Grigoriu Grigore

2
147

„Viaţa niciodată n-a fost uşoară, dar trebuie să fim liberi şi să privim lumea cu ochi de copil, căci acesta e binele. În creaţia noastră, nu e nevoie să ne axăm pe nedesăvârşirea omenească; trebuie să iubim, să fim fideli, să mergem spre ideal, chiar şi neavând un dram de speranţă, fiindcă doar astfel vom ajunge la ceva.” (Grigore Grigoriu)

Actor frumos şi chipeş, cu un dar suprem, stejar de o rară forţă, caracter dramatic cu o sensibilitate înduioşătoare, întruchipare a seducţiei masculine, dar şi a modestiei, mereu optimist, dar nesigur de propria lui valoare, admirat şi iubit de milioane de oameni… S-a născut pe 4 aprilie 1941, la Căuşeni. Orfan de tată la o varstă fragedă, a fost nevoit să lucreze de mic, ca să-şi ajute mama. Interesul pentru teatru începu să se manifeste din perioada şcolară, jucând pe scena teatrului popular din localitate. Ca urmare, n-a făcut şcoala de actorie, dar datorită talentului a reuşit să-şi croiască drumul său în lumea artei, acumulând cunoştinţe şi practica pe scena Teatrului Naţional din Bălţi „Vasile Alecsandri”, jucând apoi în anii 1965-1970 la Teatrul televizat „Dialog”. În anul 1970 devine actor pe scena Teatrului „Luceafărul”. Şi, fără doar şi poate, datorează descoperirea şi afirmarea sa ca actor de nivel mondial regizorului Emil Loteanu, decedat şi el în acelaşi an cu Grigoriu (2003). Grigore s-a trezit într-o bună zi cu Loteanu venit să-şi perfecteze actele de studii la Căuşeni: era elegant şi manierat, cu o ţinută şi vorbire curat românească, îi captivase pe toţi, iar Grigoriu nu se putea despărţi de viitorul celebru regizor…

Astfel, începuse urcuşul spre cunoscutul film Poienile roşii (1966), iar rolul lui Sava Micliu îi va aduce primul trofeu în cinematografie. Grigore Grigoriu zicea: „Filmul Poienile roşii este pentru mine un veritabil imn solar dăruit oamenilor, iar Lăutarii comporta o filozofie profundă, mitică a poporului nostru. Precum Copernic a descoperit că pământul se roteşte, lăutarii au descoperit că pământul cântă.” Loteanu l-a caracterizat atunci ca pe o statuie antică vie, care mai târziu, de sub carapacea de piatră a tăcerii, avea să tâşnească o magmă incandescentă… Urmează alte roluri, în special cele din filmele regizate de Emil Loteanu, care îl consacră printre cei mai talentaţi actori de cinema, devenind cunoscut şi peste hotare: Andrei Voinovan (Gustul pâinii, 1966), Radu Negostin (Lăutarii, 1971, 16 premii internaţionale), Stefan Barbu (Ofiţer în rezervă, 1971), ţiganul Loico Zobar (Şatra sau O şatră urcă la cer, 1975, difuzat în 114 ţări din lume), Victor (Vreau să cânt, 1979), Kalidis (Dramă la vânătoare sau Tandra şi dulcea mea fiară, 1978). Gr. Grigoriu s-a produs în peste 50 de pelicule turnate la Moldova-Film şi alte studiouri din fosta URSS, precum şi în trei filme produse la Studioul DEFA din Germania. La Festivalul de film din Karlovy Vary, Cehoslovacia (1977), a fost încununat cu Premiul pentru cel mai bun rol masculin: al lui Loico Zobar, din Şatra. Referitor la acest rol de hoţ de cai, actorul a relatat: „Ca să joc în acest film, maestrul Loteanu m-a obligat să trăiesc într-o casă cu ţigani, unde seara începea cu cântece şi se încheia cu bătăi şi vărsare de sânge. Am înţeles atunci ce înseamnă infernul, dar altfel nu se putea, Loteanu zicea că trebuie să ştiu totul despre ţigani.” Ca urmare, actorului i s-a conferit titlul onorific de „Artist Emerit al Moldovei” (1976), ulterior i s-a decernat medalia „Meritul civic” (1992) şi Ordinul „Gloria muncii” (2002).

