Eveniment în Sala Mică

0
16

Sala Studio „Valeriu Cupcea” e locul unde putem urmări cele mai interesante şi mai provocatoare întâmplări artistice din viaţa Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”. În timp ce Sala Mare e rezervată doar pentru montări de proporţii prin care se menţine legătura cu teatrul tradiţional, ce pare să aibă greutate în ochii unui public oarecum conservator, Studioul „V.Cupcea” devine un spaţiu favorabil pentru experimente, pentru producţii nonconformiste, în care simţim febra căutărilor, a încercărilor de a renova arta scenică de la noi.

Piesa „Uşa” de Matei Vişniec, montată în premieră de regizorul Vitalie Drucec, poate fi considerată de asemenea un catalizator al energiilor creatoare pe care Naţionalul din Chişinău îşi propune să le valorifice în cadrul proiectului de emancipare a trupei de la „M. Eminescu”, ce se vrea sincronizată cu mişcarea teatrală europeană.
Apreciem înainte de toate efortul de a renunţa la formule de joc perimate şi curajul de a aborda rolurile în stil expresionist, actorii prezentând situaţii-limită, producând tensiune maximă, explorându-şi corporalitatea într-o confruntare permanentă cu stereotipurile „trăirii” stanislavskiene. Efectul transfigurării e atât de copleşitor, încât ajungem să nu-i recunoaştem pe artişti, în special pe Iurie Negoiţă, care apare în rolul lui Bruno, un individ ce uimeşte prin diversiunile sale, prin trucuri spectaculoase, prin agresivitatea jocului subordonat naturii sale de bufon, de rebel, de copil teribil ce nu vrea să se maturizeze nici „în ceasul al doisprezecelea”. Personajul II, interpretat cu naturaleţe de Constantin Adam, accentuează frica, angoasa ce domină piesa, el se leapădă de toate măştile pentru a-şi arăta faţa reală, cea a unui om care îşi recunoaşte slăbiciunile, se declară împăcat cu destinul, cu fatalitatea şi obţine dreptul de a păşi pragul Uşii deschise spre lumea de dincolo. Cea mai bizară fiinţă ajunsă în purgatoriul imaginat în spectacol e femeia cu suflet de gheaţă, pe care ne-o aduce în scenă actriţa Mihaela Damian. Comportamentul său este la fel de sigur în registrul grotescului şi în cel al unui lirism obsesiv, făptura ei pare deosebit de fragilă dar ne cucereşte prin forţa gesturilor, a cuvintelor îmbinate într-un monolog al singurătăţii cosmice.
Scenografia semnată de Tatiana Popescu oferă libertate de mişcare actorilor şi stimulează improvizaţia, toate panourile sub formă de triunghiuri sunt asamblate în aşa fel încât amintesc de pânzele unei corăbii ce navighează într-un spaţiu halucinant, al existenţei fără început şi fără sfârşit, al poeziei şi demenţei pe care doar spiritul divin o poate domoli, dăruindu-le suferinzilor o cheie a mântuirii.�

autor: Irina Nechit

http://www.jurnal.md/article/2996/

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