Gheorghe Bogaciu

0
9

Prima conferinţă a istoricilor din România şi Republica Moldova ne oferă multe motive de satisfacţie. Distinşi cercetători de o parte şi alta a Prutului vor avea în aceste zile schimburi fertile de informaţii şi idei asupra unui capitol privilegiat al studiilor lor: trecutul naţional sub toate aspectele lui. Mulţi dintre noi ne cunoaştem personal din reuniuni ştiinţifice anterioare şi mai ales ne ştim din contribuţiile noastre pe teme de interes reciproc. Parcurgând programul Conferinţei constat interesul deosebit pe care istoricii din România şi Republica Moldova îl acordă aspectelor politice ale anilor 1812-1917 şi 1940-1941 din trecutul Basarabiei, şi anume politica de deznaţionalizare la care au fost supuşi atunci românii dintre Prut şi Nistru.

Subiectul propus de mine nu este străin de această temă centrală a istoriei basarabene moderne. El tratează un episod din rezistenţa prin cultură la deznaţionalizare. Un episod la care am fost martor în anii ’70 ai secolului trecut, legat de viaţa lui Gheorghe Bogaciu, un valoros cărturar basarabean, care vă este, fireşte, tuturor, cunoscut ca prieten, coleg la Institutul de Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, iar celor mai tineri prin cercetările sale de istorie a literaturii române şi a relaţiilor ei cu literatura rusă. Dar mai întâi câteva cuvinte de evocare a lui Gheorghe Bogaciu – cum ţinea să i se pronunţe numele, scris Bogaci – pentru a situa mai bine episodul memorialistic la care mă voi referi.

Fiu de preot, născut la Vasilici, pe atunci în judeţul Hotin – astăzi înţeleg că satul aparţine părţii din Bucovina de Nord care face parte din Ucraina –, la 20 aprilie 1915, Gheorghe Bogaciu şi-a făcut studiile liceale în oraşele Hotin şi Bolgrad, iar pe cele superioare la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza“, din Iaşi. După absolvire s-a specializat în istoria literară, critică literară şi folclor. Şi-a început cariera universitară ca preparator, apoi asistent la catedra de slavistică a Universităţii din Iaşi, iar pe cea publicistică la reviste ştiinţifice de mare ţinută, precum Buletinul Institutului de Filologie „Alexandru Philippide“, Arhiva Societăţii Istorico-Lingvistice, Revista critică şi altele, în anii 1930-1938. Anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord i-a despărţit familia. Doi fraţi şi o soră au rămas în România – se aflau la studii –, iar Gheorghe, surprins de evenimente în Basarabia, a fost încorporat în armata sovietică, luând parte la cel de Al Doilea Război Mondial până în Ungaria şi Germania. Între anii 1946-1971, a fost cercetător la Institutul de limbă şi literatură din Chişinău, conducând pentru câţiva ani secţia de folclor. Din 1951 a publicat studii despre Alexandru Hajdeu, Alexei Mateevici, Vasile Alecsandri, Costache Stamate Ciurea, Alexandru Donici, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi şi alţii. S-a ocupat concomitent de motivele româneşti prezente în operele lui Puşkin, Gorki şi alţi scriitori ruşi. A mai scris lucrări de didactică, manuale, a publicat culegeri de folclor. A avut, cu alte cuvinte, o activitate extrem de susţinută. Evident, nu putea scăpa de cenzura oficialităţilor comuniste, care i-au reproşat succesiv erori şi introducerea unor „elemente subversive“ în scrierile lui. O carte – Traista cu vorbe –, publicată în anul 1961, a fost dată la topit. A reapărut, revăzută, în 1982, sub alt nume: În lumea cuvintelor.

Prezenţa lui în cercetarea ştiinţifică devenise supărătoare şi astfel, după cum mi-a povestit chiar el, pe la începutul anilor ’70 a fost convocat de forurile superioare de partid din Chişinău şi sfătuit „de bine“ să accepte transferarea în învăţământul superior – deci era o „promovare“ – la Institutul Pedagogic din Irkutsk, în postul de conferenţiar. În articolele despre viaţa şi activitatea lui, acest exil siberian a fost prezentat întotdeauna laconic: „la începutul deceniului opt, Bogaciu se stabileşte la Irkutsk“. Aşa, deodată! Dar el a înţeles sensul transferului. A înţeles că, dintotdeauna, moldovenii dintre Prut şi Nistru aveau această „şansă“, să fie „promovaţi“ tocmai în acele depărtări sau în alte zone din fundul Rusiei, la Petrozavodsk sau în alte asemenea oraşe. Gândindu-se la familia sa, a divorţat formal şi şi-a lăsat copiii şi soţia la Chişinău. A continuat cercetările la Irkutsk, transformând o perioadă de exil într-una de rodnică activitate ştiinţifică, în slujba culturii române, publicând în continuare aproape exclusiv la Chişinău, foarte rar la Irkutsk, pentru colegii sau oamenii de cultură pe care îi lăsase acasă.

