Despre năravurile moldovenilor

0
3

Recent, într-un cotidian basarabean, un tânăr poet din Chişinău, îşi împărtăşea impresiile despre cum se simte el în România. Comparaţia pe care a făcut-o acesta a avut la bază un mare adevăr, şi anume că noi, veneticii, emigranţii, suntem priviţi în ţara-gazdă ca nişte ursuleţi panda. Într-adevăr, oricât de români am vrea să părem, suntem totuşi priviţi în România ca ceva exotic, pitoresc, chiar nenatural: nişte struţo-cămile ruso-moldoveneşti. Bănuiesc că încă nimeni dintre noi nu a simţit că a fost “acceptat” pe deplin, că a fost recunoscut drept “al nostru” necondiţionat. Ţi se mai pun întrebări iscoditoare şi provocatoare, te mai încearcă lumea pe ici pe colo… Iar în relaţiile sociale simţi o distanţă, o prudenţă care trădează neîncrederea izvorâtă din necunoaştere. Fiţi de acord că dacă oamenii de aici ne-ar cunoaşte mai bine, nu s-ar feri de noi, ar fi mai deschişi şi mai puţin protocolari. Dar sufletul moldovanului este încă un mister pentru români, lumea de aici nu prea ne ştie feleşagul, apucăturile şi năravurile. Aşadar, credem că e nevoie să ne referim puţin şi la ele.

Aflându-ne în faţa unei sarcini atât de complexe noi, ca şi Cantemir, suntem încercaţi de sentimente ambigui: “pe de o parte dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă să lăudăm neamul din care ne-am născut […], iar pe de altă parte dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi de osândit”. Evident, ca orice alt neam moldovenii sunt departe de perfecţiune. În general, le-am putea imputa neunirea, lenea intelectuală şi autodispreţul atunci când ajung să se măsoare cu un altcineva, mai ales dacă acest altcineva este un străin.

Fiind rugat odată să spună care sunt metehnele poporului din care face parte, scriitorul român basarabean, Grigore Vieru, a spus că românii sunt un popor vrednic şi înzestrat cu multe calităţi alese, dar au patru “P” care deseori anulează toate calităţile lor. Aceste “P” sunt: Pizma, Prostia, Pâra şi Ploconirea. E clar că Vieru, referindu-se la întreg poporul român, a avut drept sursă de inspiraţie în primul rând realitatea basarabeană.

Pizma este cea care ne face să nu slăbim din priviri capra vecinului. Prostia este cea care ne-o ia aproape întotdeauna pe dinainte şi împiedică să se manifeste proverbiala “minte de pe urmă”. Pâra ne-a învăţat să nu ţinem unul la celălalt şi să negăm interesul comun în favoarea celui personal şi într-o competiţie să recurgem mai degrabă la defăimarea şi calomnierea adversarului decât să ne bazăm pe propriile calităţi. Iar ploconirea este cea care ne ţine moi ca pâinea caldă, gata să ne oferim cu cea mai mare plăcere în slujba unui şef sau a unui străin, de multe ori fără să pretindem la ceva în schimb. Un titlu de ziar din Republica Moldova scria cu privire la cea din urmă „problemă” că: „Americanii lucrează, dacă sunt plătiţi bine. Moldovenii lucrează, dacă sunt plătiţi, bine…”

O faimă aparte de care se bucură „ursuleţii panda” în România este cea de băutori, atât bărbaţii, cât şi femeile. Ce putem spune? Cu băutura nu stăm deloc prost. De fapt este şi firesc, într-o ţară care face parte din grupul primilor zece exportatori de vin, să avem imunitate alcoolică. Cantemir aduce exemplul unui rămăşag între un muntean şi un moldovean pe podul de la Focşani, iar în zilele noastre ceva asemănător, cică, s-a întâmplat în Grecia unde doi gastarbeiteri, unul moldovean şi altul albanez, s-au luat la întrecere, ce-i drept cu berea. Când s-a ajuns la a 15-a halbă, albanezul a cedat. E adevărat că la ţară vinul nu lipseşte practic de la nici o masă. Totuşi am fost şi suntem încă prea departe de la a primi titlul de popor de beţivi, aşa cum o au alte popoare care, ajungând pe meleagurile noastre, şi-au dat frâu liber în mai multe privinţe, inclusiv şi cea a băuturii. Astfel, un procent considerabil de specialişti repartizaţi în RSSM şi-a sfârşit carierele pe sub garduri, nefiind în stare să ţină piept valului de vin ieftin şi bun.

