RSS Feed

Dosarul regionalizării Republicii Moldova

0

decembrie 26, 2010 by Românism

„Iată inscripţia care a fost scrisă:

Mene, mene, techel, ufarsin. Aceasta

este tâlcuirea cuvântului mene: Dumnezeu

a numărat zilele regatului tău şi i-a pus capăt. Techel:

l-a cântărit şi l-a găsit uşor. Peres: a împărţit regatul tău

şi l-a dat Mezilor şi Perşilor.”

(Daniel, Cap. 5, ver. 25-28)

Moştenirea modelului sovietic

Apariţia pe harta lumii a unui stat nou este deseori strict legată de un proiect identitar, şi nu numai. În următoarele rânduri voi încerca să abordez premisele proiectelor regionale aplicate asupra Rep. Moldova – un veritabil „arlechin etnic” aşa cum spunea cândva istoricul N. Iorga despre Basarabia.

La 27 august 1991 (astăzi la această dată este marcată „Ziua Republicii”) pe harta politică a lumii apare un nou stat – Rep. Moldova, care se integrează rapid în sistemul politic internaţional şi este recunoscut treptat de o serie de instituţii internaţionale. Contextul declarării independenţei a fost unul propice: puciul împotriva lui Mihail Gorbaciov, secretar general al PC al URSS, a declanşat o reacţie în lanţ prin intermediul căreia majoritatea republicilor unionale şi-au declarat independenţa. Noul stat apărut este recunoscut mai întâi de România, apoi de majoritatea statelor occidentale. Frontierele statului moldovenesc rămân cele stabilite de Stalin imediat după cel de al doilea război mondial, în februarie-august 1944, prin crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM). Astfel, republica include 6 judeţe din fosta regiune istorică a României – Basarabia (fără extremitatea nordică şi fără partea de sud a regiunii, alipite Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene), şi o regiune numită Transnistria, un teritoriu din stânga Nistrului ale cărei limite corespund în mică măsură limitelor RASSM (Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti) fondată în 1924[1] cu scopul de a încuraja iredentismul prosovietic în Basarabia, şi chiar în România, efectul scontat nefiind însă atins. Trebuie să amintim că iniţial RASS Moldovenească cuprindea 10 raioane administrative şi reprezenta un teritoriu de 8,5 mii km². Deoarece URSS nu a recunoscut niciodata actul unirii Basarabiei cu România, Constituţia autonomiei sovietice moldoveneşti stipula că Basarabia se află în componenţa RASS Moldoveneşti, implicit a Ucrainei sovietice şi a URSS.[2] Începând cu data de 2 august 1940, în urma anexării Basarabiei de către trupele sovietice şi a includerii automate în componenţa RASS Moldoveneşti, Moscova decide formarea unei noi republici unionale RSSM cu o suprafaţă de 33,7 km² şi ale cărei frontiere concid cu cele ale Rep. Moldova de astăzi. Lipsită de accesul la Marea Neagră prin trecerea judeţelor Cetatea Albă, Hotin şi Ismail în componenţa RSS Ucrainene, RSSM este supusă unei ansamblări de centre industriale puternice în perimentrul din stânga Nistrului.[3] Implementarea reformelor administrative de factură sovietică s-a realizat la fel ca şi în celelalte republici unionale. În 1944 RSSM era împărţită, din punct de vedere administrativ, în 12 uezduri[4]: Bălţi, Bender (Tighina), Grigoriopol, Dubăsari, Cahul, Camenca, Chişinău, Orhei, Râbniţa, Slobozia, Soroca şi Tiraspol. Fiecare oraş reprezenata un centru de uezd şi avea în cadrul lui structuri ale aparatului represiv, de control al teritoriilor: Comitetul Central al Partidului Comunist, Sovietul orăşenesc şi trupele NKVD (poliţia politică). În 1948, întrunit la a doua sesiune, Sovietul Suprem al RSSM lichidează uezdurile şi instituie 60 raioane împărţite în soviete săteşti. În fiecare deceniu, numărul raioanelor a fluctuat: 46 (1950), 35 (1959) (organizate în patru okruguri (Bălţi, Chişinău, Tiraspol şi Cahul); 18 (1963),  26 (1964), 31 (1966), 33 (1972), 40 (anii ’80).[5] Centrele raionale deseori erau mici localităţi în jurul cărora se concentraseră organele de partid. Treptat acestea se concentrează în jurul principalelor centre industriale ale RSSM şi au un caracter de centru semi-urban[6] modelat de procesul de industrializare şi urbanizare forţată.