În Lăutarii, în rolul lui Radu Negostin, Grigoriu a personificat haiducia cu tot ce a avut ea mai legendar şi mai cutezător.
S-a plasat ferm în pleiada primilor cotaţi şi căutaţi: îl solicitau tot mai multe case de film pentru diverse roluri. Cu caldură îşi amintea de rolul jucat în Ciudatul, film turnat la Baku, în regia lui A. Ibraghimov, cu superba actrita Irina Miroşnicenko şi, mai cu seamă, de Cika Zarubin, unul din ciracii lui Pugaciov, în regia lui A. Saltakov.

Continuând să rămână mereu alături de Loteanu, a cunoscut clipe de glorie şi momente de uitare. În cartea Grigorie condamnat la glorie – cu imagini de familie, scrisori, jurnal – autorul, Ion Proca, dând detalii din viaţa actorului, menţionează că Grigoriu n-a fost un revoluţionar, nici om al revoltei: „Era paşnic şi mândru că face parte din neam fără de moarte. Era mai mult un călător cu dorul celor de acasă.”

Printre altele, un reporter de la Los Angeles Times, Kevin Thomas, scriind despre Şatra afirma că aportul lui Grigore Grigoriu este la cel mai înalt nivel după toate criteriile Hollywoodului… Dar nu s-a îndoit nimeni de acest lucru. Cineastul Dumitru Olărescu îl asocia pe Grigoriu, înainte de toate, cu bărbăţia: „A fost bărbat în viaţă şi în cinematografie.” Compozitorul Eugen Doga a menţionat corelaţia creaţiei şi a devotamentului actorului: „Evident, creaţia lui Grigore Grigoriu nu poate fi abordată fără să vorbim de Emil Loteanu. Ca şi Svetlana Toma, Galina Beleaeva, Mihai Volontir, şi el a fost modelat de regizor, dar şi iubit profund. În persoana lui Grigoriu, Loteanu şi-a putut developa, exprima filmul interior, a găsit personificarea bărbatului puternic, romantic şi emotiv… Omul Grigoriu a fost sincer, deschis şi, mai ales, foarte devotat prietenilor şi lui Emil Loteanu. Chiar dacă acesta îl supăra adesea, îi făcea reproşuri, Grig nu l-a trădat, dovedindu-i constant ataşamentul său.” „Cei doi titani, Loteanu şi Grigoriu, s-au completat unul pe altul”, a observat scriitorul Gheorghe Ciocoi. Actriţa Paulina Zavtoni îl apreciază astfel: „Mi-a fost partener de scenă, coleg, prieten. A creat multe roluri de scenă la teatru, dar popularitatea, fără îndoialî, i-a adus-o cinematografia. Am impresia că în Moldova nu exista un alt actor care s-ar fi bucurat de un asemenea respect din partea spectatorilor.” „Avea simţul umorului, a spus ex-ministrul culturii Ion Ungureanu despre actorul Grigoriu, ştia să preţuiască o glumă, chiar să ţină piept glumelor lui Urschi… A fost generos. Această generozitate se vede şi în creaţiile lui de vârf.”

