Eugenia Guzun, o doamna a radioului românesc

1
2

De vorba cu Eugenia Guzun, realizator de emisiune la Radio Romania Actualitati, despre Basarabia romanilor lipsiti de drepturi

Cand stai de vorba cu Eugenia Guzun, realizator de emisiune la  Radio Romania Actualitati, iti dai seama ca inaintea ta se afla un intelectual, un om bogat sufleteste, un patriot. Apartinand generatiei venita pe lume dupa foametea din 1947, precum si datorita originii sale basarabene, aceasta a avut ocazia sa vada scriindu-se istoria. Eugenia Guzun s-a nascut pe malurile Nistrului, in localitatea Criuleni,  din centrul Basarabiei. A prins vremuri complicate, dar s-a bucurat si de sansa de a fi intalnit oameni interesanti si de a studia cu profesori eruditi. Despre zile frumoase si senine, dar si despre lipsuri, despre teama de a nu scapa cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania sau despre raziile facute in caminul studentesc de “activistii de comsomol”, Eugenia Guzun ne-a povestit cu har, cu modestie si cu un autentic simtamant al datoriei.

– Ce amintiri ati dori sa ne impartasiti din vremea copilariei?

– Fac parte dintr-o generatie nascuta dupa foametea din 1947. A fost un  adevarat   dezastru provocat, un genocid pentru a distruge  fibra genetica a unui neam si pentru a le implanta basarabenilor  o eterna frica  in suflet, transmisa de la o generatie la alta. Din pacate, la noi nu s-a constientizat in deplina masura  dimensiunea si repercursiunile acestei catastrofe si nu  s-au batut clopotele   si in strainatate. Ucrainenii au facut-o si o fac cu mare success. In Moldova, au aparut cateva carti cu marturii cutremuratoare ale supravietuitorilor  foametei, care a dus pe ici pe colo, si la canibalism, insa aceste aparitii editoriale zac pe rafturile librariilor si in depozitele bibliotecilor – si doar atat!

Sigur, copilaria generatiei mele a fost marcata de foarte multe lipsuri, de teama sa  nu scapi cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania, dar in acelasi timp, copii fiind,  ne bucuram de ceea ce aveam. Eram  contopiti cu natura, vara aveam  o varietate astazi greu de imaginat, de fructe (disparute  ireversibil), iarna aveam zapezi cat casa si …   povestile  bunicilor, in care, nu stiu cum se intampla, dar intotdeauna, actiunea  se desfasura intr-o tara de basm, pe nume Romania. De la bunici am aflat si despre Mihai Viteazu si Stefan cel Mare si  Constantin Brancoveanu…

Printre primele mele amintiri a fost ziua cand  tot satul  avea drapele in berna… Murise Stalin. Oamenii susoteau, erau ingrijorati pentru ca incepeau sa se obisnuiasca deja cu ideea ca viata lor e marcata de dictonul “din rau in mai rau”… La scurt timp, am fost trezita intr-o dimineata, de un zgomot infernal – pe langa casa noastra trecea un buldozer de care era legata imensa statuie a lui Stalin, ce urma sa fie aruncata de pe un mal abrupt, in Nistru… Cred ca la  un an dupa acest eveniment, au fost aruncate in Nistru si  icoanele si podoabele bisericii din sat. Suferise de pe urma bombardamentelor din 1944, dar putea fi reparata. S-a gasit solutia  in stil comunist, ca biserica sa fie aruncata in aer. Abia acum doi-trei ani, pe locul fostei biserici s-a ridicat un alt lacas sfant, din pacate,… supus Bisericii Ortodoxe ruse… si cu preoti care se roaga  sa castige alegerile – comunistii.

– Ati avut o adolescenta fericita? Ce preocupari aveati in acea perioada?

– Am invatat la scoala medie, din localitate. Sapte clase erau obligatorii pentru toti, iar ultimele trei – inlocuiau cumva, liceul de alta data. Vorba vine, caci la acea vreme, cei mai instruiti profesori erau cei cu liceul terminat la romani, in rest, erau persoane scolite  in pripa,  la niste cursuri  de invatatori, unii dintre acestia aveau la randul lor, cate patru clase primare. Sa nu uitam faptul ca  anul 1940, apoi 1944 a insemnat pentru noi, basarabenii, decapitarea  in primul rand, a intelectualitatii. Conform statisticii, circa un  milion de basarabeni si-au gasit refugiul in  Romania, alte cateva sute de mii au fost deportate in  Siberia si Cazahstan… Cand  vorbim despre neajunsurile intelectualitatii basarabene de astazi, despre incapacitatea ei de se sincroniza in  multe privinte, cu cea din tara, sa  ne amintim ca vorbim despre o intelectualitate realmente nascuta din cenusa.

– La ce varsta v-ati decis  sa studiati filologia si de ce? V-a influentat cineva in acest sens?