Politicile de glasnost şi perestroika ale lui Gorbaciov au marcat descentralizarea republicilor unionale faţă de Moscova, şi parcurgerea unui sistem de reforme în domeniul administrativ. Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova  din 23 iunie 1990 a reprezentat primul pas spre independenţă, iar reconstrucţia administrativ-teritorială constituia la acel moment o urgenţă. În acelaşi an, republica avea un număr de raioane ajungând de data aceasta la 40 şi 10 oraşe de subordonare republicană. Fiecărui raion îi revenea, în medie, câte 76.000 de loc. unele având un număr sub media generală – Căinari – 42,7 mii, Taraclia – 44,3 mii, Şoldăneşti – 45,8 mii, Leova – 52,8 mii; şi o suprafaţă medie 800 km2, fiecare fiind departe de potenţialul de a trece la autoadministrare. Conform hotărârii Sovietului Suprem se propune elaborarea unei noi reforme administrativ-teritoriale care prevedea patru variante – 7, 9, 12, sau 18 județe. Varianta celor 9 unități administrativ-teritoriale este luată ca bază în formarea județelor abia peste 7 ani, când, potrivit Hotărârii Parlamentului Republicii Moldova Nr. 191 – XIV din 1998, este legiferat un nou sistem de organizare – 9 județe (Edineț, Soroca, Bălți, Ungheni, Orhei, Județul Chișinău, Lăpușna, Cahul și Tighina); municipul Chișinău, UTA Găgăuzia și localitățile din stânga Nistrului. Până la această dată nu se poate vorbi despre o regionalizare a republicii, deoarece raioanele nu au fost concepute ca regiuni – ele nici nu au dimensiunile necesare tipului de regiune, ci mai degrabă este vorba despre „centre decizionale concentrate a vechiului sistem de conducere”. [7] Această „contrareforrmă” administrativ-teritorială poate fi legată într-o măsură mai mare și de semnarea la 8 mai 1997 a „Memorandumului cu privire la bazele normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria” cunoscut și sub denumirea de „Planul Primakov”. Documentul este semnat de președintele Petru Lucinschi. Conform actului semnat Federația Rusă este rolul de „țară garant”, iar Rep. Moldova este un stat comun format din două entități politice cu statut egal, Moldova și Transnistria – acest punct sensibil nu face altceva decât să plaseze Transnistria ca parte „egală” față de Chișinău, și nu în ultimul rând, transnistrizarea Rep. Moldova.[8] Regionalizarea Rep. Moldova ia din ce în ce mai mult conotații politice, iar aceasta se resimte și la nivel de societate. În speranța de a demara negocieri, ce ar duce la soluționarea conflictului transnistrian, Chișinăul pășește pe urmele formatului pentagonal (Rusia, Ucraina, OSCE, Tiraspol, Rep. Moldova), dar în ciuda așteptărilor Kremlinul nu dorește să facă prea multe concesii, ceea ce a provocat dezamăgirea cetățenilor cât și a întregii clase politice față de noile reforme; nemaivorbind de situația catastrofală a economiei republicii.

Implementarea sistemului administrativ raional s-a realizat începând cu alegerile parlamentare din februarie 2001, odată cu accederea la putere a Partidului Comuniștilor din Rep. Moldova, care promitea în programul său electoral revenirea la sistemul administrativ de tip sovieitc. Legea privind instituirea noii organizări administrativ-teritoriale a fost adoptată în ianuarie 2002.[9] Această lege vine cu 32 de unități administrativ-teritoriale noi (raioane) și este asemănătoare cu cea din „RSS Moldovenească. Orânduire administrativ-teritorială”.[10] Atât statutul Unității Teritorial Administrative Găgăuzia cât și al Transnistriei rămân neatinse. Paralizarea sistemului județean a adus cu sine și câteva efecte perverse, cum ar fi:

a)      Media de locuitori pentru fiecare raion – 76 000. Ca medie pentru o colectivitate teritorială de bază (comune/sate și orașe) este cea mai mică din Europa Centrală și de Est.