Bogaciu a fost un pasionat cercetător de manuscrise şi cărţi vechi româneşti, răspândite în Rusia de-a lungul timpului. Cunoştea bine fondurile româneşti ale marilor biblioteci din Moscova, Sankt Petersburg, Kiev, Harkov, Lvov sau Odessa. Încercase, fără succes, să dea de urma unor biblioteci personale ale lui Axentie Stavinschi, fost rector al Seminarului duhovnicesc din Chişinău, ajuns spre sfârşitul secolului XIX arhiepiscop de Pskov. A căutat şi o bibliotecă foarte bogată, despre care nu se ştie însă mai nimic, o bibliotecă de câteva mii de volume, din Petrozavodsk, care aparţinuse unui profesor de liceu, tot moldovean. A avut în schimb mare succes la biblioteca ştiinţifică din Irkutsk, oraşul în care îşi desfăşura activitatea. Acolo a descoperit câteva manuscrise deosebit de importante. A găsit Letopiseţul moldovenesc, tradus în rusă de Bartolomeu Măzăreanu, un cărturar din secolul al XVIII-lea, care tradusese la mănăstirea Solca, în 1773, o culegere de cronici ale lui Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Ion Neculce şi Ion Canta. Era un manuscris imens, de peste 800 pagini. Acest manuscris întocmit de Măzăreanu ajunsese la Penza, din nou la Chişinău şi în biblioteca arhiepiscopului Irimei Nesterovici, care a fost ales episcop de Irkutsk. N-a fost singurul dintre cărturarii clerici moldoveni care – aşa cum am mai spus – ori de câte ori erau promovaţi, erau trimişi la Irkutsk, în Siberia.

A mai descoperit un extrem de important manuscris al lui Nicolae Milescu, care astăzi se găseşte tot în biblioteca din Irkutsk, Codicele nr. 140, un manuscris de circa 400 pagini, care cuprinde scrieri de hermeneutică şi teologie ale Spătarului. A publicat, de asemenea, studii de pedagogie, de didactică, culegeri de folclor. Deci, în perioada dintre momentul numirii la Irkutsk şi până la sfârşitul vieţii a fost deosebit de activ.

L-am cunoscut pe Gheorghe Bogaciu în 1977. Dumitru Velciu, care-i fusese coleg la Iaşi, primise de la el o scrisoare, din Siberia, prin care îl ruga să facă tot ce putea, prin relaţiile pe care le avea, ca să fie şi el invitat în ţară. Dumitru Velciu a ezitat vreo câteva luni până să vină să îmi arate scrisoarea. Bogaciu se referea la mine anume: „Dacă ai probleme, adresează-te lui Virgil Cândea“. Conduceam pe atunci Asociaţia „România“, o asociaţie creată în 1972 pentru relaţii culturale cu românii din străinătate. Ce nu ştia el era faptul că noi nu aveam voie să invităm în ţară decât români din ţările „capitaliste“, nu şi din cele socialiste. Dar aveam un avantaj, totuşi: dispuneam de bani. M-am dus în momentul acela la Uniunea Scriitorilor, la Modest Morariu, care lucra la relaţii externe. El mi-a spus că are voie să invite persoane din U.R.S.S., dar nu dispune de mijloacele financiare. Atunci am convenit: faci scrisoarea de invitaţie şi la urmă trimiţi factura şi plătim noi. A fost invitat în ţară cu soţia (se recăsătorise la Irkutsk), pentru o lună de zile. Soţia era hispanistă, făcuse studiile la Havana. Era o persoană încântătoare. Nu mai ştiu nimic despre ea. Era foarte fericită că se afla într-o ţară latină, unde o hispanistă ca ea înţelegea foarte multe cuvinte.