– Fac parte  din categoria premiantilor care au  ambitia sa fie primii, oriunde ii arunca destinul. La scoala, ma fascina istoria (mai ales,  incepand cu clasa a noua, cand  am avut  ca profesor un tanar absolvent de facultate, foarte frumos, destept si  care vorbea o  minunata limba romana), apoi intotdeauna, mi-a placut literatura  si chiar visam sa devin prozator, dupa care am aflat de existenta filozofiei si mi se parea ca aceasta ar trebui sa fie vocatia mea…, si dintotdeauna mi-a placut chimia. Era o dragoste pe care nu am tradat-o decat o data si definitiv. Era cu putin timp inainte de balul de absolvire. Tot timpul liber mi-l petreceam pregatindu-ma pentru examenele de admitere la chimie si intr-o zi, m-a chemat la el in cabinet, directorul scolii, profesorul Boris Danga. Era un fin cunoscator al limbii si literaturii romane-moldovenesti. Se intampla  ca el sa-mi corecteze compunerile, pentru ca profesoara mea de limba si literatura nu le intelegea… A fost, cred, prima data cand cineva vorbea cu mine   matur si cu responsabilitate. Mi-a zis ca neamul nostru trebuie sa renasca si avem nevoie  si de filologi buni. A fost argumentul esential si din acea clipa, consider ca viata mea a luat o alta turnura. De altfel, Boris Danga (Dumnezeu sa-l odihneasca!) a fost un  mare pedagog, cu merite recunoscute chiar si de autoritatile de la Moscova. A fost pedagog emerit din Uniunea Sovietica. In aceasta calitate, a  stiut sa argumenteze  necesitatea separarii scolilor mixte ruso-moldovenesti in doua unitati  scolare cu programe diferite… si chiar cu sedii diferite… Adevarat, intre timp, se intetisera si bataile in recreatii…, pe criterii etnice. Basarabenii incepeau sa-si recapete demnitatea natioanala si mai ales, umana.

– Unde si in ce perioada v-ati facut  studiile universitare? Ati vrea sa ne relatati un  eveniment important din anii de studii care v-a marcat in alegerile facute ulterior?

– In 1967, am sustinut examenele de admitere la Facultatea de Litere de la Universitatea de Stat din Chisinau.    Profesorii ne-au fost diferiti: de la  evrei eruditi  si extrem de plictisiti, scoliti cu ani in urma,  la universitatile romanesti si chiar peste hotare, la pleiada slaba pana la ridicol.

Colegul meu de promotie, scriitorul Leo Butnaru, a descris extraordinar de bine atmosfera anilor nostri  de studentie, in paginile unui jurnal in care  se vede  procesul de rinocerizare la care eram supusi pe toate caile. Partial, s-a reusit, insa au fost si multi colegi care  si-au aparat sufletul.

A fost o vreme foarte complicata. Pe de o parte, traiam  euforia dezghetului hrusciovist si mai apoi, a  discursului  lui Ceausescu din 1968,  la invazia tancurilor sovietice din Cehoslovacia… La Chisinau, mai functiona la o periferie de oras, o ramasita a unei librarii cu carte romaneasca, deschisa in perioada lui Hrusciov, incepeau sa circule dinspre tara  in  Uniunea Sovietica turisti romani, mai veneau  din cand in  cand, si rude din Romania. Imi amintesc ca a fost in vizita, un unchi de-al tatei si mama mi-a zis sa nu vorbesc despre el, caci a iesit recent din inchisoare… Era preot la Brad  si un anticomunist convins. Mai era si radio Romania, au inceput sa vina in  Uniunea Sovietica filmele istorice romanesti si deoarece la Chisinau erau interzise, faceam cate un  drum la Odesa, ca sa le vedem. In acest sens, erau vremuri frumoase. Dar, deja prin camine se faceau razii, ni se cotrobaia prin lucrurile personale (in timp ce eram la cursuri), ca sa vada ce carti citim. Am fost penalizata la un moment dat, impreuna cu alti colegi din alte camere de camin, pentru ca  in lipsa mea, au intrat in camera “activistii de comsomol”  si au constatat ca aparatul meu de radio  cu tranzistori era pe unda Bucurestiului. Mi s-a luat  bursa pe cateva  luni…. De altfel, initiativa ii apartinea lui P. Lucinschi, pe atunci prim secretar al CC al comsomolului din Moldova,   decorat cu cea mai mare distinctie a Romaniei, pe vremea cand era presedintele Moldovei. Ei, multe s-ar putea spune si despre acele vremuri, dar si despre cele de  astazi! Dar ma opresc aici.

Un singur lucru as mai vrea sa spun… Cred ca in acea vreme, ni s-au intocmit  multora dintre noi, dosare la securitate… mai ales, pentru ca pe rand, se ridicau  cand medicina, cand politehnica din Chisinau  si mai tot timpul, Universitatea, unde la un moment dat, a si fost  intr-o noapte, arborat tricolorul romanesc…

– Cum este sa fii proaspat licentiat si tanar somer?

