoromânilor este, în fond, cea mai importantă creaţie temporală a umanităţii. Din acest unghi de vedere, se consideră că Troia a fost întemeiată de către autohtonii dacoromâni ai lui Tros, iar influenţele grecești și romane au fost minore, atît din punct de vedere temporal, lingvistic şi cultural, militar, cît şi spiritual, fiind ele însele derivate ale dacoromânității. Evident, romanii au avut o formidabilă maşină de război, dar cavaleria tracă – arma ei de şoc – era tracodacă, cea mai bună din lume. Singurele efecte temporal-spaţiale de stăpînire materială majoră au fost cele economico-financiare, prin jefuirea sistematică a Daciei de bogăţiile ei şi, în special, a aurului, tezaurului dacic folosit de romani pentru a salva o vreme Imperiul Roman – teritoriul cucerit – , de la colapsul economic şi financiar din cauza căruia s-a şi prăbuşit ulterior. În fapt temporal, Roma a fost fondată de troieni; etruscii au roit din vechea Dacie, iar Alaric, autohton din Dobrogea dacoromână, l-a răzbunat pe Decebal şi răspuns la distrugerea Sarmisegetuzei de către romani prin jefuirea şi umilirea Romei la 410 d.Chr. Aşadar, romanii sunt nepoţii tîrzii ai vechilor daci. Limba pelasgo-dacoromână este limba primordială cu care au plecat de aici cei care au populat Europa pînă dincolo de granițele ei geografice; din limba (scrisă cu ideograme-hieroglife originale, ulterior cu alfabet propriu) ancestrală pelasgo-dacă, populară, s-au dezvoltat celelalte limbi vechi (sanscrita, avestica etc.) îndeosebi după potopul biblic (aprox. 7 500 î.Chr. declanşat prin năvălirea apelor mediteraneene în Marea Neagră, ca urmare a încălzirii Terrei şi a topirii gheţarilor). Cea mai cunoscută limbă a lumii, latina europeană cultă este derivată din limba pelasgo-dacă veche. Latina a dominat Evul Mediu şi domină şi azi ca limbă ştiinţifică a Terrei. Limba pe care o vorbesc oamenii de la ţară de azi este limba veche evoluată timp de zece milenii în forma limbii dacoromâne vii, vorbite în România şi Moldova de azi. Ştiinţific şi temporal vorbind, denumirea limbii române de azi este limba dacoromână, iar celelalte limbi ale gintei latine sunt derivate ale acesteia. După apariţia teoriei originii şi evoluţiei speciilor lansate de Charles Darwin, care a pus în evidenţă comunitatea sistemică de regn şi evoluţia în timp a comunităţilor şi influenţa intercomunitară de tip intergen animal şi om, intercondiţionările geografice şi biologice au fost dezvăluite raţional. Spaţiul pentru lanţul trofic apare evident oare şi în materia organizării colectivităţilor umane? Sclavagismul (dacii nu au cunoscut sclavia pînă nu au apărut romanii, cei care au supus în sclavie, prin foc şi sabie, aproape o lume întreagă sub militărosul lor imperiu), colonialismul, neocolonialismul contemporan etc., sînt forme de interferenţă ale proprietăţii fizice în spaţiul biologic-uman. Identitatea comterristă unică exprimă, în mod ştiinţific, etnogeneza, comterrizarea, denumirea proprie a actualei mondializări-globalizări, iar denumirea temporal-comterristă a României şi Moldovei trebuie să fie DACOROMÂNIA. Prin unitate şi continuitate spirituală, de limbă şi conştiinţă temporală, Europa este, de fapt, EURODACOROMÂNIA sau DACOROMÂNIA MARE. Lumea în ansamblul ei ca lume este formată din comunitatea de naţiuni de pe Terra, ca suport geografic al ei. Terra ar trebui definită ştiinţific COMTERRA, Terra comună pentru toate naţiuni, pentru toţi oamenii care vieţuiesc pe ea, pentru cei care au fost, pentru toţi cei care sunt, precum şi pentru toţi cei care vor veni.
