Gore Pavel

0
148

Paul (Pavel) Gore (n. 27 iulie 1875, Chişinău – d. 8 decembrie 1927) a fost un istoric român basarabean, membru de onoare (1919) al Academiei Române, preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc.

A absolvit liceul în Nikolaev (Herson), iar apoi Facultatea de Drept din Petersburg. În 1905 ajunge judecător de pace în ţinutul Orhei şi în acelaşi an devine preşedinte al comitetului de redacţie al Societăţii Moldoveneşti. În 1909 devine director sanitar şi director al Muzeului Naţional din Chişinău, unde va activa până în 1918. În 1910 este ales deputat al nobilimii şi vicepreşedinte al zemstvei. Din această calitate, Paul Gore va cere la tribună în 1912 introducerea limbii române în şcoli.

În condiţiile înfiinţării Partidului Naţional Moldovenesc la Chişinău, pe 3 aprilie 1917, Paul Gore (în calitate de preşedinte) redactează un studiu în limba rusă intitulat „Culorile naţionale ale românilor din Basarabia” (rămas în manuscris). Acesta îşi propune să demonstreze că basarabenii trebuie să utilizeze în mod firesc tricolorul românesc:

„E nevoie de o anumită stimă faţă de trecutul naţional şi doar de puţin curaj pentru a-ţi apăra drepturile naţionale legale. Nu insist de loc ca drapelul nostru naţional compus din trei fâşii colorate albastru galben şi roşu să aibă aceste fâşii aranjate vertical. Fie ca aceste fâşii în ordinea indicată să fie orizontale. Dar culorile şi consecutivitatea lor trebuie să le păstrăm, mai ales, că toate aceste trei culori sunt şi în Stema Basarabiei, care reprezintă, dacă eliminăm bordura din culorile Imperiului, stema antică exactă a Principatului Moldovei şi, se ştie că, drapelele trebuie alcătuite conform regulilor exacte ale heraldicii, potrivit culorilor câmpului şi emblemelor stemelor corespunzătoare.”

Din această perspectivă, heraldistul Silviu Andrieş-Tabac îl consideră pe Gore drept autor moral al stemei şi drapelului Republicii Democratice Moldoveneşti, în principal datorită faptului că „Paul Gore avea posibilitatea reală să influenţeze opinia elitei revoluţionare şi cea publică. […] Numai un heraldist profesionist de talia lui putea să găsească o formulă care să exprime în limbaj heraldic eliberarea provinciei moldoveneşti […] de sub dominaţia împăraţilor Romanov şi, totodată, să ştie (şi ştia) cum a fost stema veche a Principatului Moldovei.”.

În timpul Primului Război Mondial a fost director al Crucii Roşii. În 1917 devine preşedinte al comisiei şcolare moldoveneşti, nou creată; pe 20 martie — preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc, iar pe 16 mai — al Societăţii Culturale Moldoveneşti. În toată această perioadă a îndeplinit funcţia de locţiitor al comisarului Basarabiei, C. A. Mimi. A fost cel dintâi locuitor din Chişinău care a arborat drapelul României la reşedinţa sa. La 7 iunie 1919 a fost ales membru onorific al Academiei Române.

În cadrul României Mari desfăşoară o vastă activitate, el devenind: preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice Basarabene (1919), al Ligii Culturale, secţia Chişinău (1920), membru al comitetului de conducere al Societăţii Române de Numismatică (1921), al comitetului Societăţii Regale Române de Geografie (1921), membru de onoare al Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău (1921), membru al Ateneului român (1923), al Societăţii Renaşterea Română, al Fundaţiei Principele Carol ş.a.m.d.

A fost înmormântat în cimitirul bisericii Sf. Ilie din Chişinău, care mai târziu a fost demolată.

Sever Zotta îl considera un „nobil fără trufie, boier mândru dar drept, cărturar înţelept şi modest, om bun şi milostiv, prieten sincer şi credincios, creştin evlavios şi monarhist mistic, o rară manifestare a geniului rasei noastre şi ultimul cavaler al Basarabiei”.

Nicolae Iorga a scris despre el:

În cei zece ani de la reunirea Basarabiei la trupul ţării celei vechi, un om a trăit acolo, pe care încetul cu încetul lumea l-a uitat, fiindcă el nu aducea nici o pretenţie şi nu hrănea nici o ambiţie, fiindcă era dispus să îndure toate nedreptăţile, să se acomodeze cu toate ignorările.

Dar şi fiindcă pentru dânsul România Unită nu era un lucru neaşteptat, care să-l arunce în arenă cu pofta nestăpânită de a înrâuri şi de a guverna, pe care o au naturile nedeprinse cu puterea, şi în sângele cărora nu e nimic din tradiţiile strămoşeşti de participare la cârmuire. Fiindcă era un drept, bun şi credincios boier moldovean, de cinstită origine răzăşească al ţării de naştere pentru dânsul şi pentru neamul său pănă în cele mai depărtate timpuri.

Astfel, în mijlocul triumfurilor celor mai neaşteptate şi celor mai nedrepte, Pavel Gore s-a resemnat a fi, fiindcă aşa voiau vremurile, nimic.

Cu mândria omului de rasă, sub sfârcul de bici al insultei, el s-a închis cu gândurile lui, între gândurile oamenilor celor mai nobili, cuprinse în cărţi. În acest refugiu intangibil de vulgarităţile care strigă în lungul străzilor, de tiraniile care izbesc cu picioarele în uşi, omul care n-a fost nimica în Basarabia liberă, de care visase în cei mai buni ani ai vieţii sale, a stat ani întregi mândru ca un rege pe vremea când nu erau încă prim-miniştri. N-a ieşit de acolo, decât pentru a primi şi a întovărăşi câte un cărturar ca dânsul cu o conversaţie aleasă, în care din când în când cădea câte o discretă picătură de melancolie asupra oamenilor şi asupra vremurilor.

Şi soarta, mai bună decât lumea, i-a făcut suprema graţie de a nu-l târî prin bolile care degradează, ci de a-l ţintui la masa lui de lucru, dintr-o singură şi nobilă lovitură.

Dar atâta ştiinţă fără nevoie de a se arăta, şi atâta valoare despreţuind a se dovedi înaintea judecătorilor pe cari-i dă vremea, nu se va mai întâlni în acea ţară.

Şi de aceea, cine poate înţelege o asemenea vieaţă, să dea o lacrimă pentru prietenul mieu Pavel Gore.

Sursa: Biblior.net

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