Grigore Grigoriu a fost căsătorit cu Ecaterina Botnariuc, regizoare la televiziune (a decedat cu câţiva ani înaintea lui) şi aveau împreună doi copii: Traian şi Octavian, pe care actorul i-a iubit mult şi, din relatările prietenului D. Olărescu, i-a învăţat să fie dârzi, educându-i ca pe nişte spartani. Fiul Octavian, doctor în arte, lector la USM: „…De la tata am învăţat dragostea de poezie, de cântec, de a trăi viaţa liber.” Grigore Grigoriu îi era recunoscator Ecaterinei că şi-a jertfit cariera pentru fiii lor şi îl susţinea în toate; a apreciat-o întotdeauna, dar a recunoscut asta abia după ce a pierdut-o. Nu s-a mai recăsătorit: „Pentru că nu se mai naşte o a doua Catiuşa!”, le spunea el prietenilor. A fost un bun familist şi a ştiut să ţină la oameni, să fie prieten. Actriţa Ninela Caranfil îşi amintea: „E în firea oamenilor să dorească a cunoaşte cât mai multe despre un Mare Artist în viaţa cotidiană. Cunoscându-l pe Grig, pot spune ca şi „bucătăria” vieţii lui private a fost frumoasă. A avut o căsnicie trainică cu Ecaterina Botnariuc… Ea l-a ocrotit şi l-a îngrijit ca pe un copil. Ceea ce nu se ştie, e că el avea darul de a împăca, inclusiv pe noi, actorii, când ne certam, adică avea un soi de înţelepciune ţărănească de a potrivi cuvintele.” Scriitorul Alexandru Gromov afirma că „era un om de o sensibilitate aparte, dinamic, iubitor de viaţă, dispus mereu să rişte…” Marele vis al lui Gr. Grigoriu a fost să joace rolul lui Ioan Vodă cel Cumplit, să mai producă un film despre haiduci, unde avea să joace rolul principal, de căpetenie a haiducilor… N-a reuşit, dar „a fost haiduc până la sfârşit. A fost un mare actor, care trebuia să se filmeze zi şi noapte. A fost un om al culturii…” (Tudor Tătaru).

În urma unui accident rutier, Grigore Grigoriu a decedat la 20 decembrie 2003, în apropierea satului Palanca, Ştefan Vodă, iar cu şapte luni mai târziu, într-un accident la fel de stupid, moare şi fiul său Traian, actor la Teatrul din Piatra-Neamţ…

Dacă Emil Loteanu a fost un Senior al cinematografiei moldoveneşti, Grigore Grigoriu a fost Cavalerul ei…

Svetlana Vizitiu
“Să mai fi trăit. Măcar zece-cincisprezece ani. Să-l bocească pe ultimul drum femeile. Nu toate. Numai cele care l-au visat. Că tot era un recensământ al republicii.

Se auzeau venind spre el roluri mari, de supremă respiraţie dramatică. Chit că cele care (şi câte) le-a jucat pe ecran sunt în stare să umple două-trei cariere actoriceşti împlinite.

„A avut noroc”, spun cei care n-au prea cunoscut gustul succesului. „A avut mutră potrivită”, conchid cei care nu se prea iţesc în oglindă, pentru că ştiu ce-i aşteaptă acolo. A avut. Şi una, şi alta. Dar a avut şi marele merit de a deveni ceea ce înseamnă şi va însemna pentru mult timp încolo – Grigore Grigoriu.

Numele lui de familie a fost de mai multe ori tradus dintr-o limbă în alta, mai ales, „codiţa”, încât strămoşii lui ar răspunde cu greu la un imaginar apel. Şi tocmai lui i-a revenit nobilul aport de a-l înveşnici în cremene aşa, cum urmează să rămână pentru posteritate. Emil Loteanu a redat mai multor artişti numele lor adevărate, pe unii chiar i-a rebotezat, dar aşa a fost să fie, cum a binecuvântat Marele Naş. Şi tot el a fost şi naş neîntrecut  în ale distribuţiei: dacă a numit pe cineva la rolul cutare, n-a mai lăsat umbră de îndoială printre spectatori, de la badea Simion şi până la criticii-experţi-exegeţi, pricepuţi chiar şi în ceea ce nu cunosc. Iar pentru Grigore Grigoriu, Emil Loteanu a însemnat exploratorul dotat cu har de şaman, care intuia conţinutul tainic al freamătului de codru şi suspinul mut al porumbelului rănit de un vânător ceacâr. În imaginaţia marelui regizor-poet, haiducul Grigoriu, hoţ de oi, de cai şi de femei, se apropia încet, dar sigur, de personaje hiperbolice, cum ar fi, bunăoară, Ioan Vodă cel Cumplit. Grigore Grigoriu joacă în toate filmele pe care regizorul n-a mai reuşit să le turneze. Şi joacă bine…

L-am văzut pentru prima oară în spectacolul Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălţi, „Cântă inima mea”, prezentat pe scena Casei de cultură din Cotiujenii Mari. Eram elev, dar contaminat deja de miracolul rampei şi în stare să privesc cu gura căscată zece spectacole, unul după altul, fără să cer mâncare.