    Finalitatea imediată a dacoromânisticii o constituie ridicarea conştiinţei de sine a fiecărui român la nivelul exigenţelor timpului contemporan pe continentul Europa. Scopul ei, pe termen lung, este unul asimptotic, de conservare a identităţii, independenţei, a continuităţii şi permanenţei dacoromânităţii prin acţiuni concrete, în lupta pentru eternizarea valorilor temporale proprii de pretutindeni.
    Idealul ei coincide cu scopul dacoromânităţii şi se suprapune peste finalităţi realizabile: reîntregirea ţării în graniţele valorilor sale fireşti. Studii recente arată că ramanistica (de la legedarul Ram) sau pelasgica (de la legendarul Pelasgus) reprezintă pre-europenistica. Ea aparține vechilor ramani, pelasgi și urmaşii lor şi care demonstrează că Dunărea a fost vatră de cultură veche și civilizație înaintea Nilului, Tigrului şi Eufratului, Indului şi Gangelui, a Iordanului şi a Tibrului. Probabil şi a Fluviului Galben, însă pentru că nu s-au întreprins cercetări sistematice de tempologie în aceasta problemă nu mă pot pronunţa. Adică pe firul unui fluviu ca vatră de civilizaţie străveche, ramanii (pelasgii) conform ramanisticii (pelasgicii) ar fi în fapt matca născătoare a strămoşilor eurodaci – toţi, de la ancestralul Ram se trag -, iar sumerieni, indienii, romanii, grecii, germanicii, slavii sunt fraţii celor de pe Dunăre şi din Carpaţi. Cea mai veche limbă, mai veche decît sanscrita – este pelasga (ramana) adică (daca veche sau predaca) exportată prin migraţia vorbitorilor ei spre băştinaşii de pe Ind (vezi Ramayana – care reprezintă epopeea roirii euroasiatice a ramanilor spre India), Gange, Tigru şi Eufrat (Sumer), Nil, Pad, Rin, Iordan, Tibru etc., – de aici şi scrierea cărţilor sfinte, inclusiv Biblia lui Moise al iudeilor (care a fost plămădită, la orizontul temporal, după Zamolse al dacoromânilor, folosind preceptele zamolsiene, ca descendent din triburile evreieşti, desprinse la rîndul lor din sumerieni, şi care au tot rădăcini pelasgice) şi din care a evoluat dacoromâna de astăzi.
    Dacistica începe cu Zamolse şi se dezvoltă liber pînă la Burebista şi Decebal (contemporanul lui Traian – exponent al romanisticii – parte a europenisticii antice de factură occidentală, spre deosebire de Decebal care era exponent al europenisticii răsăritene, al dacisticii central sud-estice).
    Romanistica este dacistică (adica ramanistica sau pelasgica) exportată, purtată de vechii pelasgo-ramani (de fapt, etruscii) plecaţi de pe teritoriul Pelasgiei dacice spre apus, pînă în Italia de azi. Peste ei s-au suprapus cei care au migrat, tot din Pelasgia dacică, spre sud, după ce au întemeiat Troia, prin legendarul Aeneas (vezi Eneida, apoi toată istoria şi cultura romană clasică pînă la Traian), apoi Roma, prin Romulus şi Remus. Dacistica exportată prin apus, devenită etruscica, peste care s-a suprapus cea purtată prin sud de la Troia, devenită eneistica legendară s-au reunit în continuitate devenind romanistică. Aceasta a intrat în conflict cu dacistica originală, dacistica-mamă, datorită intrării în faliment a Imperiului Roman care s-a salvat prin jefuirea zăcămintelor de aur și a tezaurului Daciei lui Decebal. Din impactul lor temporal ia naştere europenistica, o reîntoarcere a nepoţilor la izvoare, cu dacistica autohtonă a lui Decebal, dar numai pe o anumită parte, minoră, în Dacia, în raport cu întinderea demografica a valorilor dacilor dintre Mediterana-Adriatica, Baltica şi Caspica-Urali. Romanistica a beneficiat însă de o arie de răspîndire prin vectorul imperial roman pe întreg bazinul apusean, central, nordic şi sudic, estic mediteranean, cu extensii pînă în deşerturile nord-africane şi arabe, pînă în Caucaz (Armenia), Siria, Tigru şi Eufrat, Persia şi Asia centrală (Tibet) pe unde au călcat legiunile romane, dar şi în nord pînă în Britania, Danemarca şi pe Rin. De fapt, Dunărea şi Rinul, dinspre sud au fost văile lor naturale.
