Grigore Vieru: Am răsărit ca poet din frumuseţea limbii române

1
183

grigore vieru
Grigore Vieru nu credea ca Ion sI Aldea Tedorovici au murit intr-un accident de masina. Paradoxal, destinul poetului care nu a cunoscut povestile lui Creanga, dar care a trait clipe memorabile in compania lui Zaharia Stancu, a fost acelasi. A vazut casa lui Maiorescu si l-a cunoscut pe Nichita Stanescu. A fost valoarea nationala a basarabenilor de peste Prut. A fost Grigore Vieru.

*un interviu realizat in aprilie 2005

– De unde vine Grigore Vieru?

– Vin de pe malul sting al Prutului, dintr-un sat care se afla vizavi de Miorcanii marelui poet Ion Pilatt. M-am nascut la 14 februarie 1935, intr-o familie de plugari, si fac parte din cea mai tragica generatie de romani basarabeni, generatie care l-a cunoscut pe Eminescu abia la facultate, daca va imaginati asa ceva. Viitorul poet Grigore Vieru, care debuta in anul ’54 in literatura, l-a cunoscut pe Eminescu in ’57, selectiv bineinteles, cu „Imparat si proletar” si „Somnoroase pasarele”. De multi clasici nici nu auzisem. Nu stiam nici de Blaga, nici de Arghezi, nici de Bacovia. Am fost intoxicat si educat in spiritul uitarii si chiar a urii a tot ce este romanesc. Eu alte manuale scolare nu am avut in copilarie si adolescenta, decit cele cu jandarmii romani care ne umilesc, ne batjocoresc si ne fura gainile, manuale mincinoase, bineinteles.

– Nu stiati de „Povestea porcului” sau de „Sarea in bucate”?

– Nu. In afara de cele cu jandarmii romani, nu am stiut de nimic si nici alte filme sau spectacole n-am vazut.

– Copilul de atunci  banuia ca adevarul este altul?

– Intuitiv. Bunaoara, mergeam cu vacuta, pe malul Prutului, dupa sirma ghimpata, si ma uitam spre Miorcani. Ma apropiam, pentru ca ma atragea satul acela, Miorcanii de dincolo. Nu pricepeam de ce ni se spunea ca limba moldoveneasca este cu totul alta limba decit cea de dincolo, romana, dar credeam ce-mi spuneau invatatorii. Odata, fiind cu vacuta, am vazut cum, pe malul celalalt, miorcanenii erau la muncile cimpului. Nu aveau tractoare atunci, imediat dupa razboi, asa ca arau cu plugul. Probabil, cite-un cal era mai naravas si azvirlea cu copita. Romanasul striga suparat la dobitoc: „Ho, nebunule!” Eram foarte aproape unii de altii, ii auzeam cum striga si ma framintam. Nu intelegeam, cu mintea mea de copil, ce se intimpla. Ziceam: „La mine in sat, ho, nebunule, se spune, iar la Miorcani, tot asa, dar la mine in sat se vorbeste moldoveneste, iar dincolo, romaneste. Nu pricepeam care-i diferenta intre limba moldoveneasca si limba romana.

– A venit ziua in care ati inteles.

– Am citit in mare taina publicistica eminesciana, care a fost si ramine primul manual de istorie al romanilor. Abia atunci am aflat ca sint roman. Desi vorbeam dintotdeauna aceeasi limba, atit eu, cit si parintii mei n-am stiut ca sintem romani. Dupa ce am aflat cit de mult a fost mutilat sufletul meu de copil si de adolescent, am devenit mai roman decit unii romani de aici din tara. Iert pina si faptul ca ne-au dus in Siberia, ca ne-au omorit prin foamete, dar nu-i pot ierta pentru ca ne-au distrus o generatie intreaga si ne-au mutilat sufletul si creierul.

– Cind ati aflat adevarul, sunt sigura ca v-ati dorit sa ajungeti in tara.

