Gafencu Vasile

0
94

Trăim vremuri grele pentru acest neam. Ne confruntăm cu o criză de identitate, cu o alta materială, şi parcă viitorul sună negru pentru noi. Prezentul este doar o mică pagină a istoriei, iar deznădejdea nu ar trebui să ne cuprindă, mai ales acum, cînd avem nevoie de curaj.

Privind la trecutul plin de glorie al acestui neam, îţi vine în gînd dorinţa de a te ridica din mocirla în care zaci. Nu poţi rămîne indiferent la destinele eroice ale înaintaşilor noştri. Avem un trecut greu, împovărat de ocupaţii şi represalii, înnegrit de barbari şi de Siberii, însă acest trecut dureros este presărat cu destine de aur. Unul dintre aceste destine aste al lui Vasile Gafencu.

Membru al Sfatului Ţării, Vasile Gafencu s-a născut la Sîngerei, în 1886. Preovenea dintr-o familie numeroasă. Trecînd printr-o copilărie grea (pe vremea ţarismului), a ajuns la maturitate un patriot, care a luptat pentru idelaul acestui popor.

În anii 1917-1918 ia parte direct la Mişcarea de Eliberare Naţională. Îşi aduce contribuţia la consolidarea mişcării patriotice din anii 1918, militînd pentru Unirea Basarabia cu Ţara. Votează cu demnitate Unirea de la 27 martie.

După înfăptuirea idealului său şi al nemauluise retrage la Sîngerei. Nu se avîntă într-o carieră de politician murdar, aşa cum este caracteristic demagogiei parlamentariste, realizînd că generaţia sa ţi-a spus cuvîntul. Alături de soţia Elena, îşi începe o nouă viaţă în satul de baştină.

Fiind de profesie agricultor, se dedică agriculturii. Îşi întemeieză o familie stabilă, avînd un fecior (Valeriu, născut în 1921, viitorul martir al închisorilor comuniste) şi trei fiice: Valentina, Eleonora şi Elizabeta. Se stăruie să le împărtăşească urmaşilor săi o educaţie aleasă, bazată pe trăirea creştină şi iubirea de neam.

Despre viaţa de pînă la 1940 a familiei Gafencu, fiica Eleonora îşi amintea: “Tata era ţărănist. Era prieten cu Erhan, pe care probabil îl cunoaşteţi, care ne era consătean. Iar Valeriu – legionar. Deseori aveau discuţii despre politică. Odată tata a vrut să-l pedepsească pe Valeriu, însă se iubeau prea mult. Tată mai bun ca al nostru nu era, şi frate la fel.”

Viaţa linitită a familiei Gafencu avea să se încheie în vara lui 1940. Trădarea mişelească a politicienilor români a Marii Uniri prin abandonarea Basarabiei a lăsat a dat undă verde bandelor de ruşi şi evrei bolşevici să se răzbune pe populaţia băştinaşă, şi ami ales pe înaintaşii neamului care la 1918 au îndrăznit să se ridice împotriva ocupanţilor. Peste două milioane de români au fost lăsaţi pradă în faţa măcelului ce avea să vină. În această situaţie, Vasile Gafencu decide să se refugieze cu fiul Valeriu peste Prut. Însă, după ce trece Prutul, are o schimbare radicală de decizie, şi îi spune lui Valeriu că se întoare singur în Basarabia. Valeriu Gafencu îşi aminteşte de vorbele tatălui său: „ Ce ar zice toţi fraţii noştri basarabeni, şi cum mi-aş ridica ochii la cer, dacă şi eu, şi alţii ca mine, care pînă acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pămînt am fugi din calea asupritorilor, şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă? Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum este nevoie de jertfă.”

Zicînd acestea s-a întors în Basarabia. La scurt timp este arestat de NKVD, şi închis într-un lagăr de concentrare, după cum şi era de aşteptat. A fost închis în lagărul din Arhanghelsk, dincolo de Cercul Polar. Din cauza tratamentului inuman, subalimentării, a frigului şi a torturilor din lagăr, nu resită şi moare în mai puţin de un an, cu gîndul la Dumnezeu, căruia i-a încredinţat pe cei dragi.

Destinul lui Vasile Gafencu este unul pe cît de tragic, pe atît de măreţ. Avem înaintaşi de care ne putem bucura şi de la care avem de învăţat multe. Este demn de luat în seamă la Vasile Gafencu faptul că după Unire s-a retras la baştină pentru a contribui la educarea noii generaţii în schimbul unei cariere strălucite în politică.

De asemenea, este cutremurător mesajul lăsat fiului cînd a decis să se întoarcă acasă prin asumarea jertfei comune şi prin îndemnul la unitate pe care la emană. Cuvinte precum „vor veni şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfă” nu sunt afirmate de oricine, ci doar de adevăraţii bărbaţi ai neamului.

Şi nu în ultimul rînd, Vasile Gafencu merită aprecierea noastră pentru că a contribuit la educarea viitorului legionar cu „piept călit de fier şi sufletul de crin”, Valeriu Gafencu. Ştim cu toţii că copiii sunt rodul educaţiei date de părinţi. Îmbrăţişarea legionarismului de către Valeriu, credinţa cu care a urmat crezul renaşterii naţional-spirituale, demonstrează eficienţa şi deplinătatea educaţiei alese pe care Vasile Gafencu le-a împărtăşit-o urmaşilor.

Aflînd destinul lui Vasile Gafencu, m-am convins de un lucru: avem motive de a ne mîndri că suntem români. Nu trebuie să ne lăsăm îndoiala şi frica să pună stăpînire pe gîndirea noastră. Urmînd înaintaşii noştri în gîndire şi acţiuni putem îmvinge orice năpastă, nenorocire sau durere trecătoare.

Sursa: Stefanbolocan.wordpress.com

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