RSS Feed

Fratele meu de peste Prut

1

iunie 17, 2013 by

poza2 Când eram student la Cluj, într-una dintre serile frumoase de toamnă în care socializam la un chef studențesc prin căminele din Hașdeu, cineva mi-l prezintă pe Vasili, student din Basarabia. Dintr-un patriotism spontan și aproape teribilist, mă trezesc cu brațele largi deschise, spunându-i noului venit: “Vasili! Adică Vasile, fratele meu de peste Prut! Tot român de-al nostru!”. Vasili se uită suspicios la mine și mi-o trântește scurt: “ Băi, să îți intre bine în cap, eu sunt rus, nu român! Ai priceput?”. Era prima mea întâlnire cu „fratele meu de peste Prut”, o întâlnire total disonantă față de așteptările create de ideologia reunificării, foarte la modă după 1990. Am trecut peste incident, nu am căzut în păcatul generalizării, dar nici nu m-am mai hazardat vreodată în a-mi deschide inima la prima întâlnire cu basarabeni, așa din pur patriotism. Ulterior, am cunoscut și alți moldoveni de peste Prut, unii dintre ei stabiliți la București, profesioniști adevărați și oameni de toată isprava.
Anii au trecut și destinul a făcut să ajung la Chișinău relativ recent. M-a încercat un sentiment ciudat, amestecat. Mă simțeam acasă, totul părea familiar și cald, dar în același timp, străin. Oamenii cu care mă întâlneam erau primitori, sensibili și păreau să mă înțeleagă perfect. Mai târziu mi-am dat seama că nu era chiar așa. Mă ascultau, dar nu întotdeauna mă și înțelegeau. Punerea într-o paranteză istorică de o jumătate de secol a limbii române a lăsat urme adânci. La rândul meu, îi ascultam pe moldoveni cum vorbeau, spuneau bancuri, dar, recunosc, de multe ori nu înțelegeam chiar totul. Atunci când lor le era mai dificil să spună ceva în română, găseau imediat corespondentul de sens în limba rusă. De fapt, pe stradă, în cluburi, în restaurante, limba rusă se vorbește în mod curent. Sigur, dacă vorbești în română, ți se răspunde și te poți înțelege fără nici o problemă.
Comunismul nu le-a mutilat moldovenilor de peste Prut doar limba, ci și identitatea. Unul dintre prietenii mei de la Chișinău îmi mărturisea că moldovenii trăiesc o dramă identitară pentru că nici nu mai știu cine sunt. Noi le spunem că sunt români, dar rusofonii și comuniștii le spun că sunt un popor diferit, cu o istorie mai veche decât a României și cu o limbă proprie – limba moldovenească. Moldoveanul de rând este prins între diferență și similaritate identitară, ambele fiind definite cel mai adesea politic. Bucureștiul și Moscova sunt pentru moldovenii de peste Prut centre de referință. Mulți dintre tinerii moldoveni vin și studiază la București, dar sunt și mulți care studiază și muncesc la Moscova.  Pentru omul de rând nu e atât de simplu să spui că ești sau nu pro-român sau pro-rus. Depinde cine e la putere și cât de mult se conturează un curent majoritar de opinie. Frica de a fi liber e o realitate în Republica Moldova. Din când în când, simpatizanții pro-români sau nostalgicii comuniști izbucnesc și au loc mișcări de stradă. Atmosfera politică e însă departe de o normalitate de tip european. Ca să îmi ilustreze cât de mare a fost impactul sovietizării asupra moldovenilor de peste Prut, amicul meu de la Chișinău mi-a spus odată, sub formă de glumă:” Știi ce este un moldovean? O încurcătură dintre un rus și o româncă sau un român și o rusoaică. De aia, când Moscova și Bucureștiul se regulează, la Chișinău totul merge prost!”. Adevărul e că și rușii și românii îi tratează pe moldoveni cu o grijă paternală geopolitică excesivă, ceea ce o face indezirabilă,  ca și cum moldovenii  nu ar fi în stare să decidă pentru sine.