    În Dacia liberă, zamolsiană, dacistica a continuat să înflorească independentă şi să reziste în fața romanisticii, de dincolo de malurile nordice ale celor două mari fluvii, Rin și Dunăre pînă la Baltica şi Caucaz. Impactul dintre dacistica autohtonă neocupată şi romanistica (a dacilor migratori mediteranieni, autonomizaţi) a avut loc, mai întîi în teritoriile fraţilor dacoromânilor din sudul Dunării de azi, traco-daco-istro-dalmato-ilirii, aromânii, macedoromânii, vlahii, apoi pe teritoriu vremelnic ocupat de romani în Dacia vreme de 164 de ani. În toată această perioadă, dacii liberi ai naţiunii deja constituite au exercitat permanente presiuni războinice şi culturale, iar valorile dacilor liberi au armonizat o sinteză nouă asupra spiritului dacoromânilor, ca un altoi imperial pe vechiul trunchi nobil dac decimilenar.
    Nu este întîmplător amestecul lui Burebista în luptele pentru putere de la Roma şi nici avîntul eliberator al dacotracului Spartacus în vremea în care primului întregitor al dacoromânilor din Carpaţi repurta victorii unificatoare la nord de Dunăre. Perioada de confruntare pe tărîm politic, militar, al civilizaţiilor specifice, dar şi de ocupaţie (în fond, o reîntoarcere a romanilor la origini), a dat naştere dacoromanisticii pe teritoriul ocupat care, în continuitatea ei este, în fond, bizantinistica.
    Filonul dacisticii libere, care a devenit europenistica de azi a continuat în teritoriul neocupat, cu unele influenţe din partea romanisticii în primul val (sinteza dintre etruscică şi eneistică) şi apoi în al doilea val a dacoromanisticii (devenită bizantinistică prin autonomizare, pînă la căderea Imperiului de la Constantinopol, adică pînă în anul 1453) prin dacoromâniile populare ale dacoromânilor liberi, prin elita boierilor şi a familiilor domnitoare de viţă veche. Totuşi, la vîrf a existat o luptă continuă între ramura bizantină, fanarioţii dacoromanizaţi pe de o parte, şi dacoromânii liberi, boierii pămînteni din familiile dacoromâne domnitoare pînă în vremea domnilor pămînteni, pe de alta. Venirea unor principi europeni pe tronul României reprezintă influenţa eurodacoromană (adică a romanisticii din vest) asupra dacoromânilor din România proclamată oficial de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în urma aproape un secol şi jumătate. A fost aleasă denumirea de România, deși majoritatea fruntașilor politici de atunci doreau denumirea de Dacia (vezi și Societatea Carpații), dar marile puteri ale vremii (Rusia vroia o Dacie, Viena vrea o Dacie numai că fiecare sub conducerea lor, nu o Dacie liberă!) se temeau să nu se unească și teritoriile dacoromânești aflate deja sub stăpînirea lor, într-un stat dac liber și independent. Momentul României Reîntregite a fost idealul de veacuri al Daciei Unite.