– Da, dupa multe incercari nereusite de a ajunge in Romania, in ’73, am ajuns, in sfirsit, alaturi de o delegatie de scriitori de la Moscova. Poetul Iacov Achim a rugat oficialitatile sovietice sa ma ia si pe mine. Cind am ajuns in tara, ma tineam din urma copiilor, pe strazile Bucurestiului, de dragul vorbelor lor. Mi se parea ca ei nu vorbesc, ci cinta. Dupa primirea frumoasa care mi s-a facut si dupa tot ce-am vazut, n-am putut sa ma mai despart de tara si nici n-o sa ma despart vreodata. Am rasarit ca poet din frumusetea limbii romane. Basarabia este iesirea mea la mare.

– Cit de mult se rasfringe biografia dumneavoastra in literatura pe care o scrieti?

– Poezia mea a rasarit dintr-o mare suferinta, ca o razbunare impotriva nedreptatilor care mi s-au facut si a suferintei pe care am indurat-o acolo, in Basarabia. Sint marcat de tragismul vietii mamei mele, care la opt ani a ramas fara parinti si a trebuit sa fie mama pentru fratii ei mai mici. La 16 ani, s-a casatorit si a fost mama si pentru fratii tatalui meu. Cind aveam eu o jumatate de an, tata a murit. S-a recasatorit, dar a murit si tatal vitreg, in razboi. Au urmat foametea din ’46-’47, colhozul… Sint marcat de viata ei chinuita si am suferit enorm cind a murit. Lumea vorbea prin sat ca am innebunit pentru ca  mi-am pus o piatra de mormint alaturi de a ei. „Pierzind pe mama, iti ramine patria. Dar nu mai esti copil”, am scris pe piatra ei funerara, iar pe a mea: „Sint iarba, mai simplu nu pot fi”. Am trecut prin multe boli groaznice, nu credeam ca am s-ajung la 50 de ani si ma rugam lui Dumnezeu sa ma ajute s-ajung. Cind m-am vazut la 50 de ani, mi-am zis: e frumoasa, totusi, viata asta, ce-ar fi sa-l rog pe Dumnezeu sa-mi mai dea vreo 10 ani. Si Dumnezeu a facut s-ajung si la 60 de ani. La 60 de ani, inca ma simteam in putere. Abia incepeam sa inteleg lumea si istoria si-am zis: Doamne, mai da-mi 10 ani si mai vedem. Si, iata ca Dumnezeu a dat sa ajung la 70 de ani. Si acum, parca l-as mai ruga o data, dar mi-e rusine. Pina la urma, o sa-l rog, c-as vrea sa ajung si la 80 de ani.

„De pe umerii lui Nichita, chiar am vazut atunci casa lui Maiorescu”

– Ati devenit unul dintre cei mai originali scriitori pentru copii din literatura universala. De ce ati inceput sa scrieti pentru copii?

– Asa a decurs viata mea. Am fost profesor un timp foarte scurt, apoi am apucat calea scrisului. Am activat mai mult la reviste pentru copii, la editura „Literatura pentru copii”. Am scris vreo 15 ani pentru copii.  Stiam ca trebuie sa incepi de la cea mai frageda virsta, de la gradinita, din clasele primare, sa cultivi sentimentul national pentru ca altfel nu au rost poemele noastre, oricit de filozofice ar fi. Am alcatuit un abecedar pentru gradinita, „Albinuta”, dupa ce, impreuna cu un mare scriitor al copiilor, Spiridon Vanghele, am compus un abecedar pentru scoala si manuale pentru clasele primare. Dupa aceea, am compus sute de cintece pentru gradinita si pentru clasele primare, pina am inceput sa scriu si literatura serioasa, pentru cei maturi.

– Ati trait alaturi de marii nostri scriitori. Aminteati ca Zaharia Stancu a fost cel care v-a deschis usa sufletului sau cind ati venit prima data in Romania.