– Cei cu dosare la securitate, fireste ca am avut probleme. Si eu am fost mai mult de un an somer, cu diploma de licenta in buzunar. Daca ma gandesc bine, as putea afirma ca adevarata universitate am  facut-o in acel an…, in sala de lectura a sectiei de literatura straina a Bibliotecii Nationale. Ulterior, am aflat ca absolut toti cititorii de la  aceasta sala aveau dosare la securitate, caci aici era literatura romana. Mai erau,  someri ca si mine, Andrei Vartic, proaspat absolvent de la matematica si Mihai Cimpoi, alungat de la Teatrul National (pe atunci de stat, purtand numele lui A. Puskin), din functia de secretar literar. Cu noi se deschidea  si se  inchidea biblioteca. Imi luam in geanta un  sfert de paine si  ciuguleam din ea, cand ma apuca ameteala, de foame…

– Cine v-a influentat cel mai mult in viata?

–  La vremuri diferite, oameni diferiti. Daca ar fi s-o iau in ordine cronologica, pot spune ca m-a marcat profund, chiar in primul an  de scoala, prima mea invatatoare. M-a invatat nu doar sa scriu foarte frumos, caligrafic, ci mi-a dat si o  prima lectie de viata… Aceea de a suporta cu demnitate, saracia  si lipsurile. Era foarte in varsta, prima mea invatatoare si nu intelegeam de ce nu are casa ei   si locuieste  cu chirie, la o familie de tarani, vecini cu noi. Ma chema, uneori, la ea  si ma trata cu un  pahar cu ceai si invariabil, cu doi biscuiti pusi pe o farfurioara. Ma ametea, realmente, atmosfera din modesta-i camaruta, foarte ordonata, cu foarte putine lucruri, cu o etajera intr-un colt al camerei, plina cu carti frumos aranjate, iar un ceai mai gustos ca la Ludmila Erofeevna nu-mi amintesc sa fi baut, in alta parte. Mai tarziu, am aflat ca facea parte din vechea aristocratie rusa, refugiata in Basarabia dupa Revolutia din octombrie 1917… In 1940, impreuna cu familia a fost deportata in Siberia ca dusman al poporului si abia dupa moartea lui Stalin a  putut reveni la bastina, in Basarabia. Doamne, si ce limba frumoasa romaneasca mai vorbea prima mea invatatoare, rusoaica la origine, romanca prin  convingere.

A mai fost apoi, profesorul meu de istorie, Mircea Dohotaru, un mare  intelectual, rasarit din scrum, la sfarsitul anilor 60. Autor de manuale scolare, patriot de mare sensibilitate si caracter, a ramas  intr-un con de umbra dupa 1990, in prim  plan strecurandu-se, uneori,  persoane care au urmarit scopuri nu tocmai  nobile… Asta e viata si  cunoastem cu totii ca la furtuna  se ridica multa pleava la suprafata. L-am intalnit recent. S-a retras  de la catedra la tara si munceste o bucata de pamant, ca sa se intretina. Imi marturisea cu durere, ca de 15 ani nu si-a putut permite sa cumpere nici o carte. Ce drama mai mare poate fi pentru un om de cultura, decat aceasta… Am inteles ca  fiul dansului e stabilit in Statele Unite ale Americii si il indeamna sa plece definitiv  peste ocean, iar profesorul meu de istorie nu-si poate imagina sa moara in alta parte, decat acasa.

M-au influentat intr-un fel, chiar si profesorii “catastrofa”, pentru ca m-au ambitionat sa-mi depasesc conditia sociala si intelectuala. De exemplu, la scoala, aveam o profesoara de limba si literatura moldoveneasca (asa se chema  oficial, obiectul). Era din  Transnistria, vorbea o limba pocita in ultimul hal. Noi o mai tachinam, din cand in cand. Imi amintesc ca un coleg a intrebat-o intr-o zi, ce insemna cuvantul “circa” si ea ne-a spus ca e denumirea unui popor din Africa. Imi spune  la telefon, mama, ca deseori, o intalneste la cozile de la magazinele din  sat si  tot timpul le reproseaza consatenilor ca saracia si nevoile ce s-au abatut asupra lor sunt de cand au “venit romanii” si de cand basarabenilor le-a trebuit limba romana. Adevarat ca o mai iau in raspar “analfabetele” cu patru clase primare de la romani, ca nu stie sarmana intelectuala cum sa scape de gura lor… Apropo, aceste femei cu patru clase primare de  la romani au pastrat focul in vatra romaneasca basarabeana. Mamelor noastre le datoram in cea mai mare masura,  faptul ca astazi, Basarabia mai simte romaneste.

Autor: Octavian Curpaş
Sursa: Pheonix Mission

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