b)      Suprafața medie a anui raion este de 991 km², sub media din țările UE.

c)  Periclitarea acordurilor încheiate între administrațiile județene cu parteneri transfrontalieri în cadrul euroregiunilor „Dunărea de Jos”, „Siret-Prut-Nistru” şi „Prutul Superior”

d)     Funcționarea teritoriului în raioane mici, cu o destribuție geografică fărămițată, reduce din calitatea planificării proiectelor de dezvoltare. De exemplu: planurile de gazificare antrenează diferite arealuri teritoriale, ceea ce va îngreuna coordonarea acțiunilor.[11]

Maxima „divide et impara” pare să persiste în cercurile politice de la Chișinău, ceea ce ne demonstrează că toate eforturile se canalizează asupra controlului politic total al țării prin aservirea financiară a localităților și regiunilor bugetului de stat.[12]

Odată cu predominarea „principiului ramural de planificare” şi realizarea bugetului în condiţiile unei experienţe continue de reforme-fărămiţări administrativ-teritoriale, reforma administrativă postsovietică s-a dovedit greu de realizat.[13] Evoluţia ulterioară a regionalizării Rep. Moldova poate fi analizată atât din perspectiva crizelor identitare, cât şi a confluenţelor geopolitice.

„Împărțirea s-a făcut prin sorți,

cum poruncise Dumnezeu  prin Moise,

pentru cele nouă seminții și jumătate.”

(Iosua, Cap. 14, ver. 2)

Proiectul regionalismului „cultural” al găgăuzilor

În ciuda a mai mult de șaizeci de ani de dominație sovietică asupra teritoriului dintre Prut și Nistru, unde procesul de rusificare s-a concentrat asupra eradicării diferențelor etnice prin asimilarea culturală și transformarea limbii ruse într-o adevărată limbă națională a URSS, identificarea regională și etnică rămânea totuși puternică – aceasta le oferea oamenilor șansa afirmării identității lor individuale, la fel, era privită, în mare parte, ca formă de protest împotriva dominației politice a rușilor care reprezentau în jur de 53, 5% din populația totală a URSS-ului. Grupurile etnice foloseau limba maternă în vorbirea lor curentă în proporție de 96% – 98%.[14]

Acest fenomen nu a ocolit grupul etnic al găgăuzilor, comunitate etnică de origine turcică și de religie creștină (rit ortodox). Populația etnicilor găgăuzi pe teritoriul Rep. Moldova  este de 147 500 (4,4 % din populația totală)[15] dintre care marea majoritate este concentrată în raioanlele din sud. Regionalismul găgăuz se bazează în mare parte pe diferențe etnice reflectate în limbă și obiceiurile diferite.

Reformele garbacioviste, în plină eră a „construcției comunismului”, au marcat și revendicările naționale ale găgăuzilor, care încep încă din anii ’80, înaintea mișcării naționale a moldovenilor (români) reprezentând populația majoritară. Conform rezoluției din 1988 mișcarea intelectuală Gagauz Halkî („Poporul Găgăuz”) adoptă soluția protecției pe criterii regionale prin crearea unei regiuni autonome în componența R.S.S.M cu centrul la Comrat. Adoptarea alfabetului latin și a limbii române sub impulsul Marii Adunări Naționale de la 31 august 1989 și înlocuirea limbii ruse au fost privite de către găgăuzi drept o amenințare. Găgăuzii au fost chiar mai „rapizi” în secesiune decât separatiștii din stânga Nistrului, proclamându-și „republica” Gagauz – Yeri pe 19 august 1990, iar pe 28 octombrie, pentru a-și legitima propriul statut, sunt organizate „alegeri” în raioanele Comrat, Ceadâr-Lunga și Vulcănești.[16]

Întrucât dorința de autonomie în cadrul statului-națiune se bazeză pe o „recunoaștere” a diversităților locale, în cazul Găgăuziei proiectul regional a fost alimentat în mare parte și de tendințele separatiste ale Transnistriei. Cazul lui Ivan Burgudji, fostul activist găgăuz care pregătise în 1991 detașamente de voluntari înarmați cu arme din dotarea Armatei a XIV-a rusă aflată în Transnistria, este emblematic în acest sens. Condamnat în Rep. Moldova de două ori pentru păstrarea ilegală de arme, aceste reușește să se refugieze la Tiraspol.[17]

