Furaţi de toamnă

0
11

Când îi ascultai cântând te treceau fiorii. Iar când vorbeau cu patos despre România şi regăsirea fraţilor de pe ambele maluri ale Prutului, în acei ani de confuzie (anii ’90 – n.r.), parcă nu-ţi venea a crede. Era greu de înţeles de unde găseau forţa şi curajul de a spune lucrurilor pe nume. Doina şi Ion Aldea Teodorovici – 15 ani de la nedreapta moarte a talentaţilor artişti basarabeni.

O moarte absurdă, într-un accident de maşină, într-o noapte de octombrie a anului 1992, undeva în România, lângă Urziceni. La Coşereni, acolo unde Doina şi Ion Aldea Teodorovici au fost furaţi de toamnă, s-a înălţat un monument în cinstea lor. Un omagiu modest pentru doi cântăreţi ai unităţii naţionale.
PATRIOŢI. Acum mai bine de 15 ani ne uluiau cu seninătatea cu care-şi clamau românismul. Din păcate au plecat dintre noi înainte de a-şi termina de rostit mesajul. Nu ştiu ce ar spune acum Doina şi Ion, cu ce ochi ar privi încrâncenarea care domină relaţiile dintre Republica Moldova şi România. Câtă amărăciune s-ar cuibări în inimile lor, care băteau pentru regăsirea fraţilor de pe malurile Prutului?

MÂHNIRE. Cum să le prezinţi Doinei şi lui Ion ştiri precum cea referitoare la incidentul de la vamă, de la Albiţa? Cum să le spui că vameşii moldoveni nu primesc pe teritoriul ţării nişte români? Cum să le povesteşti Doinei şi lui Ion că România nu-şi poate deschide consulate la Cahul şi la Bălţi? Că fraţii noştri de dincolo de Prut sunt umiliţi şi jecmăniţi, pentru simplul fapt că au nevoie de o viză pentru a intra în România? Poate ar fi bine să nu ne audă povestind aşa ceva.

CONTRASTE. Poate e doar un coşmar şi într-o bună zi ne vom trezi şi ne vom felicita, pentru că nimic din toate acestea nu a fost adevărat. Iar glasul Doinei şi cel al lui Ion vor putea răsuna în continuare la posturile de radio din Republica Moldova sau România, fără ca nimeni să-i considere desueţi. Ba chiar stânjenitori. Pentru că, într-o perioadă în care noi abia ne dezmeticeam după anii grei de întuneric comunist, ei au făcut posibilă înţelegerea adâncă a apartenenţei noastre la acelaşi neam, la aceeaşi istorie. Ce act de curaj! Cine să ştie atunci ce aveau să însemne 15 ani la scara istoriei şi cu câtă amărăciune mai vorbim acum despre toate acestea?

NÅSCUŢI PENTRU A DÅRUI. Două inimi darnice, după cum i-a caracterizat poetul Dumitru Matcovschi pe Doina şi Ion. Pentru Matcovschi, „dăruiţii cu har nu se nasc în fiecare zi, nici în fiecare an. Iar Doinei şi lui Ion mult mai bine, dar şi mai frumos le-ar fi stat… să moară în toamna daurită a vieţii, de multă inimă, de mult suflet, de mult cântec”.

CLIPA FATALÅ. În noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992, glasul celor doi interpreţi a fost curmat în timp ce maşina cu care se îndreptau de la Bucureşti la Chişinău a intrat într-un copac, la câteva zeci de kilometri de Bucureşti, în dreptul localităţii Coşereni. În acel moment, moartea soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici a fost percepută ca o tragedie naţională. Multe elemente din dosarul morţii lor au părut atunci cel puţin neclare, dacă nu controversate, lăsând loc speculaţiilor privind circumstanţele în care s-a petrecut accidentul.

SPECULAŢII. În 1992, foarte multă lume s-a întrebat: a fost accident sau o crimă? Din ce cauză nu a fost investigată moartea celor doi, cu atât mai mult cu cât şoferul maşinii în care ei şi-au găsit sfârşitul a scăpat cu viaţă? Ce s-a întâmplat de nu s-a redeschis cazul? Într-un interviu acordat în noiembrie 2005 publicaţiei Ziarul de Gardă din Chişinău, fiul celor doi talentaţi interpreţi, Cristi Aldea Teodorovici, spunea că nu ştie prea multe detalii, pentru că era totuşi copil la momentul în care s-a produs tragedia. „Am vorbit în România cu cineva să redeschidem cazul, dar e şi destul de târziu… Atunci, ancheta s-a întrerupt pe motivul unui telefon care a fost primit de bunica. I s-a spus că, dacă îi este dragă viaţa mea, să nu mai continue cu cercetările. Atunci, acel avertisment ne-a pus pe gânduri pe toţi”, povestea el.
Acum, la 15 ani de la nedreapta lor dispariţie, puţini sunt cei care le mai cinstesc memoria cum se cuvine. Aici şi acolo, în Moldova. Pentru că vremurile sunt altele şi noi, vremelnicii, parcă mai superficiali cu fiecare zi care trece.