    După proclamarea republicii şi retragerea ruşilor veniţi ca urmare a ideologiei „celei de-a treia Rome şi ultime”, dar transformate în „comunism” pentru a acoperi substanţa imperială rusă, renaşte filonul dacoromânesc naţional în DacoRomânia. Pentru unii ar exista şi un subtil iz imperial care, pe alţi dacoromâni i-a pus în gardă pentru a nu se înstrăina filonul autentic al europenităţii răsăritene pe care îl reprezintă. Neo-europenistica ar putea fi europenistica influenţată de dacoromânitatea europeană actuală în expansiune, sub influenţa americanisticii. S.U.A., unica superputere a lumii contemporane încă, pînă la ascensiunea Chinei, după implozia controlată a U.R.S.S., exercită influenţa sa tot aşa cum a fost influenţată Europa de Imperiul Roman, cînd domina lumea apuseană, după ce a jefuit tezaurul dacilor din europenitatea răsăriteană.
    Cît despre americanistică, în fapt, o sinteză a valorilor europenităţii exportate şi altoite pe trunchiul americanilor băştinaşi autentici (cîţi au mai supravieţuit genocidului practicat, din nefericire, şi de europeni care, prin imperiile create prin cucerirea tuturor continentelor Terrei), are, şi ea, influenţe serioase asupra europenisticii contemporane. Europenitatea încă mai „curge temporal” în matricea valorilor europenisticii de la începuturi, în ciuda atîtor influenţe, ocupări, autonomizări, după fiecare schimbare a raporturilor de forţe în zonă sau răsturnare de lider mondial ori continental, urmată implacabil de războaie locale şi mondiale. Aşadar, revenind la firul istoric, după retragerea forţată a romanilor din Dacia ocupată parţial şi doar militar, pe teritoriul ei liber, cît şi cel vremelnic ocupat va continua să evolueze dacoromânistica, de la identitatea veche a ţării Dacia, Valahia (de la pelasgian, belagin, blagh, vlagh – valah) la cea modernă de România (raman, rumon, rumân – român), spre cea de DacoRomânia (român din dac sau dac român, dacoromân). De fapt, războaiele romano-dacoromâne au început de cînd romanii au debarcat pe coasta dalmantă, în Balcani şi au culminat cu jefuirea aurului dacic şi distrugerea Sarmisegetuzei. Finalul militar este cunoscut dar Dacia a învins deoarece dacii au condus imperiul prin cei 44 de împăraţi dacoromani (Dacia restituta) dintre care Galer cel Bătrîn a proclamat Imperiul Dacic în locul celui roman, a înlocuit acvila romană cu lupul dacic în simbolistica stindardelor legiunilor (legiunile dacice își purtau lupul dacic drept stindard) şi a adus capitala în Balcani, mai aproape de Dacia, în Dacia, la Sirmium și Salonic apoi Constantinopol. De remarcat că arma de temut a romanilor o constituia cavaleria dacoromână, dacotracă, din care a provenit majoritatea conducătorilor politici romani. Constantin cel Mare, dacoromânul a adus Roma la Constantinopol, tot mai aproape de casă. Pe teritoriul de confluenţă romană şi dacică (defazat, în sudul şi nordul Dunării) evoluează însă europenistica în stil clasic. Pe teritoriul vestic, anterior ocupat de romani (Spania, Galia etc.) are loc procesul de europenizare prin imperiile carolingiene pînă la Sfîntul Imperiu Romano-German şi Sfînta Alianţa. Pe tot teritoriul dacic ocupat de romani are loc reunirea dintre dacoromânistica promovată de dacoromânii de la sud de Dunăre şi cei de la nord care, sub influenţa valorilor promovate de regele reîntregitor Regalian, nepotul lui Decebal, devine europenistica pe întreg teritoriul DacoRomâniei. Cînd dacoromânistica devine autonomă, după Regalian, şi se însuşeşte identitatea dacoromână, se naşte practic eurodacoromânistica de tip european sau dacoromânistica în forma clasică, redobîndind continuitatea de opt milenii.
    Practic, în perioada împăraţilor dacoromâni, a aducerii Capitalei Europei la Constantinopol mai aproape în Dacia şi, în special, după reîntregirea DacoRomâniei de către Regalian, a lui Galer cel Bătrîn, dacoromânizînd romanitatea vestică în esenţa ei, precum şi a lui Galer cel Tînăr, pînă la căderea Constantinopolului, are loc procesul de reunire-întregire a valorilor originale, vechi, ale dacisticii în cele derivate ale romanisticii în tiparele actuale ale eurodacoromânisticii. Locuitorii din ţările central est-europene şi sud-balcanice sunt continuatorii de drept şi de spirit ale dacoromânilor ancestrali.
