RSS Feed

Dezvrăjirea, în 500 de file: KGB-ul civilizator şi “românofilii” barbari

0

aprilie 21, 2010 by Românism

Acte neştiute, conţinând detaliile represiunii sovietice şi ale unei sălbăticii care s-a prezentat pe sine însăşi ca “noua civilizaţie”, plus condiţiile indispensabile ale “revoluţiei de la Chişinău” îi permit astăzi istoricului basarabean Igor Caşu să vorbească, într-un interviu-repertoriu pentru EVZ, despre efectele cancerului totalitar.

CUM A ŞTERS UNIUNEA SOVIETICĂ LINIA DINTRE TORŢIONARI ŞI INOCENŢI

Vorbeaţi de “civilizatorii de la Răsărit”. Credeţi că ar putea exista o reacţie negativă a Rusiei, în faţa concluziilor Comisiei Cojocaru?
Rusia este vădit deranjată de tot ce se întâmplă în spaţiul post-sovietic în sensul emancipării statelor din regiune de tutela sa. Activitatea Comisiei de studiere a comunismului de la Chişinău nu este îndreptată împotriva Rusiei sau a ruşilor ca popor, ea se înscrie în suita unor eforturi făcute de o serie de organizaţii non-guvernamentale din Rusia – Memorial, Fundaţia Boris Elţîn, editura de stat ROSSPEN, Institutul de Istorie a Patriei din cadrul Academiei de Ştiinţe a Rusiei – de a scoate în vileag crimele şi încălcările flagrante ale drepturilor omului de către regimul comunist sovietic. Dacă unii percep activitatea comisiei noastre ca având un caracter anti-rus, acest lucru se întâmplă din cauza complexului menţionat mai sus.

Un alt argument al comisiei noastre este că noi nu împărtăşim ideea potrivit căreia au avut de suferit doar moldovenii români, iar cetăţenii de alte naţionalităţi, în special ruşii, ar fi „ocupanţi” şi „torţionari”. Noi nu vrem să etnicizăm suferinţa sau să externalizăm vina asupra unei sau altei comunităţi şi să-i facem pe alţii inocenţi sau eroi. Este adevărat că ruşii şi rusofonii au avut un statut privilegiat în cea mai mare parte a existenţei URSS, a RSSM în cazul nostru, dar este la fel de adevărat că alături de moldovenii români pe lista deportaţilor, morţilor de foamete, a celor care au luptat cu arma în mână în primii ani postbelici, a indezirabililor din perioada hruşciovistă şi a stagnării s-au regăsit şi ruşi, ucraineni, evrei, bulgari, găgăuzi.

Dacă tot vorbim de Moscova, haideţi să atacăm şi subiectul KGB, de ale cărui „servicii” n-a fost lipsit nici Chişinăul în perioada regimului sovietic. Ce se întâmplă cu informaţiile aflate în arhivele SIS-ului (n.r. Serviciul de Informaţii şi Securitate)? Din câte ştiu, ele sunt imposibil de consultat, legea interzicând accesul. Se poate documenta eficient totalitarismul în absenţa informaţiilor privind anatomia „braţului înarmat” – Securitatea?
Legea în vigoare privind accesul la arhive este datată cu anul 1992 şi permite consultarea documentelor din epoca sovietică, inclusiv a celor din arhiva fostului KGB, cu anumite restricţii evident, mai ales în ceea ce priveşte dosarele personale. Dovadă că, până la mijlocul anilor 1990, istorici precum Elena Postică, Veronica Boldişor sau Ion Ţurcanu au avut acces la arhiva Ministerului Securităţii Naţionale (actualmente SIS).

Majoritatea acestor istorici s-au preocupat de rezistenţa antisovietică din Basarabia în perioada stalinistă, dar se pare că autorităţile de atunci, reprezentate de un partid făţiş nostalgic după vremurile sovietice – Partidul Democrat Agrar şi preşedintele Mircea Snegur – au înţeles că cercetările vor ajunge şi la persoanele lor şi vor apărea într-o lumină nu prea „patriotică”.

Trebuie să precizez că arderea masivă a documentelor de la KGB a început din 1974. Ceea ce ne-a trezit nedumerirea este că acest proces a continuat şi după declararea independenţei, adică în 1992-1993 şi 1995. Ni s-au pus la dispoziţie registrul documentelor distruse, cu ştampila de rigoare din perioada respectivă.

Printre dosarele distruse sunt practic toate rapoartele privind starea de spirit a populaţiei, dosarele de urmărire şi profilaxie sau aşa numitele dosare operative, dar şi un dosar de vreo 500 pagini intitulat sugestiv „Românofilii”.