– Era presedintele Uniunii Scriitorilor si, cind ne-am despartit, l-am invitat in Basarabia. Era un om blind, frumos, in preajma caruia credeai in izbinda dreptatii si trebuie sa spun ca scriitorii romani au avut un mare noroc ca, in acele vremuri foarte grele si complicate pentru tara, l-au avut pe Zaharia Stancu, care a fost intr-adevar un boier. El auzise de mine, dar i-am dat o cartulie pe care o scrisesem pe atunci, „Trei iezi”. Ea a fost data la „cutit” imediat dupa ce a aparut. Scrisesem un poem pentru cei mici intitulat „Curcubeul”. Trei baieti natafleti, asa incepea poezia, au dat curcubeul jos cu-o prajina, l-au sfisiat in trei si l-au impartit. S-au dus fiecare pe-acasa, laudindu-se cu culorile. Unuia mama i-a spus: „E frumoasa culoarea rosie, dar e mai frumoasa alaturi de celelalte doua”. Cel cu galben s-a dus la bunica. „Era mai frumoasa alaturi de rosu si albastru”, i-a spus ea. Fabula, ca pentru copii, este simpla, banala chiar: copiilor li s-a urit cu o singura culoare, s-au intilnit, au alaturat cele trei culori si-au ridicat curcubeul pe cer. Cele trei culori straluceau si toata lumea se bucura de frumusetea lor. Cartulia a aparut, dar dupa citeva zile m-a turnat un coleg de breasla, caruia i-am spus: „Au venit alte vremuri, eu de denuntul tau am scapat, dar tu n-ai sa scapi de el niciodata”.

– Ati ramas, asadar, fara carte.

– A fost culeasa din librarii, dar oamenii au reusit sa si-o procure. Aveam si eu citeva exemplare, insa restul tirajului a fost nimicit. I-am oferit maestrului Zaharia Stancu acea cartulie, care aparuse in ’70. Noi, atunci, scriam cu litere chirilice. El a luat cartea in mina, a trecut cu palma peste literele chirilice si a spus: „Va trece si asta. Va trece si asta”. Peste ani, in Romania, un general  mi-a spus ca, dupa aparitia acelei poezii despre tricolorul romanesc, oficialitatile de la Chisinau au vrut sa ma expulzeze in Romania. „Va rugam sa ne iertati. Am refuzat sa va primim in tara”, mi-a povestit el.

– Ce alte prietenii ati avut?

– Nichita Stanescu a prefatat prima mea carte care a aparut la Iasi. Prieten am fost si cu Marin Sorescu, care mi-a editat o alta carte, in colectia „Cele mai frumoase poezii”, cu Ioan Alexandru, care mi-a prefatat si el un volum, cu D.R. Popescu, cu Adrian Paunescu.

– Cum era marele Nichita?

– Ne-am imprietenit inca de la prima mea venire in tara. M-am simtit inaripat, cunosteam deja poezia lui si faptul ca marele poet de geniu, care a fost si este Nichita Stanescu, a pretuit osteneala mea si mi-a prefatat prima carte, mi-a dat curaj si tarie. M-a plimbat noaptea pe strazile Bucurestiului, dupa miezul noptii. Mi-a spus: „Hai, Grigore, sa-ti arat casa lui Maiorescu, in care Eminescu a citit Luceafarul prima data”. „Hai, Nichita”, i-am  raspuns. Eram curios s-o vad. Ne-am oprit in fata unei case, de fapt nu se vedea nici o casa. Era doar un gard. Nichita, care era inalt si tinar pe atunci, in ’73, m-a luat asa, ca pe-un copil, m-a urcat pe umerii lui si m-a intrebat: „Vezi, Grigore?”, „Nu vad, Nichita”, i-am spus, pentru ca, de fapt, nu exista nici o casa acolo. Ea exista doar in imaginatia lui, dar, pentru ca era fericit, am spus: „O vad”. Si de pe umerii lui Nichita, chiar am vazut atunci casa lui Maiorescu, cea a lui Sorescu, a lui Ioan Alexandru, a poetilor generatiei mele, dar si a clasicilor nostri.

„Doina si Ion Aldea Teodorovici au fost copiii mei”

– Nu mi-ati spus nimic despre familia dumneavoastra.

– Am doi copii si patru nepoti, parinti nu mai am. Copilaria mea a fost pirjolita de flacarile razboiului, pe urma de doi ani de foamete. Este un miracol ca am scapat cu viata. Si copilaria si adolescenta au fost grele, iar studentia, flaminda. Dar cu toate astea, m-as intoarce la ele. Era frumos. Ce-i drept, eram descult, dar alergam prin trei paduri care inconjurau satul nostru de pe malul Prutului. M-am scaldat in apele Prutului pina a venit peste noi sirma ghimpata. Imi placea sa stau in apa lui curata ca lacrima, mergeam la muncile cimpului, la prasit sau la seceris, iar vara nu mai mergeam dupa apa la izvor. Coboram la Prut, luam cu ulciorul apa curata si beam, asa ca m-as intoarce si la copilarie, si la adolescenta, si la studentie, chiar daca au fost atit de grele. Intr-un fel, m-au pregatit de viata. Greutatile prin care am trecut m-au ajutat la scris.