N-aş putea spune acum cât de impresionaţi au fost atunci cotiujenenii. Pentru mine, însă, fiecare spectacol prezentat de teatrele profesioniste constituia un jalon: asta s-a întâmplat până a se juca „Faraonii”, iar cealaltă – după „Năpasta”. Grig în „Cântă inima mea” juca un tânăr îndrăgostit şi, pe alocuri, mai şi cânta. A trebuit să curgă multă apă pe albia Nistrului şi trebuia să lucrăm mulţi ani cot la cot pe scena „Luceafărul”-ui până să-mi dau seama în ce măsură l-a marcat muzica şi, îndeosebi, cântecul. Cântecul în viaţa lui a fost femeia pe care a iubit-o şi de care nu a avut parte. De care s-a temut să se apropie. Din prea multă dragoste s-a temut. Nu cumva – ferit-a sfântul! – să detoneze. Şi – vai! – atâţia cântă în jurul nostru şi, cu cât cântă mai fals, cu atât mai tare slobod glasul. Abia după moartea lui am ascultat o înregistrare strălucită, pe care a făcut-o în taină cu piesa „Imensitate”. În taină – cel puţin pentru mine. Ca să mă dumiresc ce însemna cântecul pentru el. Era o minune, era o magie divină şi nu-şi putea închipui cum s-ar încumeta să cânte o melodie aşa, între două ţigări. E cazul jurnalistului bucureştean, care a urcat în munţii Vrancei, aflând că un cioban bătrân cunoaşte o variantă inedită a „Mioriţei”. Şi, când a găsit baciul acela şi i-a pus reportofonul în faţă, bătrânul l-a apucat de mână şi i-a zis: „Stai mata, nu apăsa pe clapă… Nu pot zice balada aşa, din mers, trebuie mai întâi să mă întristez, ca s-o pot spune… ”

Îmi plăcea să-l înfurii, tocmai pentru că nu era deloc uşor să-l faci să-şi iasă din firea lui, aproape imperturbabilă. Şi, când reuşeam, încercam o plăcere sadică. Faza asta amintea de leul tras de mustaţă de către şoricel.

Am mers odată în trei (cel de-al treilea era finul lui – Simion Ghimpu) la Costeşti, ca să cumpărăm ceva carne din depozitul colhozului. Şi cât Grig îşi admira „Volga” nouă-nouţă, neagră şi sclipitoare, eu
m-am furişat în cabinetul secretarului de partid care, conform înţelegerii stabilite, ne aştepta şi am pus festa la cale – să se prefacă a nu-l cunoaşte pe Grigore Grigoriu. Apoi am ţâşnit afară din cabinet şi ne-am înfăţişat tustrei, ca la protocol, Ghimpu urmând să facă prezentările de rigoare, după ce i-am strecurat şi lui în ureche pozna cu păcăleala.

– Mă numesc Simion Ghimpu, sunt poet şi profesor, doctor în studiul artelor, se prezintă el.

– Cunoaştem, cum să nu! intră în joc şi secretarul, care s-a dovedit a fi un bun actor.

–  Iar dumnealui e Gheorghe Urschi, cred că-l cunoaşteţi?

– Ei, cine nu-l cunoaşte? îmi strânge mâna secretarul şi ne îmbrăţişăm ca doi prieteni vechi. Şi copiii îl ştiu, că-i privesc emisiunile.

– Iar dânsul e mândria ecranului nostru naţional şi naşul meu – Grigore Grigoriu!

– Cum? se face a nu prinde firul secretarul.

– Grigore Grigoriu – „Lăutarii”, „Şatra”, „Luceafărul”…

– N-am auzit, nu ştiu…

– Cum? Nu-l ştii pe Grigore Grigoriu?

– Nu…Da unde lucrează?

– La Teatrul „Luceafărul”, ca şi Urschi. Da n-ai privit „Gustul pâinii”, „Durata zilei”, „Poienile roşii”?…

– Iaca, nu ştiu. Pe Urschi îl cunosc, de dumneata am auzit, de dumnealui, fără supărare… Cum ai zis că-l cheamă – Griguriu?
Trebuia să-l vedeţi pe Grig în clipa aceea: toţi nourii lumii se adunaseră şi se înghesuiau pe fruntea lui boltită şi îndărătnică, de sub care ochii îi scăpărau fulgere de mânie. Mi-a şoptit printre dinţi: „Nici carne nu-mi trebuie – hai să plecăm, să nu mai văd idiotul ăsta-n ochi!”