DESTINE. Ion s-a născut la 7 aprilie 1954, în orăşelul Leova, din Republica Moldova. A studiat la şcoala de muzică „Ştefan Neaga”, apoi la Colegiul de Muzică din Tiraspol, pentru ca ulterior să urmeze cursurile Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. De altfel, era un pasionat de literatură, teatru, pictură. A fost saxofonist în formaţia Contemporanul, conducător al formaţiei DiATe, conducător artistic la Teatrul „Mihai Eminescu”, compozitor. Dăruirea cu care şi-a marcat întreaga carieră i-a fost onorată de mai multe ori (laureat al Premiului „Boris Glavan”, laureat al Festivalului al XII-lea al Tineretului şi Studenţilor de la Moscova, Artist Emerit al Republicii Moldova). Post-mortem a fost decorat cu Ordinul Republicii.

În 1981, Ion s-a căsătorit cu Doina. Fiică de jurnalist şi profesoară de limba română, Doina (născută la 15 noiembrie 1958, la Chişinău) a absolvit Şcoala nr. 1 româno-franceză de la Chişinău, iar ulterior cursurile Universităţii de Stat din Chişinău, Facultatea de Filologie, Limba şi Literatura Română. Doina şi Ion au avut un singur copil, pe Cristofor (Cristi), care avea aproape 11 ani în momentul dispariţiei părinţilor lui. Doina a fost şi profesoară de literatură universală, şi interpretă de muzică uşoară, dar şi dansatoare în ansamblul de dansuri populare „Moldovenească”. Peste ani, Doina şi Ion au format celebrul duet, care a dat spectacole în Rusia, Germania, Mongolia, Algeria, Iugoslavia, România. Pe Doina şi pe Ion românii de pe ambele maluri ale Prutului şi-i amintesc în special pentru militantismul lor. Citeam undeva că, dacă în ziua de azi se vorbeşte româneşte şi se învaţă în limba română în şcolile din Moldova, este şi datorită lor. Pasiunea pe care o puneau în tot ceea ce au întreprins în viaţa lor este, cred, neegalată. În 1991 au cântat la Marea Adunare Naţională, apoi au plecat la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună românilor: „Vin aici direct din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, să vă aduc salutul libertăţii noastre”. Dar, mai presus de toate, în mai 1992, Doina şi Ion, împreună cu poeţii Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, au cântat în faţa luptătorilor din războiul de pe Nistru, pentru a le ridica moralul. Gândiţi-vă doar la acest gest. Sacrificaţi câteva secunde meditaţiei şi cântăriţi, într-o balanţă imaginară, importanţa lui, în comparaţie cu laşităţile prezentului.

ÎNTREBÅRI
„Poate, cine ştie, dacă n-ar fi cântat cu atâta dăruire, mai erau printre noi?! Nu se făceau atât de dragi lui Dumnezeu! Dar aşa să fie: ascultându-le glasul, Bunul se va îndura de Neamul care ne are şi-i va întinde mâna să se înalţe precum îi este menit. Aşa e de când lumea – pentru a înaripa un vis, a apăra o cauză, cineva (dar nu oricine!) trebuie să fie răstignit. Pentru aceasta se aleg cei mai buni, cei mai dragi şi irepetabili. De astă dată au fost Ei. Am pierde cel mai frumos cântec din memoria noastră dacă i-am uita!”
C. Partole, scriitoare

INIMI DARNICE
„Nu cred că vom avea degrabă alte două inimi darnice ca inimile lor. Atât de tineri şi atât de nevinovaţi erau Doina şi Ion. De ce, mă întreb, anume peste ei s-a abătut năpasta? Unde era, de ce nu era îngerul lor de pază? Un gol a rămas, un mare gol în sufletul nostru. Noi am pierdut, Basarabia a pierdut, Ţara”
Dumitru Matcovschi, poet

RENAŞTEREA
„Am plâns copilăreşte la cântecele lor, ale Doinei şi ale lui Ion. Cât mai are artişti ca Vieru, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, poporul român poate spera la o purificatoare renaştere. Ea se şi petrece”
Adrian Păunescu, poet

2007 10 29| de Marina ConstantinoiuJURNALUL NATIONAL

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