Probabil că în România se vor găsi destui care vor spune că suntem violenţi, cu toate că noţiunea de “ursuleţ panda” nu se prea potriveşte cu epitetul “violent”. Adevărul cu privire la acest subiect se află undeva la mijloc. Se pare că suntem pur şi simplu din altă lume, încă nu ne-am descotorosit de trecutul rusesc, sovietico-proletar, unde puterea însemna în primul rând forţă fizică, pe când în Europa puterea înseamnă mai degrabă şiretenie. Pentru noi rezolvarea unui conflict presupune o confruntare, pentru restul europenilor – diplomaţie, jocul în culise, negocieri, muncă de convingere etc. Probabil că violenţa aceasta se mai poate explica şi prin faptul că ne comportăm în România ca un elev transferat într-o şcoală din cartierul vecin, unde trebuie să te impui prin orice mijloace posibile ca să-ţi faci loc într-un anturaj nou şi unde nu te poţi obişnui cu multe lucruri, unde totul ţi se pare incomod şi chiar provocator. Nu toţi reuşesc să se stăpânească. Dar fiţi liniştiţi, în fosta URSS niciodată n-am avut faima de bătăuşi. Au fost în acea familie de popoare neamuri mult mai fioroase. Un alt aspect care contribuie la imaginea noastră de oameni violenţi este familiaritatea cu care comunicăm în public. Această familiaritate este determinată de faptul că ţara din care venim este într-atât de mică, încât se întâmplă să afli că un străin pe care îl abordezi e nepotul cumnatului vărului nănaşelului de la Bubuieci. Şi atunci, ce rost mai au toate reverenţele verbale şi elucubraţiile de protocol? Probabil că din aceeaşi cauză limba literară, adică varianta oficială a limbii, îşi câştigă teren atât de greu în Basarabia. Dar în privinţa aceasta nu suntem unicii în lume şi nici în Europa. O situaţie similară se poate observa şi în cazul Germaniei şi Austriei unde germana austriacă ca şi româna basarabeană este o imagine a limbii literare într-o oglindă stricată.

Un alt subiect important şi totodată sensibil este cel legat de carte. Aici credem că problema nu este numai la moldoveni, ci la întreg neamul românesc, dar deoarece în textele noastre ne referim cu precădere la ramura de la răsărit de Prut al acestui neam, putem spune cu siguranţă că şi astăzi învăţătura adevărată, temeinică şi serioasă ne este străină. La universităţi se merge din mai multe motive printre care principalul este nevoia unei diplome de studii superioare. Aceasta din urmă oferă posibilitatea unei angajări mai avantajoase, dar nu cu mult… Viaţa pe timpul URSS era suportabilă şi chiar îndestulătoare fără studii, doar “cu pătlăgica”. Iar după 1989 criza economică şi desfiinţarea industriei a desfiinţat şi nevoia specialiştilor şi a cercetării. Practic orice absolvent de universitate este lipsit de perspective serioase în ţară. Iar mediul universitar, mai puţin pretenţios şi exigent cu studenţii, contribuie la scăderea competitivităţii absolvenţilor săi, astfel încât avem numeroase cazuri în care tinerii, după terminarea unei facultăţi, au luat drumul Italiei sau a unei alte ţări, unde se mai caută braţe de muncă ieftine. Toate acestea formează un cerc vicios în care în pierdere rămâne valoarea învăţăturii.

Cu toate că în cartea lui Cantemir se pomeneşte de câteva ori lenevia moldovenilor, trebuie să spunem că în zilele noastre nu ne dăm de ruşine cu hărnicia, doar că hărnicia asta se referă mai mult la munca fizică şi rar cine dă dovadă de o serioasă perseverenţă intelectuală, rezolvând o problemă sau alta. În schimb, prăşitul unui rând kilometric de porumb ni se pare o muncă cu mai mult folos şi care este îmbrăţişată cu mai multă tragere de inimă.

Am putea şi în continuare să despicăm firul în patru, dacă n-am şti că, de fapt, descrierile lui Cantemir rămân actuale şi pentru astăzi, şi nu cred că avem şanse să ne egalăm în măiestrie cu domnitorul cărturar. Un lucru am vrea să adăugăm însă. De atunci şi până azi în limba română a luat naştere un termen. Unul care descrie destul de reuşit şi exact starea sufletească continuă, firea sau năravul moldoveanului. Acest termen este “mioritic”. Acesta este moldoveanul în general şi mai ales moldoveanul basarabean, cu toate aparenţele de violent, necioplit sau superficial. Cineva poate să afirme că tot românul e mioritic şi va greşi. Munteanul e răstit şi politicianist. Ardeleanul e pragmatic şi întreprinzător. Iar moldovenii? Molcomi şi contemplativi, romantici, săritori şi naivi, melancolici, resemnaţi şi fatalişti, inofensivi şi muncitori, ospitalieri şi glumeţi, creduli şi optimişti, tradiţionalişti, conservatori şi rezervaţi, toate acestea suntem noi, mioriticii moldoveni…

http://www.basarabeni.ro/stiri.php?action=read&pagina=365

NICIUN COMENTARIU

  1. referitor la lucrarea lui cantemir, inainte de a fi de acord sau macar de a cita anumite pasaje sau exemplifica niste idei de-ale carturarului, trebuie sa cercetam atent cum a scris el lucrarea respectiva, in cat timp a scriso, si care a fost motivul pentru a scriso.
    cautans astfel datele respective, ne dam seama cat de empirica este cunoasterea sa… adica la un nivel minim.

LĂSAȚI UN MESAJ