    Dacoromânistica include, aşadar, trei componente: a) dacistica originală, b) dacoromanistica (sinteza dintre dacistica exportată ca etruscică şi ca troianistică homeriană– de la Troia fondată de pelasgo-ramanii de la gurile Dunării, devenita eneistică pentru Roma, apoi, devenită romanistică de la Roma lui Romulus şi Remus la cea a lui Traian) şi aceasta din urmă reunită, la rîndul ei cu dacistica originală din teritoriile pelasgo-dacice ocupate de romani la Dunăre, inclusiv pe teritoriul vremelnic ocupat (în Banat, Apuseni, Oltenia) şi c) românistică (adică dacistica din Dacia liberă care a rezistat chiar şi evului mediu în totalitatea lui, în ciuda marilor migraţii devastatoare din Asia, prin dacoromâniile populare, apoi prin statele valaho-moldo-transilvane şi după Unirea de la 1 Decembrie 1918, sub denumirea de România Mare, pînă azi în România şi Moldova, precum și comunitățile compacte de dacoromâni de dincolo de granițele politice ale acestor state dacoromânești).
    Bizantinistica este o parte integrantă a dacoromânisticii, în haină bizantină, o sinteză dintre romanistică şi dacistică pe teritoriul de la sud de Dunăre ocupat şi rămas sub influenţa Bizanţului pînă la căderea sa, din 1453. A existat o perioadă în care dacoeuropenitatea de pe teritoriile libere ale DacoRomâniei şi dacoeuropenitatea de pe teritoriile Bizanţului (bizantinistica), atît de la sud de Dunăre, cît şi romanitatea din întreg Imperiul Roman de apus, apoi prin imperiile evului mediu european, au cooperat frăţeşte în faţa expansiunii triburilor asiatice apărute din centrul Asiei, prin Asia Mică sau din Orientul Mijlociu şi Apropiat. Semnificativ este faptul că goții adică dacoromânii de la Dunărea de nord au roit năvălind în dacoromânitatea vestică, parcă pentru a răzbuna jaful imperial roman asupra dacoromânității matcă din Dacia clasică, antică.
    Exponentele ale unui alt trunchi de cultură, cel asiatic, trunchiul chinez avînd, la bază cultura chineză (şi iradiantele sale central, sud şi est-asiatice, către Siberia, Coreea, Japonia, Vietnam și Indochina, precum şi cele mongole, turcice, arabe, ocupînd teritorii din apropiere sau în interiorul Europei, chiar imperii), ele au determinat evoluţii semnificative din punct de vedere politic şi cultural.
    În opinia noastră, doar două trunchiuri sunt semnificative pentru cultura umanității cel eurodacoromânesc (care include și euroindianistica și cultura tibetană, cea africană, australiană, neozeelandeza și americană) și cel chinoasiatic care privește Asia centrală, popoarele Siberiei, Coreea, Japonia, Indochina etc.
    Cultura mongolo-altaică turcică și tătară, ulterior arabă par a fi din trunchi distinct intermediar cu rădăcini central-asiatice cu contribuții importante la cultura universală. Tot atît de adevărat este că unele dintre catastrofele umanitare, jafurile fără precedent (de ex. căderea Constantinopolului, arderea Bibliotecii din Alexandria) şi, de multe ori, schimbări dramatice din punct de vedere genetic-ereditar, religios, lingvistic şi de comportament au influențat atît trunchiul chinez asiatic prin stăpînirea lor asupra Imperiului chinez de sute de ani, cît și trunchiul dacoromânesc cu stăpînirea tot de sute de ani a estului balcanic european.