Prin Legea adoptată de Parlamentul Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei cu nr. 344-XIII din 23.12.94 se crează Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia (Gagauz-Yeri). Fiind inițial o autonomie culturală, prin această lege UTA Găgăuzia obține atât statutul de unitate administrativ-teritorială și de autonomie politico-administrativă. Cu toate că atât Convenția – cadru european pentru protecția minorităților naționale cât și Carta limbilor reionale sau minoritare nu stipulează nimic despre structuri administrativ-teritoriale sau autonomii  regionale bazate pe criterii etnice,[18] decizia Parlamentului asupra constituirii unei autonomii pe teritoriul Republicii Moldova s-a pliat, mai degrabă, conform unor presiuni exercitate la nivel politic de către principalii actori statali cu interese geopolitice în regiune precum ar fi: Federația Rusă și Turcia. Această decizie a reprezentat primul pas spre o formă de federalizare a unui stat aflat în stadiul de tranziție, și probabil, total nepregătit pentru a-și asuma astfel de reforme administrativ-politice. Obsesia federalizării Rep. Moldova a apărut pe agenda Kremlinului ca un potențial instrument de control asupra întregii republici, nu numai prin intermediul Transnistriei, ci și a Găgăuziei. Începând cu anul de grație 2003 proiectele pentru federalizarea/regionalizarea Rep. Moldova, și concepute în cancelariile de la Kremlin, curg avalanșă: planul „Primakov”, este urmat de „Proiectul OSCE”, celebrul plan „Kozak”, planul „Voronin-Sova”, „Documentul Mediatorilor OSCE”, „Planul Iușcenko”, „Proiectul planului de reglementare a conflictului transnistrean”, unele din ele incluzând sau excluzând autonomia găgăuză.

Hotarele noii autonomii sunt stabilite în urma unui referendum oragnizat în 1995 prin care, așa cum stipulează și statutul special al Găgăuziei: „Art. 5. – (1) În componenţa Găgăuziei intră localităţile în care găgăuzii constituie mai mult de 50 procente din populaţie.” [19]

Ceea ce ne-ar surprinde este modul bizar de repartizare teritorială a UTA Găgăuzia și a raionului Taraclia[20], pentru care ar fi deficil să implementezi programe de dezvoltare regională, dat fiind fracționarea acestora pe arealuri teritoriale răzlețe. Cazul localității Alexandru Ioan Cuza care, din cauza deficienței împărțirii administrativ-teritoriale, s-a pomenit izolată de restul raionului Cahul;[21] este un exemplu tipic al practicii defectuase de implementare a unei reforme administrative în detrimentul unei comunități.

Conducerea autonomiei este asigurată de un guvernator (bașkan) ales prin majoritate simplă, precum și de Adunarea Populară a Găgăuziei (Halc Toplușu), compusă din 35 de deputați aleși pentru un mandat de 4 ani în funcție de circumscripțiile locale. Conform statutului special Adunarea Populară este autoritatea reprezentativă, cu dreptul de a adopta acte normative, în limitele competenței sale, astfel încât gradul de diferențiere legislativă este asigurat. În cazul apariției unor litigii între cele două părți, rolul de reglementare îi revine Parlamentului sau Președintelui Republicii Moldova.[22] Pe parcursul perioadei de la obținerea autonomiei regiunii, forul legislativ al Găgăuziei a emis de multe ori „legi locale” care dublează legislația Republicii Moldova, venind adesea în contradicție cu legea supremă. O serie de acte normative emise de Adunarea Populară țin de competența Parlamentului de la Chișinău, iar acest fapt atestă un grad de inadvertență în sistemul administrativ-politic al statului.