Comisia va sesiza organele de resort privind nevoia de a clarifica cine se face responsabil de distrugerea acestor dosare ale fostului KGB de la Chişinău. Snegur sau altcineva.

Moştenitorii KGB-ului: mic trafic de secrete

Acum, după emiterea decretului preşedintelui interimar Ghimpu, conducerea SIS (Serviciului de Informaţii şi Securitate) a arătat o anumită disponibilitate în ceea ce priveşte accesul la arhiva fostului KGB. Preşedintele Comisiei Gheorghe Cojocaru, secretarul ştiinţific Mihai Taşcă şi eu ne-am întâlnit şi am discutat mai pe îndelete cum s-ar traduce în practică voinţa exprimată de conducerea SIS de a ne ajuta.

Au existat anumite blocaje la început, cu referire la consultarea inventarelor, dar ulterior am obţinut acces la anumite fonduri la care n-a avut acces nimeni până la noi şi care priveşte primii ani postbelici, dar şi anii de după Stalin, până în 1989. Ni s-a promis că în timpul cel mai scurt situaţia cu inventarele va fi lămurită.

În ceea ce priveşte dosarele personale ale represiunii politice, într-adevăr aici există obstacole de ordin legislativ, aşa cum a existat şi în cazul Comisiei Tismăneanu din România. Este nevoie de o decizie a parlamentului în acest sens, întrucât SIS se supune direct parlamentului, nu guvernului.

Mai uşor a fost să obţinem accesul la arhiva Ministerului de Interne, dar nici acolo n-au lipsit anumite blocaje de ordin tehnic şi birocratic. Până la urmă, printr-o decizie a unei comisii speciale de la guvern, ni s-au pus la dispoziţie practic toate fondurile sovietice deţinute de MAI.

După un refuz iniţial privind solicitarea noastră de a consulta inventarele, au fost desecretizate şi acestea. SIS-ul s-a inspirat probabil de la MAI când ne-a promis inventarele arhivei lor, mai ales că pentru aceasta nu este nevoie de o hotărâre a parlamentului, ci de voinţa conducerii instituţiei de a respecta legea în vigoare, însoţită şi de o decizie a Curţii Supreme de Justiţie de acum câţiva ani potrivit căreia inventarele arhivei SIS nu pot fi secrete.

Şi totuşi, peste 40 de comunişti se află în Parlament, fără să luam în calcul şi procentul foştilor activişti repliaţi acum la sânul partidelor de dreapta. Există speranţe concrete, cu finalitate legislativă, pentru desecretizarea totală a arhivelor comuniste?
Noi optăm pentru permanentizarea accesului la arhivele din perioada sovietică şi vom depune toate eforturile pentru a atinge acest obiectiv. Dacă arhivele sunt deschise doar pentru o perioada restrânsă de timp, nu putem publica decât câteva volume de documente. Noi însă dorim să iniţiem publicarea unei serii întregi de documente, în genul colecţiei DRH din România cu referire la Evul Mediu românesc. Alt obiectiv al nostru este să formăm o generaţie nouă de istorici care să fie deprinsă cu lucrul în arhive şi fără un regim de liber acces la acestea nu am putea să realizăm obiectivul propus.

Componenţa actuală a parlamentului este de aşa natură încât nu putem nutri prea multe speranţe în sensul adoptării unor legi care să ridice obstacolele existente în accesarea permanentă a dosarelor de arhivă din perioada sovietică, dar nădăjduim că situaţia se poate schimba spre bine după noile alegeri.

Îmi spuneaţi, într-un interviu realizat anul trecut, că „revoluţia continuă”. Ce-i poate spune astăzi istoricul Igor Caşu cetăţeanului moldovean cu acelaşi nume?
Ceea ce s-a întâmplat acum un an la Chişinău a echivalat cu o revoluţie, mă refer aici mai ales la consecinţele evenimentelor din 7 aprilie 2009. Voronin şi PCRM au înţeles că tineretul în speţă nu mai doreşte să trăiască în minciună, în sărăcie şi într-o ţară care este un no man’s land. Acum este important ca schimbările care au început în 2009 să fie continuate şi consolidate.

Avem o societate care dă semne din ce în ce mai clare de maturitate, avem susţinerea Occidentului, una concretă deja, nu numai în vorbe, dar şi a României, şi nu văd cum am putea să pierdem această şansă excepţională pe care ne-o oferă istoria.