– V-ati vindecat rana facuta la disparitia lui Ion si a Doinei Aldea Teodorovici?

– Doina si Ion Aldea Teodorovici au fost copiii mei, intr-un fel. Majoritatea cintecelor lor sint pe versurile mele. Eu i-am adus in tara, am colindat alaturi de ei orasele Romaniei. Am scris cintece patriotice pe care le-a indragit si Basarabia, si tara, cu mesaj bine determinat: „Eminescu”, „Rasai”, „Trei culori”, „Reaprindeti candela”,  ce reflecta chintesenta neamului nostru si care s-au aflat in linia intii a frontului luptei noastre pentru descatusare nationala. Moartea lor a fost, este si va ramine pentru mine o mare durere. E ca si cum am fi pierdut cel mai frumos colt de pamint romanesc. Nici astazi nu-mi vine sa cred ca nu mai sint. Ii mai astept si astazi.

– Credeti ca au murit intr-adevar intr-un accident rutier sau ca au fost „ajutati”?

– N-am crezut niciodata si nici astazi nu cred ca au murit in accident. Moartea lor este enigmatica. Mereu primeau scrisori de amenintare. Am si eu o parte din aceste scrisori, dar multe dintre ele sint la parintii Doinei. Ei mi se plingeau mie, ca niste copii ce erau, ca sint amenintati mereu in scrisori sau la telefon. „Ori va opriti, ori va terminam”, li se spunea.

– Si nu s-au oprit.

– Bineinteles ca nu. Scrisori din astea primeam si eu. Le spuneam: „Mai, copii, ne intimideaza ca sa ne oprim, dar mergem inainte!” Nu cred ca a fost o intimplare moartea lor. Pina mai ieri, ne-au fost furate limba, cintecul, datina. Pierzind pe Ion si Doina, am sentimentul ca cineva ne-a furat din nou ceea ce a tinut si tine vie fiinta noastra nationala.

– Dupa plecarea lor, v-a fost teama pentru viata dumneavoastra?

– Nu. Dupa moartea lor, nu am dat inapoi. Poate am devenit si mai inversunat. Acesta este destinul nostru de ostatici si nu avem dreptul sa ne plingem. Aceasta povara nu ne-a pus-o nimeni si nu ne-o pune nimeni pe umar, ne-am luat-o noi singuri. Si daca ne-am luat-o, trebuie sa ne-o ducem asa, pina la capatul vietii.

– Un alt temerar care a „ars” pentru neamul romanesc este Ilie Ilascu. Cind l-ati cunoscut?

– Pe Ilie Ilascu l-am cunoscut abia dupa ce a iesit din inchisoare. Spunea cineva: „Vai de tara care nu are eroi”. Dar vai de tara care are nevoie de eroi, spun eu. Basarabia a avut dintotdeauna si, din pacate, are si astazi nevoie de eroi. As putea spune chiar ca tara intreaga are nevoie de eroi pentru ca frumusetile ei supreme, care au fost, sint si vor fi – limba romana, credinta, istoria neamului – au fost, sint si ma tem ca vor fi si miine pindite de primejdii. Deci tara a avut nevoie, are si va avea nevoie de eroi.

– Poate ca el a facut mai mult pentru Basarabia decit multi romani luati impreuna.

– Probabil ca el, ca si mine, a avut mai mult aceasta intuitie a faptului ca este roman. O puternica intuitie, as putea sa spun. Ce m-a tulburat cel mai mult la Ilascu nu a fost faptul ca s-a aruncat in virtejul focului, in razboiul din Transnistria, ci vorbele istorice pe care le-a rostit. Va amintiti cuvintele pe care le-a strigat din cusca mortii? A scos tricolorul romanesc printre gratii si a spus: „Va iubesc, popor roman!” Nu uitati cuvintele acestea istorice! Imediat, a fost condamnat la moarte. Imediat dupa ce le-a rostit, am plecat in satul sau. Am luat si un ziarist de la Radio Chisinau si am ajuns repede la Taxobeni, aproape de malul Prutului. Voiam sa vad ce mama a nascut asemenea fecior. Am descoperit-o pe maica lui, o taranca simpla si batrina, si mi-a fost greu sa stau de vorba cu ea.