    În vremea lui Mihai-vodă Viteazul a fost posibilă pentru scurt timp reîntregirea DacoRomâniei. Aşadar, s-au produs mai multe reuniri între dacistica autohtonă şi romanistica exportată prin roire, pe de o parte, şi dacistica autohtonă şi romanistica modernă cu influenţe vest, est-europene, americane (ele însele derivate din europenismul medieval şi modern) şi altele, pe de altă parte, care, pe teritoriile ocupate de romani au devenit dacoromanistică, deoarece izvoarelor lor comune vin de peste 10 milenii. Pe scurt, dacistica şi-a urmat calea liberă, decimilenară, la nord de Dunăre, iar în teritoriile ocupate de romani ea a devenit dacoromanistică; redacizarea dacoromânilor readuce europenitatea unică a dacoromânilor de azi. Firul dacisticii originale se împleteşte, în timp, cu diverse variante ale sale, iniţial exportate, apoi întoarse ca bumerangul, după care firul reîmpletit devine mai bogat, cu ramuri crescute pe întreg continentul şi chiar pe alte continente. De aceea, denumirea dacoromân este cu atît mai îndreptăţită cu cît totul provine din rădăcina dacă. Ea se adaugă percepţiei de azi de românitate, mai uşor de recunoscut, mai uşor de înţeles de către cei care, astfel, îşi văd originea decimilenară într-un singur cuvînt, pur şi simplu. Dacoromân – un cuvînt care face un arc peste timp: identitate, limbă, vechime, teritoriu, cultură, spiritualitate, credinţă zamolsiană. În istoria Europei am intrat cu războaiele romano-dacice, de acea etnonimul dac este dominant peste cele precedente și următoare. Dacă prin greci s-a intrat pașnic în istoria Europei și a lumii cu etnonimul get, cu romanii a fost o intrare sîngeroasă, consemnată în cronicile vremii peste timp documentată prin Columna lui Traian și Decebal care reprezintă primul film săpat în piatră dovadă prezentă și azi a unor lupte legendare, fratricide, ale strămoșilor noștri.
    Acesta este temeiul imagologic pentru etnonimul dacoromân.
    În Calendarul dacoromânilor în care ne aflăm în cel de-al treisprezecelea mileniu dacoromânesc, cu aceiaşi identitate în continuitate neîntreruptă este tot fenomenul temporal de dacoromânitate.
    Tot convenţional, cuprins în fenomenul dacoromânitate pot fi denumiţi predaci acei atlanto-pelasgo-ramani de la începuturi pînă la 10 000 î.Chr., daci pe cei de la 10 000 pînă mijlocul mileniului I după Christos) şi dacoromâni de atunci, pînă astăzi şi în viitor. Europenitatea prin dacoromânitate, pentru că în esență se suprapun, a devenit un focar de cultură de prim rang şi universal influenţînd istoria lumii de peste 10 000 de ani. Europenistica de azi, puternic universalizată, merită o recunoaştere pe măsura valorilor create şi promovate în istoria lumii, conform valorilor culturii şi civilizaţiei sale, pentru că exprimă esența dacoromânității. Ea include europenistica Vechii Europe (dacoromânistica răsăriteană ancestrală), dar și romanistica, germanistica, hispanistica, cultura Italiei, Franței, Angliei, Scoției, țărilor scandinavice etc.
    Eurodacoromânistica este, de fapt, o nouă reunire a spiritului european de la Atlantic la Tibet inclusiv India, despărţit în: occidental, de mijloc şi de răsărit. Aici, în Europa, are loc un nou impact al dacoromânisticii cu europenistica Uniunii Europene care va continua din spaţiul României europene spre cel al Moldovei şi al dacoromânităţii comunităților noastre de pretutindeni.