În altă ordine de idei, deoarece legile pot reprezenta un fapt social (E. Durkheim), statutul juridic al UTA Găgăuzia poate fi analizat și din perspectiva modului de reflectare a tradițiilor găgăuze. De exemplu ne atrage atenția condițiile pe care trebuie să le îndeplinească guvernatorul (bașkanul) găgăuz pentru a deveni eligibil: „Art. 14. – (3) Guvernatorul Găgăuziei trebuie să fie cetățean al Republicii Moldova care a împlinit vârsta de 35 de ani și să posede limba găgăuză.”[23]

Și totuși, autonomia găgăuză își are propriile carențe identitare, iar acestea se văd mai ales la nivel lingvistic. Pe teritoriul autonomiei există trei limbi de circulație reglementate la nivel oficial: găgăuză, „moldovenească” (română) și rusă – toate de jure se bucură de poziții de „egalitate”, de facto, limba găgăuză se bucură de mai puțină promovare, nemaivorbind de cea română, în comparație cu limba rusă. Bazele lingvistice ale autonomiei și ale comunității găgăuze sunt lezate în favoarea acordării unui statut oficial limbii ruse (limba de comunicare interetnică în Republica Moldova). Oficializarea limbii ruse ca a doua limbă de stat a devenit în ultimul timp un laitmotiv al relațiilor dintre Comrat și Chișinău. Oricare alt experiment de comunicare, cum ar fi revenirea la pachetul „Găgăuzia-Transnistria”, cu Chișinăul utilizat de autonomie pare a nu se încununa cu succes, provocând adesea suspiciuni majore. Atâta timp cât „Găgăuzia este, conform cifrelor, săracă, coruptă, și cu cel mai mic procent de colectare a taxelor din republică”[24], a inventa pretenții de ordin lingvistic nu poate aduce beneficii nici societății din Republica Moldova, și nici găgăuzilor; mai ales atunci când în spatele pretențiilor (cu caracter geopolitic) se află actori statali sau grupuri de interese.

„Să faci drumuri, și să împarți în trei părți

ținutul țării pe care ți-o va da ca moștenire Dumnezeu.

Să faci așa, pentru ca orice ucigaș să poată

fugi în cetățile acestea.”

(Deuteronomul, Cap. 12, ver. 3)

Transnistria – „călcâiul lui Ahile” pentru Republica Moldova sau „calul troian” al Rusiei?

Moștenirea frontierelor RSSM de către noul stat Rep. Moldova a fost pus sub semnul întrebării la 2 septembrie 1990, când regimul de la Tiraspol a proclamat independența Transnistriei prin vocea rusofonilor din regiune, prin „lideri ieșiți direct din complexul militaro-industrial [sovietic] și din Comitetul Securității Statului [KGB]”.[25] Declararea independenței Republicii Moldova duce la escaladarea unui război între cele două maluri ale Nistrului în primăvara anului 1992, încheiat printr-un armistițiu, dar rămas „înghețat”.

Statul moldovenesc rămâne astfel oficial în frontierele fostei republici sovietice, dar nu controlează de facto o suprafață de circa 11% din propriul teritoriu. Dacă în 1991 Transnistria prefera  să facă parte în continuare din Uniunea Sovietică, astăzi aceasta optează pentru recunoașterea internațională sau unirea cu Federația Rusă decât să facă parte din Republica Moldova. De reținut un detaliu de natură demografică în legătură cu Transnistria: populația regiunii după criteriul etnic era, la momentul declarării secesiunii, alcătuită din 42% români, 26% ucrainieni, 22% ruși (sursele sunt sovietice),[26] așadar rușii sunt minoritari, însă la nivel decizional aceasta se bucură de suportul Federației Ruse. Regimul secesionist a reușit să creeze o entitate mai mult sau mai puțin funcțională asemănătoare unui stat. Păstrarea statu quo-ului regiunii separatiste depinde de trei indicatori: economici, politici și de securitate. Grupurile de interese ce au de câștigat de pe urma menținerii situației conflictuale între cele două entități regionale provin atât din Tiraspol, cât și din Chișinău, Kiev și Moscova.[27]

Datorită contextului în care s-a format „Republica Sovietică Socialistă Autonomă Nistreană”, schimbată mai apoi într-un mod tacit în „Republica Moldovenească Nistreană” (un nonsens pentru un stat care dorește să se rupă de Republica Moldova, dar care preia din forma denumirii entității create de Stalin în 1924),[28] ne putem da seama de implicațiile geopolitice ale unor actori importanți cu interese în zonă.

