RSS Feed

Glasul copiilor de alta dată

0

decembrie 26, 2008 by Românism

Colind
Chiar şi în timpul odioasei înfometări din 1946-1947; chiar şi în temutul 1949, cel al deportărilor masive; chiar şi atunci când propagandiştii comunişti îi speriau pe oameni cu închisorile şi Siberia, dacă nu se lasă de credinţă; chiar şi atunci când se închideau ultimele mănăstiri, iar ultimii monahi erau târâţi de bărbi prin sate şi oraşe ca să le fie şi altora de învăţătură; chiar şi atunci, în ziua de Crăciun, mulţi copii umblau cu „Steaua” prin satele Basarabiei. Ei scoteau din ascunzişurile numai de ei ştiute „Steaua” din anul trecut, o împodobeau cu iconiţe şi cruciuliţe vechi, hârtii sau panglici colorate, şi, de multe ori, fără să întrebe de părinţi dacă e voie, mergeau în grupuri mici, de câte doi-trei, să le transmită sătenilor vestea Naşterii Domnului. Intrau fără zarvă în curţi, nici măcar nu-l întrebau pe gospodar dacă vrea să-i primească şi cântau, nu prea tare (aveau câte trei-şapte anişori): „Steaua sus răsare, ca o taină mare, Steaua străluceşte şi lumii vesteşte…”. Glăscioarele lor erau tare slabe (erau şi mici, şi flămânzi, şi îngheţaţi, şi speriaţi), dar răsunetul era uriaş: de parcă ar fi bătut iar toate clopotele bisericilor (închise sau demolate), de parcă mii de orgi intonau misele dumnezeieşti ale lui Bach în satele terorizate de demonii comunişti. Acele glăscioare slabe erau răsunetul Sfintei Liturghii de Crăciun, ele transmiteau tuturor vestea Naşterii Mântuitorului în ieslea din Bethleem, de fapt… în ieslea din grajdul lor, acolo unde cele câteva oiţe sau văcuţa ce le dădea lapte chiar l-au încălzit cu răsuflarea lor pe pruncul Iisus în noaptea trecută (aşa credea şi autorul acestor rânduri prin anii 1952-1955).

Primeau şi daruri: o nucă, o caramică lipicioasă, uneori şi câte un măr sau o felie de gutuie. Pe atunci, o caramică (o acadea) era un vis greu de împlinit. Şi totuşi, motivarea umblatului cu „Steaua” în ziua de Crăciun nu erau acele daruri simple, ci transmiterea veştii Naşterii Mântuitorului. În epoca terorii ateiste, în satele Basarabiei erau foarte puţini ateişti (cei care distrugeau bisericile se spânzurau, se uscau de boli, dispăreau misterios şi nu-i mai găsea nimeni). Nădejdea oamenilor era numai credinţa în Dumnezeu, ea le forma personalitatea şi moralitatea, ea îi lecuia, ea îi ajuta să biruie sărăcia umilitoare impusă prin colhoz. Făceau focul în case mai mult cu ciocleje, se îmbrăcau modest în haine vechi, dar se închinau la icoane şi ţineau toate sărbătorile creştine.

Aşa copilărie au prins bătrânii de azi. De ce, dară, după căderea comunismului, s-au înmulţit necredincioşii? De ce personalitatea şi moralitatea tinerimii de azi se formează la baruri şi discoteci, în întunericul nopţilor şi aburii alcoolului? De ce mulţi învăţători şi profesori au rămas prizonieri încrâncenaţi ai evoluţionismului şi materialismului comunist? De ce aşa de puţini intelectuali vin duminicile la Sfânta Liturghie? De ce cadourile scumpe şi mesele copioase de Crăciun înlocuiesc vestea miracolului Naşterii Domnului? Fără să căutăm răspunsuri sofisticate la aceste întrebări, să vestim tuturor în aceste zile şi cu glasul copiilor de altădată: Să vă fie de bine cu Naşterea Domnului!

http://www.voceabasarabiei.com/dir/sb/html/glasul-copiilor-de-alta-data.html


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

ChatVorbește instant cu noi !+