    Euroatlantistica face joncţiune între europenistică şi americanistica nord-americană (a nu se confunda Atlantida din Carpaţi cu America de Nord şi Oceanul Atlantic). În prima parte este originea, în a doua, denumirea luată de la originea ocultată. O impunere forţată ar rupe continuitatea elementului dacoromânesc autentic şi autohton şi ar complica însăşi existenţa dacoromanismului din vest. Statele, ca instrumente politice al europenităţii, pot fi absorbite parţial în U.E. ca Europă a naţiunilor (personal, am rezerve faţă de un suprastat, deşi perspectivele par deschise pentru toate variantele posibile), teritoriul locuit de europenitate se poate micşora sau mări, pot dispare generaţii, populaţii prin genocid, prin războaie etc., europenitatea şi valorile ei însă, niciodată.
    Dispariţia statalităţii la naţiunile din Europa ar pune în pericol politic naţiunile europene. Europenii nu vor rezista fără stat naţional. Nu acest lucru ar dori Europa, poate alte naţiuni, neeuropene. Aşa-zisa renunţare liber consimţită la statul naţional nu ar fi decît o trădare făţişă a intereselor vitale ale europenităţii de către un grup de indivizi ajuns la putere prin minciună, violenţă, fraudă, corupere morală cu sprijin extraeuropean. Renunţarea la atributul esenţial al suveranităţii înseamnă încetarea existenţei acelui stat creat ca un veritabil scut de apărare al propriei naţiuni europene şi anti, ne-european, moartea spiritual-politică a acelei naţiuni care ar duce la slăbirea treptată a europenităţii, destrămarea, dezarmarea, dezmembrarea, dispariţia statului-națiune, dizolvarea fiinţei naţionale autentice într-un amalgam iluzoriu şi inert. Ar fi începutul sfîrşitului europenităţii, al fiecărei naţiuni europene.
    Dreptul la dacoromânitate – component de spirit al dacoromânisticii face parte din jus cogens gentium ca valoare imperativă eternă, unică, inderogabilă, imprescriptibilă, supremă.
    Dacoromânistica poate fi percepută în mai multe ipostaze:
    -ca religie străveche pentru că dacoromânii au crezut întodeauna în Zamolse, în nemurire, că sunt nemuritori – ori aceasta este esenţa religiilor lumii, a oricărei credințe. Zamolse este anterior lui Moise. Zamolse este Dumnezeul-fiu spiritual al DacoRomâniei, întîiul Iisus al dacoromânilor, un prim-zeu al cunoașterii umanității. Christos însuşi a învăţat de la paleocreştinismul zamolsian. Textele sfinte au fost dezvoltate, traduse, transferate, captate, interpretate, transformate şi apoi exportate către alţii, cu alte sensuri şi pentru a sluji interese ale altor lideri care, prin viclenie şi-au însuşit acest tezaur ca fiind creaţia lor, în folosul lor. O naţiune fără Dumnezeu – ca patrie spirituală nu poate supravieţui ofensivei în planul spiritual şi material de azi al globalizării valorilor unei singure naţiuni (sau grup de națiuni dominante). Componenta creştină de sorginte zamolsiană este parte integrantă a identităţii europene, cu toate variantele sale, un spațiu spiritual creștin-zamolsian.
    -ca istorie, filosofie, psihologie, psihologie socială şi sociologie Ea va trebui să dăruiască europenităţii o Enciclopedie DacoRomână, un manual al bunului dacoromân, ca o cunoaștere în cheie zamolsiană a lumii în limba lui Zamolse.
    -ca o Biserică Națională DacoRomână, întemeiată pe originea primordială a simbolurilor creştine. Scopul ei: reîntoarcerea la paleocreştinismul zamolsian monoteist şi re-europenizarea creştinismului de la obîrşia lui, la credinţa veche în nemurirea spirituală a omului ca om. O biserică universală este în esența ei antinaținonală pentru celelalte națiuni și pro-națională pentru națiunea mamă.
    -ca ideologie a valorilor, reflectată în spiritualitatea liberă mitologică, într-o tablă a valorilor specifice europene, corespunzătoare nevoilor moral-culturale ale oamenilor din România. Carta europeană a drepturilor omului reflectă adevărata tablă a valorilor europene şi dacoromâneşti, ca factor unificator, ca numitor comun al naţiunilor şi indivizilor de pe continent. Toţi deţin în comun un set de valori pe care fiecare îl respectă şi îl apără în comun.