Potrivit „legii privitoare la prevederile principale pentru statutul legal special al zonelor populate de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria)”, aprobată în unanimitate de Parlamentul Rep. Moldova la 22 iulie 2005, se stipulează faptul că pe teritoriul republicii s-a înființat o unitate teritorială autonomă, Transnistria. De asemenea, cel mai important este că, localitățile de pe malul stâng al Nistrului se pot alătura Transnistriei, sau se pot separa de aceasta în baza referendumurilor locale și conform legislației moldovene. Această lege permite Tiraspolului să stabilească și să mențină contacte externe menime în domeniul tehnologic, economic, științific și umanitar. Formatul legii se apropie mai mult de principiile „celor 3 D” enunțate de Oazu Nantoi în anul 2002: „democratizare, decriminalizare și demilitarizare”.[29] În ciuda acestei legi, regiunea separatistă rămâne în continuare cu un statut nedeterminat, aflat în dispută.

Această regiune nu ar fi apărut fără Rusia și nici nu ar fi supraviețuit fără aceasta. Statutul de stat-protector al Rusiei asigură secesionismul Transnistriei, furnizându-i în același timp resurse necesare pentru a lupta, inclusiv asistență militară, instruire și subvenții economice. Granițele regiunii secesioniste sunt asigurate de forțe ruse (Grupul Operativ de Trupe Rusești), iar crearea unor mecanisme complexe pentru menținerea păcii de către Rep. Moldova, Ucraina, Rusia și OSCE nu au reușit să ducă la rezolvarea conflictului, ci dimpotrivă, au jucat un rol important în consolidarea suveranității „statale” a Transnistriei.[30] Valoarea geopolitică pe care o are Transnitria este una ce prevede nu controlul Balcanilor și nici amenințarea Ucrainei, ci controlul Republicii Moldova (transnistrizare), care, în mod paradoxal, și-ar datora propria existență anume acestui conflict.[31] Cu siguranță că am putea vorbi despre un tip de regionalizare geopolitică mult mai complexă, în cazul în care este conturată implicarea altor state sau instituții internaționale, care, de-a lungul anilor au avansat diferite soluții – modele federale, autonomiste, regionaliste, concepții elaborate în interior sau în exterior, discuții în format bilateral, pentalateral, septalateral; toate soldându-se cu un eșec.

La nivel economic Tiraspolul este asigurat de comerțul legal, dar de obicei semilegal și complet ilegal. Gazele – furnizate din Rusia – îi asigură regiunii securitatea energetică deoarece factura nu este plătită niciodată de către aceasta.

În timpul puterii sovietice RSSM nu a excelat la capitolul industrializare. Deși era un furnizor semnificativ de legume, fructe, tutun și vin; cea mai mare parte din potențialul său industrial se află în regiunea transnistreană.[32] În prezent aceasta este capabilă să exporte oțel și textile către statele membre UE ( chiar România se numără printre ele ) și către SUA asigurând premisele unei entități economice funcționale de sine-stătătoare. Puterea politică a regiunii este concentrată în mâna elitelor locale, care beneficiază din punct de vedere politic și economic de pe urma statu quo-ului. Suprimarea opoziției, intimidarea și arestarea jurnaliștilor, nerespectarea regulilor democratice sunt la ordinea zilei, căci, „dacă Transnistria ar fi un stat democratic și demilitarizat, ba chiar liberal, nu ar mai exista deloc” – frază ce apare în ziarul oficial al guvernului transnistrean,[33] iar elita locală ar sfârși fie  în fața tribunalelor internaționale, fie într-un elicopter decolând de pe clădirea „sovietului suprem” a autoproclamatei republici.

