Generalul (r) Ion Costaş: „Ruşii vor să ne vadă o gubernie a lor”

0
4

 

autor: Raisa LOZINSCHI

La 2 martie curent, se împlinesc 15 ani de la începerea războiului din Transnistria. Cei implicaţi nemijlocit în acel conflict armat susţin cu vehemenţă că Rusia a luptat contra noului stat format – R. Moldova.Autorităţile de astăzi încearcă să inoculeze ideea, inclusiv prin manualele de „Istorie Integrată”, că vinovată de declanşarea conflictului de pe Nistru se face conducerea de atunci a R. Moldova. Generalul Ion Costaş deţinea la acea vreme funcţia de ministru al Apărării. Acesta insistă asupra termenului de „război” cu privire la ceea ce s-a întâmplat în Transnistria în anul 1992. Acum, generalul scrie o carte prin care vrea să demonstreze cu documente implicarea armatei ruseşti în război. În continuare, citiţi un interviu acordat în exclusivitate JURNALULUI.

– Domnule general Costaş, de ce a avut loc războiul din Transnistria?

– Istoria a demonstrat faptul că atunci când dispar imperiile, acest lucru este urmat de războaie, ocupări de teritorii etc. După declararea independenţei a celor 15 foste republici sovietice, imperiul, cu centrul la Moscova, declanşase acţiunile de menţinere a influenţei asupra teritoriilor componente ale fostei URSS. Moscova a mizat, bineînţeles, pe forţele pro-imperiale care erau aici, dar care nu erau formate din moldoveni sau români, numiţi-i cum vreţi. Era vorba în primul rând de ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari. Aceştia au deţinut, de fapt, pârghiile de conducere şi cele economice în RSSM până în anul 1992. Noi, moldovenii, eram mai degrabă nişte iobagi. Rusia era stăpânul, boierul şi noi eram iobagii. Războiul care a fost declanşat de Rusia împotriva statului nou format R. Moldova nu a început la 2 martie 1992, dar în 1990 – prin conflictele separatiste de la Comrat şi la Dubăsari. Această situaţie tensionantă a durat de doi ani, culminând cu ziua de 2 martie 1992, când a început războiul. În acel război au fost implicate făţiş forţele ruseşti ale Armatei a 14-a care s-a retras de pe partea dreaptă a Nistrului şi s-a stabilit în Transnistria. În depozitele de la Cobasna a fost stocat tot armamentul retras din ţările fostului lagăr socialist – Ungaria, Polonia, Cehia, Germania etc. Iată de ce avem 2700 de vagoane pline cu armament şi muniţii stocate în R. Moldova.

Într-un interviu pentru JURNAL, Gheorghe Lavranciuc preşedinte al KGB-ului din RSSM în perioada 1989-1990, a spus că momentul care a determinat începutul conflictului a fost adoptarea legii potrivit căreia limba moldovenească a fost declarată limbă de stat în acest teritoriu, lucru cu care nu au fost de acord deputaţii transnistreni…

– Ăsta a fost un pretext. Dar ruptura a început când deputaţii din stânga Nistrului au cerut să fie proclamată suveranitatea regiunii transnistrene. Vroiau să facă un fel de federaţie din R. Moldova. Ideea asta nu-i aparţine lui Kozak, ea există încă de atunci. Snegur a fost preîntâmpinat demult despre aceasta de către Gorbaciov. I s-a spus că dacă nu vrea să facă parte din imperiul rusesc, o să aibă două republici acasă la el. S-a început formarea gărzilor, cazacii au început să vină masiv din Siberia, din Ucraina etc., o mulţime de puşcăriaşi erau eliberaţi din închisorile ruseşti şi trimişi aici să lupte cu moldovenii.

– Cât de pregătită era R. Moldova pentru a lupta?

– Nu aveam armată. Nu aveam cu ce ne apăra. Am început cu „beţe de răsărită”. Am lansat un apel către ofiţerii din fosta URSS să vină acasă. Am adunat armamentul care mai rămăsese aici de la ruşi, dar era deteriorat.
– Dar aţi luptat…

– Rămăsese o unitate de artilerie, nişte mitraliere, nişte „Kalaşnikov”, dar… Ei aveau tancuri, helicoptere de luptă, artilerie grea, ofiţeri bine pregătiţi de Armata a 14-a etc. Nu poţi
lupta cu un „Kalaşnikov” împotriva unui elicopter sau tun. Noi aveam doar nişte aruncătoare de mine şi de granade, adică arme uşoare. Nu aveam o echipă, suficienţi ofiţeri pregătiţi… Totuşi, am opus rezistenţă. Şi asta datorită patriotismului ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni. Ruşii voiau să ajungă până la Prut, dar când au văzut că sunt mari vărsări de sânge, s-au oprit. Nici azi ei n-au renunţat la ideea de a ajunge până la Prut. Transnistria este doar un pretext. Ruşii nu se dezic de dorinţa să ne vadă o gubernie a lor.