– De ce?

– Pentru ca ea stia deja ca Ilie este condamnat la moarte. Voiam sa o rog sa-mi spuna citeva cuvinte pentru Ilie. Stiam ca el are un aparat de radio acolo, la care asculta Chisinaul si Bucurestiul. Stiam ca o sa se bucure daca o sa auda citeva cuvinte de la maicuta lui. Gindeam ca o sa inceapa sa plinga, dar cind a inceput sa vorbeasca maicuta Natalia, am inceput sa pling eu, nu ea. Sa va spun ultimele cuvinte pe care i le-a adresat lui Ilie atunci. Se pastreaza inregistrarea si astazi: „Ilie sa mearga asa inainte, sa nu ingenuncheze in fata paginilor”.

– Ce ati simtit  in acea clipa?

– Am gindit ca, atita vreme cit in Basarabia exista asemenea femei, asemenea maicute, nu moare si nu va muri niciodata Basarabia Romana.

„Nu am nici o indoiala ca Basarabia va veni la sinul tarii”

– Astazi, va mai simtiti urmarit?

– Da, sint urmarit mereu, dar nu ma tem. Am dusmani multi si, din pacate, nu numai straini, ci si de-ai nostri, care sint mai rai decit dusmanii straini.

– Sinteti pentru noi un simbol al Basarabiei. Ce faceti astazi pentru reintregirea tarii?

– La ora actuala, si romanii din Basarabia, si romanii de aici din tara trebuie sa stie un lucru: roata istoriei nu mai poate fi intoarsa. Imperiul rus nu mai poate sa reinvie. Sint niste legi ale cerului, ale istoriei. Nu a reinviat niciodata vreun imperiu, dar trebuie sa avem intelepciune si rabdare. Cind spun rabdare, ma gindesc la faptul ca in Basarabia vine sau, mai bine spus, a venit o generatie noua. Avem un tineret extraordinar, frumos si educat in spiritul patriotismului romanesc. Tinerii stiu bine istoria tarii si nu au nici o indoiala ca vor reusi sa infaptuiasca tot ceea ce n-am reusit sa infaptuim noi. Vor reuni Basarabia cu tara.

– De ce acum nu se poate infaptui aceasta unire?

– Pentru ca avem inca generatiile acestea vechi, ratacite si speriate de Siberia si de foamete. Din pacate, ei nu vor unirea. Ce sa cerem de la niste oameni care nu au tinut o carte de istorie in mina, de vreme ce Grigore Vieru s-a trezit abia la facultate? Dar de-acum ei dispar fizic si vine generatia care va realiza ceea ce n-am realizat noi. Eu nu am nici o indoiala ca Basarabia va veni la sinul tarii.

– Cum este inima lui Grigore Vieru astazi?

– Fericita. Dincolo de mizeria in care ne zbatem noi in Basarabia, am ajuns sa fiu pretuit si in Tara si peste Prut. Am atitea carti editate, basarabenii asculta de cuvintul meu si de al celorlalti scriitori de acolo. Basarabenii mai cred in scriitori. Scriitorii si ziaristii sint ultima reduta, iar daca ea va disparea, va fi mare jale in Basarabia. Pentru noi, basarabenii, e destul si un cuvint frumos sa ni se spuna. Stim ca armata nu poate sa vina in Basarabia, dar un cuvint de bine ne-ar ajuta foarte mult.

Sursa: Obiectiv de Vaslui

1 COMENTARIU

  1. DUMNEZEU SA IL ODIHNEASCA,GRIGORE VIERU ERA LUMINA NOASTRA,A BASARABENILOR,PRIN RAINTUNERICUL DUSMANILOR!…PENTRU IA MAI SINT RANITI POETII,PENTRU LIMBA NOASTRA!

LĂSAȚI UN MESAJ