Oricare ar fi fost scenariul, cert este că argumentele economice și politice pentru separarea Transnistriei de Moldova au fost puse în prim-planul justificării ideologice. Miturile conform cărora Transnistria ar fi mai bogată decât Republica Moldova, iar unificarea ar pune regiunea în fața achitării datoriilor moldovene față de instituțiile internaționale și a privatizării desfășurate de Chișinău, nu fac altceva decât să demonstreze existența unei „economii imaginare” și să mobilizeze populația în favoarea unei secesiuni.[34]

Trebuie să amintim că „regimul de tip mafiot de la Tiraspol”, așa cum îi spune analistul politic Oazu Nantoi, a devenit un veritabil „cuib” al foștilor agenți KGB dați în urmărire internațională; aceștia reușind să conducă o adevărată rețea de structuri criminale în cadrul CSI.[35]

Concluzii

Din păcate niciunul din programele de guvernare de până în prezent nu conțin strategii de regionalizare. Se pare cel puțin straniu, că în cercurile politice de la Chișinău se vorbește despre integrarea europeană neluând în calcul un capitol important din Acquis-ul Comunitar referitor la „Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale”. Dacă în perioada celor șase ani de guvernare a Partidului Comuniștilor din Republica Moldova rolul regiunilor devine total neglijat, în ciuda perspectivelor transfrontaliere existente,[36] atunci revenirea neașteptată la abordarea regională în anul 2007, prin hotărârea Parlamentului de a aproba împărțirea Republicii Moldova în 6 regiuni de dezvoltare (Nord, Centru, Sud, UTA Găgăuzia, Transnistria și municipiul Chișinău)[37] pentru a căpăta încrederea partenerilor europeni, reprzintă o formă fără fond. Conform experților internaționali, regionalizarea se aplică respectând anumite criterii economice, geografice și social-politice. Ori, transformarea Transnistriei și a UTA  Găgăuzia în regiuni a fost o decizie mai degrabă bazată pe criterii politice, decât pe rațiunea dezvoltării socio-economice ca „fundament puternic pentru o dezvoltare durabilă şi pentru creşterea economică, prin intermediul căreia se poate obţine utilizarea optimă a resurselor şi a capacităţilor disponibile şi pot fi atrase fonduri şi investiţii importante”, așa cum ne spunea ministrul Administrației Publice Locale Vitalie Vrabie. În opinia cercetătorului Ion Osoianu de la Institutul pentru Politici Publice, „localitățile din stânga Nistrului nu pot forma o regiune. Nu există regiuni care să se întindă pe o distanţă de circa 200 km, lăţimea acesteia variind între 1-15 km, deoarece o astfel de organizare administrativ-teritorială nu contribuie la utilizarea eficientă a resurselor disponibile”[38]. Nici până în prezent nu s-a ajuns la un rezultat eficient asupra acestei regionalizări. A cui e vina?

Neglijarea opiniei specialiștilor și ale unor standarde valabile la nivel european în procesul de regionalizare riscă să arunce Republica Moldova pe un tărâm al experimentelor, iar acestea deseori se soldează cu un inutil consum al energiilor pentru proiecte lipsite de finalitate.

Autor: Nicu Țîbrigan


[1] Monica Heintz (coord.), Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Ed. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2007, p. 6.

 

[2] Oleg Serebrian, Despre geopolitică, Ed. Cartier, Chişinău, 2009, p. 79.

[3] Igor Munteanu, Dezvoltări regionale în Republica Moldova, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p. 117 în Ion Osoianu, Federalizare sau regionalizare? Experienţa europeană, perspectivele Republicii Moldova, Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2003, pag. 8. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[4] Unitate teritorial-administrativă preluată de sovietici din perioada ţaristă.

[5] Anatolii Gudîm, Raioanele şi economia // Săptămîna, # 25, 20 iunie, 2003 în Ion Osoianu, op. cit., p. 8. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… ( 23.12.2010).

[6] Până în prezent putem întâlni în Rep. Moldova centre raionale bazat pe un plan urbanistic divizat în două tipuri de construcţii case la curte şi blocuri, cele din urmă sunt amplasate în jurul uzinelor sau fabricilor.

[7] Ion Osoianu, op. cit., p. 9. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[8] Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Ed. Tritonic, București, 2005, p. 200.

[9] Ion Osoianu, op. cit., p. 15. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[10] Colectiv de autori, RSS Moldovenească. Orânduire administrativ-teritorială, Cartea Moldovenească, Chișinău, 1988.

[11] Ion Osoianu, op. cit., pp. 15-16. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[12] Idem, p. 18.

[13]Idem, p. 8.

