Deportările staliniste – crime împotriva umanităţii

0
73

Jurnal de Chisinau, nr. 294 din 2 iulie 2004
Interviu cu Anatol Petrenco, preşedintele Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova

– Dle Anatol Petrenco, reprezentanţii căror pături sociale din Basarabia au fost deportaţi în vara anului 1949?

– Regimul totalitar sovietic a folosit deportările în calitate de metodă sălbatică de promovare a politicii în sfera socială şi în sfera politicii externe. Erau deportaţi oamenii care nu conveneau regimului din motive ideologice. Familii întregi – copii, bătrâni, oameni bolnavi – au fost urcaţi în vagoane şi duşi în regiuni puţin prielnice sau chiar neprielnice pentru viaţă. În schimb, cei rămaşi se transformau în oameni docili şi aserviţi puterii.
RSSM a cunoscut patru valuri masive de deportări, deşi documentele de arhivă arată că familii întregi erau „strămutate” practic în fiecare lună. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, adică acum 55 de ani, comuniştii au pornit al treilea val de deportări. În februarie 1949, avusese loc congresul al II-lea al partidului comunist din Moldova, care a luat decizia de a colectiviza agricultura. Puţin mai târziu, reprezentantul PC în Moldova a emis hotărârea specială nr. 509 „Cu privire la deportarea din RSSM a familiilor de chiaburi, foşti moşieri şi de mari comercianţi”. În listă au fost incluse 11.212 familii.

– Cum au fost alcătuite listele de familii condamnate la surghiun în Siberia?

– Termenul de „chiabur” – ţăran înstărit, care avea loturi de pământ mai întinse – a fost introdus în URSS încă din anii 1930. În RSSM, însă, nimeni nu se includea sub această noţiune, fiindcă ţăranii din Basarabia aveau puţin pământ. De aceea, în Basarabia, chiaburi au fost declaraţi toţi cei care au colaborat cu administraţia românească şi aşa-numiţii trădători ai patriei sovietice etc.

Listele erau alcătuite de aşa-zisa „troică” – secretarul organizaţiei de partid din localitate, preşedintele consiliului sătesc sau orăşenesc şi reprezentatul NKVD-ului. Documentele de arhivă demonstrează că aceste liste au fost făcute abuziv, pe principii subiective. Dacă cineva era în conflict cu unul din „troică”, era deportat imediat.

– Cine a îndeplinit decizia autorităţilor comuniste?

– Deportările au fost realizate de Ministerul Securităţii de Stat al RSSM, pe atunci în frunte cu Mordoveţ. Istoricul Anton Moraru descrie foarte exact modul în care operau securiştii: „Arestările s-au făcut noaptea cu forţele soldaţilor veniţi în sate cu maşinile. Unii cetăţeni care au încercat să scape cu fuga au fost împuşcaţi. Gospodarii arestaţi împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcaţi cu forţa în vagoane pentru vite şi duşi în Siberia de gheaţă. Toate bunurile – casele, utilajul ţăranilor deportaţi – au fost transmise în colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofiţerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulţi dintre gospodarii deportaţi nu au mai revenit în patrie, au fost împuşcaţi pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor în numele construcţiei viitorului luminos al întregii omeniri”.

– Care au fost „efectele” deportărilor comuniste din iulie 1949?

– Dacă la 1 februarie 1949 erau colectivizate numai 22% din gospodăriile ţărăneşti, în luna decembrie 1949 – 82,3%. De frica deportărilor, ţăranii au fost nevoiţi să intre în colhozuri, în numai cinci-şase luni fiind formate 1.743 colhozuri, care întruneau 306.400 gospodării ţărăneşti. Planul de colectivizare a fost depăşit de două ori.
În primul rând, toţi istoricii din RM, cu mici excepţii, condamnă această politică antiumană, îndreptată împotriva oamenilor, care nu justifică în nici un fel reformele şi transformările din agricultură. De fapt, au fost deportaţi cei mai buni gospodari, în sate rămânând oamenii săraci, mai puţin harnici, dar devotaţi până în măduva oaselor regimului comunist. În al doilea rând, colectivizarea agriculturii a demonstrat că a avut numai efecte negative. Experienţa altor ţări socialiste arată că munca individuală şi ţăranii necolectivizaţi au dat dovadă întotdeauna de o mai mare productivitate a muncii. Munca colectivă în colhozuri avea multe elemente negative, precum nepăsarea faţă de roadă, înstrăinarea producătorului faţă de obiectul muncii etc. În al treilea rând, valul deportării din 1949 a fost, fără îndoială, o crimă comisă de regimul leninisto-stalinist faţă de umanitate. Dacă „troica” te declara chiabur, atunci nu mai aveai căi de scăpare. Erai categorisit duşman al poporului şi trimis la munci grele în Siberia sau Kazahstanul de nord.

– Când au primit basarabenii deportaţi acordul de a se întoarce acasă?

– Prin 1956, deportaţii au început a fi reabilitaţi, primind astfel permisiunea de a se întoarce în RSSM, dar nu neapărat la baştină. De ce? În cazul în care casa lor s-a păstrat intactă şi acolo locuia un funcţionar de partid, atunci foştii stăpâni puteau face precedente de scandal. Autorităţile le spuneau răspicat că, dacă doresc să se întoarcă, atunci trebuie să înceapă viaţa de la capăt.

– Dle Petrenco, treceţi în revistă şi celelalte trei valuri de deportări?

– Primul val de deportări a avut loc în 1940-1941, adică până la începerea războiului dintre Germania şi URSS. Din Basarabia au fost deportaţi, tot după criterii ideologice, intelectualii şi oamenii înstăriţi. Dacă aveai deja o dugheană, o moară, un imobil, atunci erai considerat un om foarte bogat de către autorităţile de ocupaţie comuniste. Conform unor date oficiale ruse, în 1940-1941, numai în GULAG-urile sovietice au fost aduşi, din Moldova, 11.679 de oameni. Conform altor cifre, au fost deportaţi zeci de mii de moldoveni. Cei deportaţi în 1940-1941 se mai aflau în închisori şi lagăre de muncă chiar şi după moartea lui Stalin. La 11 ianuarie 1958, în GULAG mai erau închişi încă 7.074 de basarabeni.
Al doilea val de deportări, comuniştii l-au regizat în 1944, imediat după „eliberarea” Basarabiei de către ocupanţi. A urmat anul 1949, apoi al patrulea val, în 1951.

Interviu realizat de Dumitru Lazur

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