Apoi trebuia să-l vedeţi în clipa în care m-am deconspirat, divulgându-i festa şi izbucnind în râs. Râdeam noi trei, fără el. El a prins a râde cu mult mai târziu, după ce ne-a bătut îndeajuns obrazul, mai ales, tovarăşului secretar:

– Bine, omule, Urschi şi Ghimpu sunt bandiţi de când lumea! Dar dumneata, persoană serioasă, cu post de răspundere, cum de te-ai înhăitat cu nişte fraieri?…

Au fost şi cazuri care l-au supărat şi mai rău, pentru că nu erau nişte feste înscenate, ci, din păcate, întâmplări reale, dureroase.
Eram în turneu la Bălţi, oraşul tinereţii lui, pe care, după Căuşeni, îl considera a doua baştină. Şedeam pe malul unui heleşteu din preajma capitalei nordului şi jucam pocher la miza de două copeici cu Grig şi cu Vladimir Zaiciuc. Şi ni se înfăţişează un miliţian, prezentându-se:

– Starşina Fală! Documentele!

Nu aveam acte la noi şi i-am spus că suntem artişti şi că paşapoartele noastre se află în safeul administratorului de la hotel. Ceea ce i s-a părut destul de suspect şi…  ne-a arestat. A chemat prin talkie-walkie (raţie) o maşină (un soi de dubă), cu care ne-a transportat la secţia orăşenească de miliţie şi ne-a dat în primire unui ofiţer, căruia i-a raportat:

– Persoane dubioase – jucau „21” pe plajă, în loc public. Şi dus a fost.

Nu-i păsa nimănui de noi şi am stat vreo două ore pe o bancă, aşteptându-ne verdictul. Un căpitan, aflând pe ce motiv am fost reţinuţi, a dat dispoziţia:

– Fotografiaţi-i şi spânzuraţi-i la „Ei ne fac oraşul de râs”. Şi expediaţi scrisori la locul lor de muncă.

A fost destul ca să dăm curs unei avalanşe de bancuri şi calomnii la adresa lui Grig:

– Şi asta aici, la Bălţi, unde ai debutat şi ai muncit atâta amar de vreme? Ce fel de artist ai fost tu, dacă nici tovarăşul căpitan nu te recunoaşte? Ai jucat ceva sau ai făcut numai figuraţie?…

Crâncen crişca Grig în ziua aceea, dar ne-a surâs norocul: s-a întors din oraş comisarul (în grad de maior) şi am fost daţi pe mâna lui, dacă tot eram oameni de artă. Iar el (lucru mai rar întâlnit printre miliţieni) era amator de teatru – şi, sigur, de film, încât ştia cu prisosinţă de detalii tot ce a jucat Grigore Grigoriu pe scenă şi pe ecran, era chiar unul dintre fanii lui şi a pus şi un coniac la bătaie. Iar Grig, savurându-şi licoarea, dar şi triumful, repeta la nesfârşit:
– Eu, mai jos de maior nici nu recunosc, nici nu stau de vorbă.
Să mai fi trăit. Măcar nişte ani. Că la şaizeci şi doi nu era om de murit. Stupida moarte, însă, l-a vrut. Mai mult – peste un răstimp, i-a luat şi feciorul. O, Doamne, cât mai era de trăit!…

Cronicarii şi criticii de specialitate vor stărui vreme îndelungată asupra rolurilor lui în film. Despre ceea ce a jucat în teatru se va scrie mai puţin. Pentru că a şi făcut mai puţin. Ceea ce juca el la „Luceafărul” era, de fapt, o pauză între filme. Un episod între Loico Zobar şi Chibici, o partiţie ceva mai considerabilă între Radu Negostin şi un jandarm român, care „cotropise” Basarabia şi tot aşa. Atâtea roluri mari se auzeau venind. Şi le-ar fi jucat. Să mai fi trăit.

Surse: Biblio Polis, Evenimentul Zilei.md

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