– Au venit mulţi ofiţeri acasă?

– N-au venit toţi pe care i-am aşteptat. La o analiză detaliată, am stabilit că în Armata Sovietică aveam circa 4.800 de ofiţeri. Au venit 800 – 1.200.

Ca să-i aduceţi în Moldova, le-aţi promis apartamente. Mulţi se plâng acum că autorităţile nu s-au ţinut de cuvânt…

– E adevărat. Eu am fost demis după o jumătate de an după declanşarea războiului. Ruşii l-au presat pe Snegur şi agrarienii, care erau atunci la putere, m-au demis. Eu eram general al URSS care tot la Moscova am fost format. Am absolvit două Academii militare, am fost comandant de divizie, am avut 102 avioane de luptă sub conducerea mea. Am deţinut diferite funcţii importante în armata imperială. M-am întors în Moldova şi am fost adjunct al comandantului Armatei a 14-a pe probleme de aviaţie. Apoi, am fost numit preşedinte al Comitetul Central al DOSAAF-ului din RSSM şi pe urmă – preşedintele comisiei pentru securitatea şi apărarea statului. Când Parlamentul l-a demis pe Voronin, eu am fost numit ministru al Afacerilor Interne.

– Voronin a plecat la Moscova?

– Da. În timpul conflictului, Voronin se afla la Moscova, cea care era în război cu R. Moldova. Dar acum conduce ţara.

– De ce credeţi că actualii comunişti au interesul să ascundă adevărul despre acel război?

– Nu le convine. În manualele de „Istorie Integrată”, capitolul care se referă la războiul din Transnistria este preluat în proporţie de 99 la sută din istoriografia imperială. Ne învinuiesc pe noi că am fi agresori. Chipurile noi am tăbărât peste Transnistria şi am vrut s-o cucerim. E o minciună gogonată. A fost invers. Acolo era Armata a 14-a care a susţinut separatiştii şi acum au rămas acolo pacificatori. Lupul paznic la oi. Asta confirmă încă o dată faptul că Armata imperială a purtat un război nedeclarat împotriva tânărului stat R. Moldova. Nu e vorba de un conflict armat, aşa cum spun comuniştii.

– Dumneavoastră aveţi vreo soluţie pentru diferendul transnistrean?

– Soluţia poate fi găsită doar cu implicarea structurilor internaţionale ca ONU, OSCE, ţărilor puternice ca Marea Britanie, SUA, Franţa etc. Numai acestea îi pot influenţa pe ruşi să-şi retragă armamentul din Transnistria şi armata de pe teritoriul R. Moldova. Noi suntem un stat ocupat care nu are armată proprie, ci una străină pe teritoriul ei.

– De ce spuneţi că R. Moldova nu are armată? Avem un minister al Apărării…

– Nu are! Transnistria dispune de un complex militar-industrial dezvoltat. Potrivit ziarului „Военно-промышленый курьер”, Armata din Transnistria are 8.000 de oameni; 70 de tancuri T-55, T-64 şi T -72; 150 de blindate, 122 de sisteme de artilerie de calibru mare şi un arsenal întreg de aruncătoare de mine. Are şi uzine militare – la Bender, uzina „Pribor” produce sisteme reactive; „Electromaş” şi „Metalorucav” – pistoale şi automate etc. În R. Moldova nu se produce nici măcar un glonte. Nu avem niciun tanc. Despre ce armată poate fi vorba? Dacă ne trezim, Doamne fereşte, în faţa unui pericol , nu avem cu ce ne apăra. Pleşca (ministrul Apărării – n.r.) este un diletant, e foarte departe de meseria militară.

– O soluţie în acest sens ar fi să aderăm la NATO?

– Sigur că ar fi bine. Dacă am adera la NATO, am fi apăraţi de invazia rusească. Dar NATO n-o să ne primească, nu avem cu ce intra în NATO. Trebuie să avem un buget pe potrivă. În ţările blocului, de la 2 până la 4 la sută din PIB-ul naţional sunt alocate pentru acest domeniu, dar la noi 0,1 la sută din PIB. Trebuie să ştim clar unde vrem să mergem – spre Occident sau înapoi, spre matuşca Rusia.

– Vă mulţumim!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