    -ca istorie a fenomenului dacoromânesc – o istorie a predacilor, dacilor și dacoromânilor de la orizontul celor 10 000 de ani.
    -ca o preistorie a dacoromânilor – un catalog al acţiunilor imemoriale ale pre-europenilor de acum 80 000 ani pînă la orizontul a 10 000 de ani, în contextul preistoriei universale, care ar pune în evidenţă priorităţile înaintemergătorilor;
    -ca limbă – dacoromână; două limbi au influenţat în mod special Europa, latina şi greaca, ambele cu rădăcini euroindiene din Vechea Europă, adică din spaţiul carpato-dunărean, iar acum engleza, deşi dacoromâna a fost şi a rămas una dintre cele mai vechi limbi ale Europei, mama sanscritei, euroindienilor; cu un alfabet străvechi care a stat la baza celor cunoscute în Europa şi Orientul Apropiat şi Mijlociu antic; de aici pelasga (ramanica), sanscrita, egipteana, latina ca descendente – extensii ale limbii dacoromâne, limba matcă europeană. Latina rămîne limba ştiinţifică a europenităţii şi chiar a lumii. Engleza şi chineza par a intra în globalizarea preconizată. Numai chineza rămîne cea mai vorbită limbă maternă de pe glob, iar spaniola crește în ritm accelerat.
    – ca armă ideologică ea trebuie să ajute pe dacoromâni să recucerească locul pe care-l merită în concertul mondial de valori şi de idei ale lumii care să-i facă nu numai să creadă, ci chiar să asigure fiecărui european capacitatea de a realiza că este propriu stăpîn al timpului său, fără complexe sau limitări impuse de alţii.
    Respingînd exclusivismul religios, fără a fi agresivi, doar militanţi pentru redeşteptare, dacoromânii au nevoie de o redacoromânizare naturală. Astfel, aici coexistă, alături de europenistica zamolsiană şi celelalte credinţe.
    În psihologie, dacoromânistica exprimă legile şi faptele psihice ce se manifestă prin procese trăsături, stări, caracteristici şi structuri psihice, cu dezvoltarea acestora în vederea înțelegerii și folosirii în practica formativă de ameliorare a naturii ființei umane; are în atenție comportamentele umane, structura motivațiilor care le animă, fiind multivalentă. Ea studiază caracteristicile psihice, le diferențiază la personalități sub aspectul organizării și investigațiilor psihice care le caracterizează. Ca psihologie aplicată ea ajută la utiliza

    • Ne temem, domnule Stroe, ca dacismul asa cum e el azi exacerbat va duce la 2 feluri de români, unii puri (blonzi/roscati, inalti si cu ochi deschisi) si altii impuri (maslinii, ochi negri, micuti), asta doar daca ne uitam pe cum ne vedeau altii prin scrieri si sculpturi! Nu credem ca acus, cand suntem atat de risipiti, fie in state diferite, fie plecati la munca, asta tb sa fie preocuparea noastra! Intai sa vedem ce ne uneste si apoi sa vedem ce ne deosebeste, caci ne ajung 6-700 de ani de neunire, in timp ca populatii insignifiante s’au facut popoare si s’au tot latit! Chiar, indreptati’va spre aceasta meteahna românească mai bine, a „superioritatii” transilvanene vis-a-vis de olteni sau moldoveni, sau a muntenilot/dobrogenilor fata de aceiasi olteni si moldoveni…Nu vi se pare ceva in neregula cu astfel de „superioritati” de nimic dovedite, mai ales ca Eminescu, Maiorescu, Sadoveanu, Enescu, Saligny etc provin exact din zonele predilect jignite? PS: mai stim si de o tara, nu departe de noi, unde tot asa unii se considerau „superiorii” celorlalti, tara care…nu mai e, stiti care, domnule doctor, si care sunt rezonurile..?

LĂSAȚI UN MESAJ