Eu vreau UNIREA…!!

0
6

Prima mea cunoştinţă cu subiectul românism, a fost undeva prin anii 2002 (clasa a V-a), când ne-a călcat pragul orei de limbă română, un domn cu numele de Valentin Bardă, prezentând cartea sa ” Scrisoare din Basarabia”. Impunător la ţinută, coerent în gândire, a avut carisma să ne capteze atenţia cât mai mult posibil. Ceea ce este relevant pentru această confesiune este momentul în care stimatul domn ne-a intrigat, întrebându-ne: “Voi cine sunteţi? Români sau moldoveni?” Am simţit imediat o nelinişte şi o nelămurire. Nu eram în stare să duc la bun sfârşit niciun gând legat de această enigmă. Probabil mulţi dintre noi ar fi simţit la fel. Cum e posibil să nu ştii răspunsul la această (aparentă) banală întrebare? Consideram că nu sunt moldoveancă, argumentul fiind că învăţam limba română, istoria românilor..Cam atît am fost în stare să explic, dar…nu găseam argumente pentru a doua problematică. De ce să fiu român? Pentru că învăţ limba română? Nu mi s-a părut nici măcar mie plauzibil…

Din clipa aceea,însă, am ştiut cu siguranţă că sunt ceea ce simt, că sunt român.

Dragii mei, scopul relatării de mai sus, nu-şi are menirea decât să vă provoace. Nu încerc să vă conving că sunteţi români, în sânge şi în suflet, pentru că ştiţi că aşa este. Problema noastră este că ne e frică să recunoaştem, să luptăm pentru ce e al nostru de drept. Această frică, evident,  are şi ea explicaţiile de rigoare de-a lungul istoriei. Nu  sunt un model de activist în domeniu, nu mă pot mândri cu fapte eroice. Nu-mi place să mă bag în sufletul oamenilor. Consider că nu toţi au aceste aptitudini. Dar pot să fac ceea ce putem face cu toţii şi asta îmi doresc cel mai mult, să trecem peste bariera fricii şi fobiei şi să spunem în gura mare că suntem români şi aparţinem României Mari! Vorbiţi cu oamenii din jurul vostru şi bucuraţi-vă că sunteţi români.

Cândva, profesoara mea de limbă română ne-a spus în felul următor: “Eu nu am nevoie de paşaport românesc ca să fiu român, eu n-am cum să fiu altfel decât român. Paşaportul nu mă ajută cu nimic”. Realitatea din ziua de astăzi, totuşi, e alta. Dacă ar simţi toţi cei, care şi-au redobândit cetăţenia, că sunt cu adevărat români, UNIREA nu ar mai fi vorbe în articole, ci un fapt istoric. E trist faptul că în secolul XXI, cu atâtea posibilităţi de informare şi dezvoltare, oamenii sunt atât de inhibaţi şi stresaţi de veşnica lor problemă: românizarea. Nu mă mai obosesc să comentez această hiperbolă, nu-şi are niciun rost.

Închei spunând tuturor că sunt ROMÂN si mă mândresc cu neamul meu şi să ne ajute Dumnezeu să înfăptuim UNIREA!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