EVZ: Ar putea un eventual raport final al Comisiei Cojocaru să ducă la interzicerea simbolurilor comuniste din Moldova? Mă gândesc la nenumăratele statui de peste Prut reprezentându-l pe Lenin şi chiar la însemnele utilizate de partidul lui Vladimir Voronin.
Igor Cașu: Deși nu am discutat încă în mod special partea privind recomandările pe care le vom face Alianţei pentru Integrare Europeană şi preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, îmi exprim părerea personală: simbolurile comuniste ar trebui interzise. Atât simbolistica folosită de PCRM, cît şi monumentele din spaţiul public.

Într-adevăr, în multe sate sau oraşe există în continuare monumente ale lui Lenin, ale comsomoliştilor. Or nu putem să mergem în Europa cu aceste simboluri. Nu sunt însă sigur dacă acum ar fi cel mai potrivit moment pentru o asemenea decizie în parlament, dată fiind structura acestuia.

Să nu uităm că membrii grupării Ţurcanu-Stepaniuc, care au părăsit de curând PCRM şi vor acum să-şi creeze o facţiune parlamentară proprie, sunt comunişti convinşi. Ei au protestat împotriva conducerii PCRM, nu a ideologiei acestui partid. Dar problema se pune la nivelul Alianţei de Integrare Europeană: e suficient să nu vină un deputat la şedinţa parlamentului şi nu există cvorum!

E fantezist deci ca Moldova să spere, în eventualitatea condamnării oficiale a comunismului, la scoaterea în afara legii a Partidului Comuniştilor. Măcar de un proiect al lustraţiei se poate vorbi?
Problema lustraţiei s-a discutat în ultimii ani la Chişinău în spaţiul public. În 2006, de exemplu, unul dintre cele mai influente ziare, Jurnal de Chişinău, a efectuat o anchetă pe această temă, intervievând circa 200 de personalităţi ale vieţii politice şi culturale, dar o parte însemnată a acestora nu considerau reprobabilă colaborarea cu KGB şi nu susţineau ideea eliminării unor asemenea persoane din clasa politică.

Amintim de asemenea că lustraţia ca formă extremă de decomunizare nu a fost practicată decât în puţine state post-comuniste din Europa de Est, în special în fosta Germanie de Est şi Cehoslovacia. Pentru ca lustraţia să aibă sorţi de izbândă la Chişinău, mai trebuie parcurse anumite etape. Dar probabil că până atunci problema se va rezolva de la sine: cei din nomenclatura sovietică comunistă se vor retrage din viaţa politică din cauza vârstei înaintate.

Există tentative de subminare a efortului științific al Comisiei, venite din partea celor apropiați lui Voronin? S-au înființat comisii paralele, din spatele cărora comuniștii să încerce “scrierea” unei istorii favorabile doctrinei pe care o reprezintă?
Cele mai multe critici au venit, desigur, din partea PCRM-ului şi a intelectualilor care gravitează în jurul acestuia. Ziarişti şi istorici sau politologi care i-au criticat dur pe comunişti în ultimii ani, cum ar fi cei grupaţi în jurul portalului de ştiri de limbă rusă ava.md, condus de Vitali Andrievski, intelectuali din Transnistria aflaţi în opoziţie faţă de Smirnov sau originari din Moldova emigraţi la Moscova, precum Zurab Todua, lideri ai comunităţii ruse din Moldova, precum Valeri Klimenko, toţi s-au regăsit într-o tabără cu PRCM în reacţia lor împotriva comisiei.

Toţi consideră că rezultatele activităţii Comisiei vor prejudicia imaginea Rusiei ca ţară „eliberatoare” şi civilizatoare în regiune. Nu întâmplător, cele mai ascuţite critici la adresa noastră au fost înregistrate după ce am făcut publică depistarea dosarelor Troikăi NKVD din anii 1937-1938. Atunci, în Republica Autonomă Moldovenească din partea stângă a Nistrului, în timpul Marii Terori, au fost executaţi 2400 de oameni nevinovaţi.

Ne-am întâlnit, eu şi Sergiu Musteaţă, cu reprezentanţii PCRM. Au fost prezenți Vladimir Voronin şi Mark Tkaciuk. Ei au propus crearea unei comisii alternative, la care am răspuns că pot să formeze câte comisii doresc, dar niciuna dintre acestea nu pot să treacă cu vederea crimele comise de regimul sovietic comunist, atât împotriva populaţiei majoritare româneşti, cât şi împotriva minorităţilor naţionale.