Istoria post-sovietică a Moldovei este marcată de această fractură geopolitică dintre Rusia, pe de o parte,  și România și Uniunea Europeană, pe de altă parte. Scena politică e ocupată de comuniști – ca reprezentanți ai nostalgicilor și protectori principali ai populației rusofone și celelalte partide românești, divizate  într-atât de mult, încât Republica Moldova pare să fie într-o criză politică continuă. Aici, parțial este și “meritul” Bucureștiului pentru că nu a fost în stare să aibă o abordare unitară privind Moldova, iar diversele centre de putere de pe malurile Dâmboviței au sprijinit sectorial câte un partid sau un candidat, ducând în final la dezbinare în sânul forțelor pro-românești și pro-europene. Într-o astfel de indecizie strategică, în care comuniștii moldoveni sunt mult mai coerenți la nivelul mesajului și acțiunii politice,  Republica Moldova se îndepărtează tot mai mult de Uniunea Europeană și pare să reîntoarcă în sfera de influență a Moscovei.
Trebuie să recunoaștem că oferta României pentru Republica Moldova este una destul de subțire. România este ea însăși destul de săracă și nu are forța economică de a face o posibilă unire sustenabilă, cum a fost în cazul Germaniei de Vest care a disponibilizat sute de miliarde de mărci pentru etapa de post reunificare. Dar România nu este Germania. Noi abia ne gestionăm propria sărăcie. Acordarea cetățeniei române pentru moldovenii de peste Prut a căpătat, dincolo de nuanțele sentimentale, un caracter practic, pașaportul românesc fiind pentru mulți cetățeni moldoveni biletul de emigrare în Uniunea Europeană. A fost un semnal bine primit în Republica Moldova, semnal ce face ca cetățenia română să fie destul de atractivă.  Ajutoarele în bani sau energie pe care Guvernul României le mai acordă Republicii Moldova sunt importante ca simbol, dar aproape nesemnificative ca impact economic de durată.  Moscova joacă destul de dur prin prezența armatei în Transnistria și prin sprijinirea anumitor facțiuni politice de la Chișinău. Rușii nu au probabil nici un interes ca Uniunea Europeană și NATO să înainteze și mai mult spre granițele sale. Puterile occidentale, în special Germania, au încercat să dea semnale pozitive Chișinăului pentru o direcție pro-europeană, dar scena politică din Republica Moldova e marcată de imprevizibil, iar ultimele evoluții au decredibilizat serios pe unii liderii pro europeni de la Chișinău.
În aceste condiții, unirea cu România devine din ce în ce mai mult o iluzie. Și totuși, cineva vrea să ne aducă mereu aminte că “Basarabia e pământ românesc!”. În București, Iași, Cluj, Constanța, în toată România, pe autostrăzi, pe clădiri, pe poduri, veți vedea această inscripție, cu același scris și uneori cu tricolorul pe fundal. Celelalte inscripții de graffiti dispar, sunt șterse sau curățate tot timpul, dar “Basarabia e pământ românesc!” rămâne mereu acolo, pe ziduri, neatinsă. Cineva, aproape obsesiv, vrea ca în mințile noastre să stăruie acest gând sacru, în speranța că el va declanșa reacția potrivită odată ce oportunitatea istorică va fi una favorabilă. O fi bine, o fi rău?  Nu știu, dar îmi aduc aminte că, în timp ce eram la Chișinău și admiram clădirea primăriei, amicul meu basarabean mi-a spus: “Am avut mai multe clădiri ca asta. Dar în al doilea război mondial au venit românii și ne-au eliberat. Apoi au venit rușii și ne-au eliberat și ei. Și unii și alții au tras cu tunul!”.
Aroganța și suficiența nu servesc nimănui. Eu unul, înainte de a decreta posesiuni istorice sau posibile uniri, i-aș întreba pe frații noștri de peste Prut ce vor sau dacă vor vreodată să se unească cu România. Pentru că și în istorie, ca într-o familie, dacă dragoste nu e, nimic nu e. Și chiar dacă vorbim aceeași limbă, unirea cu forța nu se poate!
Publicat în TRANSILVANIA Reporter, 10 iunie 2013
Sursa: Blogul lui Dan Jurcan


1 comment »

  1. Iulius spune:

    Indraznesc sa va intreb stimate domn, ce o sa mai ziceti in conditiile in care basarabenii vor unire ??!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+