L-am întâmpinat la aeroport, împreună cu o serie de vechi prieteni ai lui, din perioada când studiase sau lucrase în România, între care profesorul Chiţimia, Dumitru Velciu, Liviu Onu. Cât a stat în Bucureşti s-a putut întâlni şi cu alţi cunoscuţi, ca, de pildă, Dan Simonescu, pentru care avea o admiraţie deosebită. S-a simţit foarte bine tot timpul cât a stat aici. A fost într-un fel de stare de reverie. Îl fermeca faptul că toată lumea vorbea româneşte, că el putea să se exprime liber, se simţea efectiv un om liber. A vrut să îşi vadă familia, fraţii şi sora, rămaşi în ţară în 1940. Am asistat atunci la nişte întâlniri tragice între ei. Toată lumea plângea. I-am stabilit programul exact după cutremurul din 4 martie 1977. De la aeroport l-am condus direct la hotel. Ajuns în cameră, a scos trei cutii, ca acelea în care se păstrează filmele. Două dintre ele conţineau nişte icre foarte rare, se pare o delicatesă în bucătăria siberiană şi rusă, preparate din icrele unui peşte rar, care trăieşte în lacul Baikal. A treia cutie adăpostea patru role cu microfilmele unor manuscrise pe care le aducea în dar colegilor din România. Erau manuscrisele pe care le-am amintit deja: Codicele Milescu, Codicele Măzăreanu, care se păstrează la Muzeul de Istorie din Moscova, un manuscris foarte rar, pe care îl descoperise deja în secolul al XIX-lea Ioan Bogdan, în Rusia, şi care cuprindea romanul popular Istoria lui Bertoldo, cel mai vechi exemplar care s-a păstrat până acum, şi microfilmul unei cărţi privind istoria relaţiilor culturale româno-ruse, apărută la Sankt Petersburg, în 1927.

Din păcate, în timpul cât a stat aici a fost extrem de imprudent. Vorbea el foarte liber, se simţea foarte liber, dar ar fi trebuit să fie mai atent. A fost invitat la o reuniune la Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, unde şi-a dat drumul la gură, fără să ştie că în sală se afla un cercetător din Chişinău, pe care nu îl cunoştea. Acesta, evident, de îndată ce s-a terminat povestea, adică expunerea lui Bogaciu foarte entuziastă şi foarte naţionalistă, s-a dus şi a dat raportul la Ambasada sovietică. Rezultatul a fost că Bogaciu s-a trezit convocat pentru discuţii, la consilierul cultural. A intrat în panică şi m-a întrebat ce să facă. I-am spus: nu facem nimic deosebit. Te conduc acolo, dar îmi laşi mie paşaportul şi spui că eşti convocat la o altă întâlnire, tot în dimineaţa asta, peste o jumătate de oră, şi că deci îl rogi foarte mult să nu te ţină mult peste ora când trebuie să pleci. A ieşit de acolo, săracul, roşu la faţă. I s-a tras o săpuneală zdravănă, i s-a pus în vedere că trebuie să fie cuminte şi i s-a adus aminte de felul cum a venit în România. Trebuie să vă spun că atunci când a primit invitaţia Uniunii Scriitorilor, i-a trimis lui Velciu o scrisore şi l-a rugat să repetăm invitaţia, dar pe adresa Uniunii Scriitorilor din Moscova, pentru că din Irkutsk nu vroiau să-i dea drumul. Mi-a povestit pe urmă că l-au chemat şi i-au spus: „Ce treabă ai dumneata să te duci în România, tovarăşe Bogaciu? Ce ai de făcut acolo?“. El nu povestise nimic nici despre familie, nici că preocuparea lui principală este literatura română veche sau lucruri de felul acesta. A recurs deci la cererea de a reveni cu o nouă invitaţie, la Moscova.

Din preaplinul lui de sentimente româneşti şi din dorinţa de a sluji cultura română, Bogaciu făcea şi imprudenţe. Tot ce a făcut, a făcut cu foarte mare convingere, cu sacrificii. Aş spune chiar că vizita lui din 1977 nu era de natură să-i îmbunătăţească dosarul pe care îl avea la Irkutsk. Acestea sunt lucrurile pe care vroiam să le spun, ca o dovadă pe care am putut să o cunosc în calitate de martor direct al activităţii unui savant din Moldova dintre Prut şi Nistru, foarte dăruit neamului său, ştiinţei. Aş fi foarte bucuros ca, într-o viitoare conferinţă a ciclului inaugurat astăzi, alţi vorbitori, de la Chişinău, sau foşti colegi din ţară să îl evoce mai bine şi mai convingător decât am făcut-o eu.

Autor: Virgil Cândea
Sursa: Basarabia Istorică.ro

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