[14] R. Pipes apud Henry L. Tschler, Introduction to Sociology, Third Edition, Holt, Rinehart and Winston, Inc. Orlando, Florida, 1990, p. 273.

[15] Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova. Site accesat pe adresa de internet: http://www.statistica.md/ (23.12.2010).

[16] Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2009, p. 256.

[17] Activistul găgăuz Ivan Burgudji e din nou sub acuzare, de data aceasta – pentru păstrare de arme, PUBLIKA.MD, Articol accesat pe adresa de internet: http://www.publika.md/activistul-gagauz-ivan-burgudji-e-din-nou-sub-acuzare-de-data-aceasta-pentru-pastrare-de-arme_136111.html (23.12.2010).

[18] Corneliu Liviu-Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Ed. All BECK, Bucureşti, 1999, pag. 167 apud Ion Osoianu, op. cit., p. 9. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[19] Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei Nr. 344-13 din 23.12.1994. Publicat în Monitorul Oficial nr 3-4/ 14.01.1995. Text accesat pe adresa de internet: http://www.e-democracy.md/files/elections/gagauzia2006/special-legal-status-gagauzia-ro.pdf (23.12.2010).

[20] Raion cu o pondere a populației bulgare de 66%.

[21] Ion Osoianu, op. cit., p. 11. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file… (23.12.2010).

[22]Art. 12. – (4) din Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei Nr. 344-13 din 23.12.1994. Publicat în Monitorul Oficial nr 3-4/ 14.01.1995. Text accesat pe adresa de internet: http://www.e-democracy.md/files/elections/gagauzia2006/special-legal-status-gagauzia-ro.pdf (23.12.2010).

[23] Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei Nr. 344-13 din 23.12.1994. Publicat în Monitorul Oficial nr 3-4/ 14.01.1995. Text accesat pe adresa de internet: http://www.e-democracy.md/files/elections/gagauzia2006/special-legal-status-gagauzia-ro.pdf (23.12.2010).

[24] Dan Dungaciu, Minoritatea imperială a Basarabiei este coloana a V-a a Rusiei. UNIMEDIA. Articol accesat pe adresa de internet: http://unimedia.md/?mod=news&id=14329 (23.12.2010).

[25] Lacoste (dir.), Dictionnaire de la géopolitique…, p. 1040 in Adrian Cioroianu, op.cit., p. 255.

[26] Dan Dungaciu, op. cit., p. 202.

[27] Nicu Popescu, Supraviețuirea Transnistriei, în Monica  Heintz (coordonator), op. cit., Ed. Curtea Veche, București, 2007, pp. 77-79.

[28] Adrian Cioroianu, op. cit., pp. 255-256.

[29] Florentina Harbo, Federalismul și provocările conflictului transnistrean, în Monica Heintz (coordonator), op. cit., p. 246.

[30] Nicu Popescu, Supraviețuirea Transnistriei, în Monica  Heintz (coordonator), op. cit., p. 90.

[31] Oleg Serebrian, Despre geopolitică, Ed. Cartier, Chișinău, 2009, p. 95.

[32] Adrian Cioroianu, op. cit., p. 251.

[33] Nicu Popescu, Supraviețuirea Transnistriei, in Monica  Heintz (coordonator), op. cit., pp. 79-82.

[34] Idem, pp. 87-88.

[35] Vezi studiul lui Ceslav Ciobanu, NATO/UE Elargement: Moldova and the „Frozen and Forgotten” Conflicts in Post-Soviet States, United States Institute of Peace, p. 30, http://pdc.ceu.hu/archive/00003276/01/political_economy.pdf (24.12.2010).

[36] Vezi studiul nr. 5 al Prof. univ. dr. Adrian Pop (coord.) și alții, România și Republica Moldova între Politica Europeană de Vecinătate și perspectiva extinderii Uniunii Europene, Institutul European din România. Studii de impact III, București, 2006,  p. 74

[37] Moldova, 6 regiuni de dezvoltare, FLUX. Articol aceesat pe adresa de internet: http://www.basarabeni.ro/stiri.php?action=read&pagina=18 (24.12.2010).

[38] Ion Osoianu, op. cit., p. 41. Studiu accesat pe adresa de internet: www.ipp.md/download.php?file…(24.12.2010).


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

ChatVorbește instant cu noi !+