Liderii comunişti au insistat că activitatea Comisiei are un scop politic clar definit, de a discredita PCRM în rândurile electoratului. Eu le-am replicat că ei înșişi contribuie la discreditarea lor, întrucât îşi asumă calitatea de moştenitori de drept ai ideilor şi tradiţiilor Partidului Comunist al Moldovei Sovietice, lucru precizat în articolul 1 al Statutului PCRM, adoptat în 2008. Tradiţii însemnând şi practici. Deci problema este în ei, care își asumă crimele regimului sovietic comunist –, nu în activitatea Comisiei.

Dacă tot vorbim de publicul cu drept de vot, același care a susținut ani la rând comunismul la putere, același care a adus o majoritatea fragilă partidelor de dreapta, spuneți-mi cum au reacționat reprezentanții voinței populare, politicienii, puși față în față cu activitatea Comisie?
Presa, mai ales cea comunistă, a speculat în ceea ce priveşte lipsa unui consens la nivelul Alianţei pentru Integrare Europeană, cu privire la constituirea şi activitatea Comisiei. Este adevărat că preşedintele de onoare a Partidului Democrat, cu o influenţă comparabilă cu cea avută de Ion Iliescu în PSD, a criticat în repetate rânduri constituirea şi activitatea Comisiei.

În acelaşi timp, prim vice-preşedintele PD Oleg Serebrian ne susţine în mod entuziast, el fiind printre cei care au avansat în parlament ideea formării acestei comisii. În ceea ce-l priveşte pe liderul oficial al PD, „cel mai prezidenţiabil moldovean din toate timpurile”, Marian Lupu, este adevărat că acesta a exprimat uneori critici la adresa comisiei, dar în general ne suportă eroic.

Liderul Alianţei „Moldova noastră” Serafim Urechean susţine demersul iniţiat oficial de către Mihai Ghimpu, deşi ar fi vrut ca acesta din urmă să se consulte din timp cu partidul său.

Partidul Liberal Democrat din Moldova, prin premierul Vlad Filat, a fost foarte receptiv la demersurile Comisiei privind desecretizarea arhivelor. Anume prin intermediul unei comisii a guvernului, condusă de Victor Bodiu, mâna dreaptă a lui Vlad Filat, s-a decis desecretizarea dosarelor din fosta arhivă a CC a PCM, precum şi din cea a Ministerului Afacerilor Interne.

Teza “nepatriotică”: România a participat la Holocaust

O critică la adresa Comisiei comparabilă prin duritate cu cea care a fost formulată de PCRM a venit din partea unor partide extraparlamentare, unele cu vederi pro-europene. Aş vrea să menţionez în acest context atitudinea exprimată recent pe acest subiect de către Vitalia Pavlicenco, lider al Partidului Naţional Liberal, formațiune care nu a intrat niciodată în parlament în mod independent, ci doar ca parte a unei coaliţii electorale.

Critica ei este la fel de dură ca şi cea a comuniştilor, dar ţinta acesteia nu sunt „forţele pro-româneşti şi antistatale” cum perorează propaganda PCRM, ci forţele obscure din Occident, la fel de antinaţionale, care ar fi corupt anumiţi membri din generaţia tânără din Comisie „infectaţi de spiritul cosmopolit”. Păcatul acestora din urmă ar fi, după părerea lui Pavlicenco, faptul că nu insistă îndestul asupra suferinţelor majorităţii româneşti.

O altă critică mi-a fost adusă nedisimulat mie, atunci când doamna mărturiseşte că a fost deranjată de faptul că în contribuţia mea la raportul Comisiei Tismăneanu am menţionat „nepatriotic” şi suferinţele evreilor basarabeni si transnistreni, din perioada Holocaustului administrat de autorităţile antonesciene în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Explicaţia mea este următoarea: am început să redau fenomenul terorii sovietice din perioada interbelică în teritoriul din stânga Nistrului, am continuat apoi cu primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei şi ulterior cu ceea ce a urmat după 1944 odată cu reinstaurarea regimului sovietic între Prut şi Nistru.

În acest context, am considerat de cuviinţă să spun, în câteva fraze, despre ceea ce s-a întâmplat între timp pe teritoriul RSSM, cea mai mare parte a Basarabiei şi o parte neînsemnată a Transnistriei dintre Nistru şi Bug, altfel riscam să induc ideea cititorului neavizat că între 1941 şi 1944 în acest teritoriu nu s-a întâmplat nimic din perspectiva terorii, a represiunii politice.

Nu puteam să-mi permit asta. Dacă doamna Pavlicenco are o problemă în a recunoaşte rolul României în Holocaust, îi amintesc că statul român şi-a recunoscut oficial responsabilitatea sa în acest sens prin raportul Comisiei Wiesel din 2004.

Autor: Vlad Stoicescu
Sursa: Evenimentul Zilei


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

ChatVorbește instant cu noi !+